Viorel Ilişoi: Necunoscutul Codreanu, la el acasă

0

Mâine, 8 noiembrie, la ora 17, jurnalistul Viorel Ilişoi îşi lansează cartea Necunoscutul Mihai Codreanu la Librăria Bastilia (Piaţa Romană nr 5). Volumul lui Ilişoi, recunoscut pentru reportajele pline de viaţă pe care le-a publicat în ziare ca Jurnalul Naţional sau Cotidianul, va fi prezentat de poetul şi publicistul Florin Iaru şi de criticul literar Luminţa Corneanu. Mai jos, vă invităm să citiţi în avanpremieră un fragment din cartea apărută la Editura Muzeelor Literare din Iaşi.

Fiindcă veni vorba, nici ieşenii nu sunt mai buni cunoscători ai sonetistului.

Aşezat în drum, într-o laterală a Vilei „Sonet“, am întrebat câţiva trecători:

‒ Nu vă supăraţi, ştiţi, vă rog, unde este casa Codreanu?

‒ Codreanu? Nu ştiu, domnule. S-a mutat de mult aici? ‒ mi-au răspuns, întrebându-mă, unii care păreau să locuiască în zonă. Îi recunoşteai după mersul liniştit, din apropierea casei, după indiferenţa, dată de obişnuinţă, cu care urcau agale pe străduţa veche.

‒ Da, s-a mutat la cele veşnice în 1957. Iată, asta e casa Codreanu! ‒ şi le arătam vila din crucea drumului.

‒ Nu, domnule, aici locuieşte familia Grădinariu!

E adevărat, la etaj locuieşte această familie respectabilă, la care etajul (primit de Eliza Dimitrof de la Codreanu și vândut după aceea) a ajuns la a doua-a treia mână. O dramă recentă i-a adus familiei o fărâmă de notorietate tristă în cartier. Sunt oameni fără nicio legătură cu poetul. Dar măcar ştiu cine a fost Mihai Codreanu, îi respectă memoria şi faptul că locuiesc în casa lui le dă un sentiment aparte, un amestec de mândrie şi pietate.

‒ Dar statuia lui Codreanu n-aţi văzut-o?

‒ Ba da, dar nu m-am uitat să văd ce scrie pe ea.

Sau:

‒ Nu se vede, că e ascunsă după copac.

Bustul lui Mihai Codreanu păzeşte discret intrarea pe Strada Rece, în umbra unui plop uriaş, pe jumătate uscat, sădit chiar de poet. Micul scuar în care e aşezată nu e îngrădit. Câinii vagabonzi şi-o adjudecă prin ridicarea piciorului, trecând-o în teritoriul lor, iar şoferii parchează cu botul maşinii lipit de soclu, mai-mai să-l dărâme ‒ şi numai grija de maşina lor îi opreşte de la asta. Nici n-ar fi mare lucru: în Iaşi, trei busturi ‒ Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ciprian Porumbescu şi Nicoale Gane ‒ au dispărut cu totul din parcul Copou. Un soclu cam mare. Disproporţia îi sare în ochi şi unui necunoscător. Autorul volumului de sonete „Statui“, un cântec vast, de o armonie perfectă, ar fi putut avea parte de o statuie mai echilibrată.

 

Între cultură și băutură

 

Altădată, când am cerut un taxi la Vila „Sonet“, vocea de la dispecerat a alunecat într-un sughiţ.

‒ Vila „Sonet“? Pe ce stradă?

‒ Strada Rece, doamnă.

‒ N-avem Vila „Sonet“ pe Strada Rece. Poate vreţi la „Bolta Rece“ de pe Strada Rece.

‒ Nu, eu vreau la Vila „Sonet“ de pe Strada Rece. Casa Codreanu, doamnă! Muzeul!

‒ Staţi oleacă să întreb…

Îi simţeam încordarea la telefon. Şi frustrarea. Gâfâia. Cum să nu ştie unde e Casa Codreanu, Vila „Sonet“, ea, care cunoaşte fiecare cotlon al acestui oraş plin de surprize edilitare?

‒ E faţă în faţă cu „Bolta Rece“!, zic. La doi paşi.

‒ Ah! ‒ s-a relaxat dintr-odată femeia. Păi de ce nu spuneţi aşa? Deci să vină o maşină la „Bolta Rece“, nu?

‒ Nu, doamnă, eu am cerut la Vila „Sonet“, vizavi.

‒ Şi ce are dacă vine la „Bolta Rece“?

‒ Are ‒ zic iritat ‒, că eu vreau să mă ia taxiul de la muzeu, ca pe intelectuali, nu de la cârciumă, ca pe beţivi, da?

Taxiul a sosit prompt, precis la momentul anunţat, şi a oprit în faţa restaurantului.

‒ Dar de ce nu opriţi maşina unde am cerut, la Vila „Sonet“?

‒ Aici s-a comandat. Dar unde vine vila asta?

‒ Chiar aici, iată! În stânga.

Omul s-a aplecat puţin şi s-a uitat pe geam.

‒ Asta? Păi o ştiu, domnule! E „Casa cu lei“! Am venit de sute de ori la „Bolta Rece“, dar n-am văzut că scrie acolo că e muzeu. Numai la „Boltă“ ne cheamă lumea!

Exact aşa mi s-a întâmplat. Şi nu o singură dată.

 

„Vizitează-ntâi Muzeul/ Şi rămâi la «Bolta Rece»!“

Sunt mulţi cei care îi spun Vilei „Sonet“, nu ştiu de ce, „Casa cu lei“. Printre ei, chiar un cunoscut epigramist ieşean, destul de bătrân ca să fi trecut măcar din întâmplare pe lângă vilă, dacă nu chiar s-o fi vizitat: n-a văzut că leii dau din coadă? ‒ în felul lor: încremenit. Care spadasin al rimei din oraş nu şi-ar scoate pălăria în faţa maestrului? Cu siguranţă catrenele lui satirice, tăioase ca stiletul de Toledo, i-au fost model. Şi cine n-ar vrea să vadă îndeaproape uneltele spadasinului orb?

Explicaţia nu poate veni decât tot din direcţia restaurantului: cei ce ies de la „Bolta Rece“ binişor tulburaţi de vin pot să vadă lei în loc de buldogi. Şi, în plus, „Casa cu buldogi“ nici nu sună bine. Dar merge şi aşa, cum zice românul, cu lei în locul simpaticilor dulăi înlănţuiţi de veci: oricum e mai mult decât necunoaşterea totală.

Când era muzeograf la Vila „Sonet“, poetul Nicolae Turtureanu a propus o soluţie simplă pentru a scoate casa memorială de sub tirania restaurantului de peste drum: să unească cele două instituţii, la înălţime, cu un banner uriaş pe care să scrie:

 

          Dacă vrei să nu simţi greul

          Ce în lume te petrece,

          Vizitează-ntâi Muzeul

          Şi rămâi la «Bolta Rece»!

 

Însă, vai!, asemenea atâtor idei ingenioase care se nasc din mintea neobosită a românilor, şi aceasta a murit nebăgată în seamă, încât şi acum toate drumurile duc la cârciumă, unde se şi înfundă, fără un minim ocol pe la casa poetului.

 

Lupta muzeului cu cârciuma

I-am spus amicului meu din Bucureşti despre această competiţie inegală dintre muzeu şi restaurant: micul David luptând, de data asta fără nicio şansă, cu praştia împotriva lui Goliat ‒ cel care-i face pe oameni praştie. Şi măcar de-ar mai fi „Bolta Rece“ o câtime din ce-a fost la vremea ei! Azi e o cârciumă oarecare, sugând cu paiul din gloria de altădată. Junimiştii, care dădeau cândva faima acestui loc, sunt azi doar nişte portrete naive pe pereţii restaurantului, figuri pocite de mâna unui pictor neîndemânatic, dar de o hărnicie de nestăvilit. Dacă n-ar fi scris numele fiecăruia dedesubt, n-ai ghici din prima ale cui sunt portretele. Pur şi simplu nu seamănă – sau cu îngăduință: nu prea seamănă. Scriitorii par toţi nişte oameni trişti, chinuiţi de pântecăraie, jenaţi de mâncărimi intime, ţinuţi cu sula în coaste la poză, în faţa pictorului. Poate nu e decât o strategie a unuia dintre muzeografii de la Vila „Sonet“, Florin Buciuleac, căci el este autorul acestor portrete, de a-i goni pe clienţi din cârciumă ca să dea năvală peste drum, la muzeu. Dar dacă e aşa, atunci e o strategie proastă, ineficientă, fiindcă în continuare umbra „Bolţii“ se întinde tot mai mare şi mai mare peste Vila „Sonet“. Pe clienţi nu-i alungă nici preţurile contondente, nici mahmureala chelneriţei şefe, nici kitsch-ul, reprezentat în gradul cel mai înalt, până la sperietură, de nişte scaune îmbrăcate cu huse fistichii, ca nişte cumetre la petrecerea de botez, gătite în acele rochii strălucitoare, ireale, făcute parcă din feţe lucioase de plapumă.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger