VIDEO Poveștile de dragoste dintre obiectele din debara și oamenii din jurul lor

0

Într-o societate în care durata de viață a obiectelor este tot mai mică, iar oamenii îşi schimbă hainele, mobila sau mașina cu repeziciune, e greu să-ți imginezi un timp în care obiectele erau făcute să dureze o viață. E vorba de obiectele pe care le mai găsim și azi în unele debarale prăfuite, obiecte pline de istorie. Ana Vlad și Adi Voicu, doi tineri regizori, au cotrobăit prin debarale și au căutat ce se ascunde în spatele lor.

Așa au găsit povești de dragoste între tenișii de Drăgășani, mașina de cusut Ileana de la Cugir, salteaua Relaxa de la Mizil, becul de Fieni, bicicleta Pegas și oamenii care și-au dedicat viața producerii lor. Cei doi au spus destinul acestor branduri și al oamenilor din jurul lor într-un documentar emoționant, Metrobranding – o poveste de dragoste între oameni și obiecte.

Interviu de Roxana Bucată

Care este ideea filmului?

Metrobranding – o poveste de dragoste între oameni și obiecte este un film despre identitate și despre trecutul nostru captiv în obiecte de care ne este greu să ne despărțim. Când deschizi ușa debaralei, găsești niște lucruri pe care nu te înduri să le arunci și te gândești “ce naiba o fi în spatele obiectelor ăstora, de ce nu le aruncă părinții odată să eliberăm, să avem mai mult spațiu”. Și trec anii și continui să te întrebi ce e în spatele obiectelor ăstora. Și în spatele unor obiecte inocente din debara descoperi o lume care nu e neapărat inocentă, o lume care e foarte complexă, aproape dispărută, deci e un fel de arheologie demersul ăsta să vezi de la un os de dinozaur, de la un tenis, în cazul nostru, cum trăiau oamenii ăia, ce era în jurul obiectelor ălora..

Filmul este povestea unor obiecte dintr-o debara, obiecte care se regăseau în toate casele din România și care împreună fac portretul unui “homo comunistus romanicus”.

Voi ce obiecte ați găsit în debara?

Adi: Eu am găsit becuri, că taică-miu a lucrat la fabrica de becuri, aveam un vecin care avea o Mobra și n-am avut niciodată o bicicletă, dar mi-am dorit una foarte mult.

Ana: Eu aveam o mașină de cusut Ileana de care am reușit să mă despart abia după ce am terminat filmul, am dat-o, am măritat-o, cum se zice. E funcțională și chiar dacă nouă nu ne mai trebuie se pare că încă mai există doritori. I-am prelungit durata de viață și încă mai face furori.

Cum arată prezentul acestor personaje care trăiesc în umbra unor mărci?

Oamenii pe care i-am filmat sunt în general oameni care nu doar au avut aceste obiecte – vedete ale Epocii de Aur -, dar care au și lucrat în fabricile care le produceau. Deci obiectele astea sunt viața lor. Oamenii aceștia trăiesc în niște orașe dezvoltate peste noapte, asociate în general “brand”-ului (îi numim teniși de Drăgășani). După revoluție, fabricile s-au închis în mare parte și au devenit orașe fantomă cu oameni care trăiesc în umbra vechilor brand-uri. Dar există și un contra exemplu: salteaua Relaxa, o poveste de dragoste împlinită.

Filmul nu e doar o poveste de dragoste în oameni și obiecte, ci și povestea unor orașe.

Legătura dintre obiecte și orașe se înțelege din nume – teniși de Drăgășani. Orașele erau celebre din cauza obiectelor. Acum orașele s-au răsturnat și sunt niște muzee în aer liber ale comunismului. Te teleportezi cu mașina timpului, oamenii sunt altfel, timpul e altfel, parcă totul a stat pe loc, cu mici modificări.

Cum ați găsit aceste povești de dragoste?

Nu știu cum le-am găsit sau cum ne-au găsit ele pe noi. Tot ce pot să spun este că am filmat aproape 4 ani, că am stat mult în fiecare din cele 5 orașe și că toată căutarea a pornit de la obiecte. Prin obiecte ni s-au deschis toate ușile, exact cum era înainte de 89.

Au poveștile de dragoste happy-end?

Unele au, altele au doar end. Dar și asta e discutabil pentru că erau făcute să te țină o viață, să le lași moștenire așa că poate unele n-au nici happy-end, dar nici end. Dintre toate mărcile alese de noi singura care se mai fabrică este salteaua Relaxa. Pentru Relaxa se pare că există happy-end poate și din cauza folclorului din jurul ei, se zicea că “dacă vrei să-ți satisfaci nevasta, cumpără-i saltea Relaxa”.

De ce le e greu oamenilor să se despartă de lucruri?

Da, de ce ai îndrăgi niște obiecte atâta timp cât acum ai atâtea altele, le poți arunca. Obiectele pe care le-am ales nu sunt, însă, “lucruri”. Sunt obiecte cu o poveste. Sunt obiecte râvnite, greu de găsit, care deschideau uși și pentru care trebuia să ai “relații” ca să le obții. Deci sunt obiecte pline de amintiri. Peste toate astea, mai erau făcute să dureaze o viață așa că deveneau o parte din viața ta, erau însemnate de trecerea timpului. Evident că acum o pereche de teniși îi arunci după o vară și nu-ți pare rău sau nu-ți amintești de ei vreodată, dar îmi amintesc că cineva mi-a povestit că era atât de fericit când a primit prima pereche de “ușurei de Drăgășani” că a dormit încălțat cu ei toată noaptea. Obiectele astea sunt tinerețea lor.

Obiectele ne reprezintă, le alegem după chipul și asemănarea noastră. Dacă le și facem/producem noi treaba se complică și mai tare.

Ce reacții ați stârnit la alte proiecții ale filmului?

E un subiect care provoacă discuții și interes oricunde l-am arătat. În Germania culmea, spectatorii erau surprinși de beneficiile stilului de viață non-consumist, în Danemarca cineva observa cât de asemănătoare e situația orașelor industriale și ale mărcilor în toată zona fost comunistă, din Rusia până în Cehia.

Cel mai emoționant a fost când personajele din film au participat la proiecție la premierele din București și Brașov. Am fost onorați să fim alături de ei pe scenă, este un film dedicat generației părinților noștri din care fac și ei parte, ne-am bucurat că au fost aplaudați și că au fost mândri de film.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger