VIDEO Mâinile care au copt România

Am mers la Brutăria Concordia nu pentru a săpa după poveştile celor care au avut, totuşi, suficient nenoroc înainte pentru că astăzi să fie aici. Rănile, majoritatea, sunt încă deschise. Am venit din alt motiv: să vedem o rază de speranţă.

 

de Oana Dan și Vlad Stoicescu (DelaZer0.ro)

 

Imaginaţi-vă că aveţi 22 de ani precum Ruxandra, 20 ca Florentina sau 19 ca Andrei şi nu ştiţi răspunsul la cea mai simplă întrebare dintre toate. Pentru majoritatea celor care au şansa unei vieţi normale, acasă înseamnă măcar acoperişul sub care se strânge seară o familie. Pentru cei patru sute de copii sau tineri aflaţi în întreţinerea Fundaţiei Concordia cuvântul acesta – acasă – nu reprezintă, însă, nici atât. Acoperişul n-a existat aproape niciodată. Familia, cu atât mai puţin. Şi, când cea mai mare parte din viaţa ta a fost trăită pe stradă, să ştii să faci pâine e o binecuvântare în sine. Într-un fel, la Brutăria Concordia asta se întâmplă: cuptoarele şi malaxoarele le oferă unor copii, pe care viaţa i-a purtat deja prin toate furtunile, o nouă şansă să creadă că poate fi şi altfel. Primind un acoperiş deasupra capului şi învăţând să coacă pâine, copiilor străzii li se oferă măcar oportunitatea de a-şi clădi, undeva în viitor, propriile familii.Pe stradă, şansa asta n-ar fi avut-o niciodată.

Când bucureştenii trec pe aici, în dimineţile de sâmbătă, zburând la volanele maşinilor de producţie occidentală spre staţiunile de munte ale Carpaţilor, în brutărie utilajele se odihnesc după cinci zile de foc aproape continuu. Ascunşi în spatele ochelarilor de soare, ochii n-au timp să se uite. Doar eşarfele achiziţionate din mall-uri mai aruncă, în bătaia brizei poluate a oraşului, câte o ocheadă spre clădirea brutăriei. Maşinile continuă să treacă pe centura Ploiestiului, oraşul aflat la 60 de kilometri de Bucureşti, celebru pentru instalaţiile sale de rafinare a petrolului care i-au adus României, la începutul anilor ’40, o alianţă de tristă amintire cu Germania nazistă.

După Revoluţia din 1989, la centura oraşului s-a tot lucrat vreme de ani de zile. S-a lucrat atât de mult încât te şi întrebi cum naiba ai fi ajuns în urmă cu un deceniu, când imperiul câmpiilor domnea în sălbăticie. Acum, nu e însă niciun iad de găsit aici. Din contră: la Concordia, o asociaţie non-guvernamentala care şi-a construit, pe centura oraşului, câteva facilităţi dedicate reintegrării copiilor străzii, pentru sute de suflete raiul a coborât pe pământ.

Înfiinţată de un austriac imediat după răsturnarea regimului comunist, organizaţia Concordia e pe piaţa umanitară românească de mai bine de douăzeci de ani, oferindu-le miilor de tineri care i-au trecut pragul un acoperiş deasupra capului şi o farfurie de mâncare. Integrarea socială nu înseamnă, însă, nici pe departe doar atât – îşi vor fi spus, la un moment de dat, responsabilii de la Concordia – aşa că au început să se gândească la un model mai eficient de a oferi o şansă copiilor străzii.

Ideea a încolţit aşa cum încolţesc toate ideile generoase. Încet, prima dată în powerpoint-urile executivilor de la Fundaţie, apoi din ce în ce mai repede, odată cu primele cărămizi care s-au aşezat pe fundaţia a ceea ce astăzi e brutăria, iar la final, precum în simfoniile clasicilor austrieci, cu utilajele de panificaţie intrând triumfal în scenă. La începutul lui 2011, după o investiţie de 500.000 de euro, proiectul brutăria Concordia pornea la drum. O făcea cu o serie de 16 învăţăcei, recrutaţi din rândul copiilor pe care-i adăposteşte organizaţia, şi cu Andreas.

Dragoste şi făină

Austriacul de 27 de ani a scos deja o promoţie de brutari la Concordia şi lucrează cu atâta tact cu seria actuală, a doua, încât nu poţi crede altceva: Andreas se va opri să transforme copiii străzii în brutari doar la capătul zilelor. Fără ca măcar să ştie, cei 25 de tineri cărora le preda acum tainele panificaţiei şi-au pus destinele deraiate în mâinile lui.

Deşi sună ciudat, prezenţa lui Andreas aici e, în esenţă, o poveste de dragoste. Venit în România în urmă cu şase ani, ca voluntar, pentru a scăpa de armată, austriacul a sfârşit prin a nu mai pleca. Trebuia să o facă după câteva luni, să se întoarcă acasă şi să ducă mai departe afacerea familiei. Andreas voia însă să fie brutar, nu măcelar. Şi a mai fost ceva: s-a îndrăgostit. S-a îndrăgostit chiar de o fată de la Concordia, unde se achita de voluntariat. Au rămas împreună, şi-au cumpărat o casă lângă Ploieşti, dar el nu s-a oprit aici. Nu era suficient. Andreas trebuia să-i mai salveze şi pe alţii. Poate nu cu dragoste, dar măcar cu făină.

Pe cartea lui de vizită scrie acum “Production and Quality Manager”. Fişa postului e atipică. Andreas sta toată ziua în şorţul sau de brutărie, are braţele acoperite de cine-mai-stie-cate tipuri de făină şi reporterii ar putea da chiar în scris că e primul manager pe care-l văd producând cot la cot cu cei pe care, teoretic, doar îi asista.

Cuvintele. Mamă. Tată

De altfel, brutăria Concordia nu e mediul obişnuit de lucru. În timpul zilei, 25 de persoane învaţa să coacă. Spre orele nopţii şi ale dimineţii următoare, “profesioniştii” – patru dintre absolvenţii seriei anterioare – îşi intra în drepturi, livrând produse de panificaţie pentru comenzi speciale. Şi unii, şi ceilalţi muncesc pentru a satisface nevoile organizaţiei. Şi unii, şi ceilalţi au trecut măcar o dată prin căminele sale. Şi unii, şi ceilalţi au învăţat că unele cuvinte, precum “mamă” sau “tată”, pot avea înţelesuri diferite, atunci când viaţa decide să o ia pe repede înainte şi să oblige nişte copii să tragă după ei, precum nişte tinichele, griji de adulţi.

La Concordia, “mama” şi “tata” sunt toţi angajaţii fundaţiei. În brutărie, mama e doamna Georgeta, o femeie corpolenta şi blândă, cu vreo trei decenii de experienţă în panificaţie, care le arata copiilor străzii hotărâţi să devină brutari cum să facă, ce să facă, când să facă.

La sfârşit de săptămână, când brutăria trage obloanele pentru a lăsa cuptoarele şi oamenii să-şi tragă sufletul, “mama” şi “tata” intra în vacanţă. La câţiva paşi de clădire, pe drumul naţional care leagă Bucureştiul de Braşov, maşinile continuă să meargă. Sunt ale celorlalţi copii, cei ai căror părinţi nu-şi iau timp liber niciodată. Monstrul mecanizat de afară e o bucăţică din normalitatea oamenilor care şi-au trăit copilăriile că pe un drept niciodată ameninţat, a oamenilor care au nu doar o casă, ci şi un acasă, a oamenilor care învaţă să crească şi să fie mari, ştiind însă că au avut răgazul să fie mici.

Într-un fel, la Concordia, un alt monstru mecanizat vrea să instituie aceeaşi normalitate. E un monstru pus în mişcare de malaxoare şi cuptoare, care încearcă să crească, înainte de toate, copii şi abia la urma pâini. Uneori reuşeşte. Alteori, nu. Nimeni nu poate garanta că cele nouă luni pe care învăţăceii le petrec la brutăria organizaţiei le vor fi suficiente pentru a se integra cu succes, mai departe, într-un colectiv definit de normalitatea cealaltă. Dacă un singur om, însă, va traversa într-o zi centura Ploiestiului spre Braşov, la volanul unei maşini, şi va întoarce pentru o clipă capul ca să-şi aducă aminte de vremurile în care mâinile sale frământau aluatul la Concordia, misiunea proiectului de brutărie se va fi împlinit.

Până atunci, cei 25 de tineri cărora li se predau acum tainele panificaţiei îşi pun în fiecare zi destinele în mâinile lui Andreas. La final vor afla că propriile mâini i-au salvat, de fapt.

VIDEO. În ziua în care am vizitat atelierul în care Concordia a investit mai bine de 500.000 de euro, ucenicii romani, ajutaţi de voluntari austrieci şi germani, au pregătit, la propunerea noastră, trei pâini de forma ţărilor din care provin. Acestea sunt câteva minute din viaţa mâinilor care au copt România.

 

Documentarea pentru acest material a fost realizată cu sprijinul Fundaţiei Erste. Varianta în limba engleză este publicată de platforma dedicată a organizaţiei austriece – socialintegration.org.

Acest articol a fost preluat de pe site-ul România DelaZer0.ro.