VIDEO Cele mai bune 5 documentare pe care le-am văzut la Astra 2013

Dacă Festivalul Internațional de Film Documentar de la Sibiu a împlinit anul ăsta 20 de ani, eu am sărbătorit vreo șase de când nu ratez Astra – locul unde mă pun la curent cu lumea văzută în secțiune prin lentilele altora. La ediția care tocmai s-a încheiat, au fost proiectate peste o sută de filme (pe lângă alte câteva sute din arhivă, disponibile la video-barul festivalului): am văzut multe, dar și mai multe mi-au scăpat. Din cele pe care le-am văzut, am făcut un top 100% subiectiv — documentarele sunt greu accesibile, nu se pot vedea așa de ușor ca filmele de ficțiune, însă vă recomand să fiți cu ochii pe ele.

 

Matthew’s Laws

Matthew’s Laws trailer from Simone van den Broek on Vimeo.

 

Dacă anul trecut, ieșeam de la proiecția Phnom Penh Lullaby convinsă că va trebui să ia Marele Premiu (ceea ce s-a și întâmplat), anul ăsta am avut parte de aceeași senzație când s-a încheiat Matthew’s Laws, regizat de olandezul Marc Schmidt. Despre viața persoanelor diagnosticate cu autism am mai văzut reportaje și documentare, însă niciodată unul atât de bine înfipt în viața interioară a unei persoane care suferă de o boală ca o închisoare. protagonistul, Matthijs, are vreo 40 de ani și a reușit cu greu să se adapteze parțial la viața socială, printr-un cod personalizat, în care încearcă să-și traducă și să înțeleagă realitatea. Confesiunile lui prinse de camera mânuită de cel mai bun prieten al său sunt, într-un fel, esențele unei gândiri total originale, un fel de micro-poezii pe care mintea le secretă în universul claustrat al apartamentului-arhivă. Abia când ajungi să te împrietenești cu Matthijs, să-i înțelegi fericirile sau răbufnirile violente, intră însă în scenă mâna invizibilă a statului protector, concretizată în asistenți sociali, ”corporații imobiliare” și judecători, care pretextând că Matthijs a executat reparații neautorizate în apartamentul său, îl evacuează. De aici, la internarea într-o clinică psihiatrică în urma unor tentative de sinucidere, e doar un pas. Ce m-a lovit din plin la filmul ăsta, pe care vă recomand să-l vedeți, chiar dacă e greu de dus, când filmele premiate la Astra vor ajunge la București, e o revelație banală, dar ilustrată incredibil de limpede: prăpastia uriașă dintre ”normalitatea” uniformă impusă de instituții și complicatele universuri ale indivizilor care își construiesc lumea singuri, după alte reguli. Profunda neînțelegere a mecanismelor unei minți și ale unei psihologii neobișnuite, concretizată în aplicarea unui diagnostic și repartizarea ”cazului” pe mâna psihiatriei, când n-ar fi fost nevoie decât de înțelegere și toleranță, e mai clară ca niciodată în Legile lui Matthijs, un om pe care mi-ar fi plăcut la nebunie să-l cunosc, pentru a sta ore-n șir de vorbă.

 

City Tour 

 

Regizat de Andrei-Nicolae Teodorescu, student la UNATC, City Tour e o călătorie dură, dar savuroasă, într-un București mai puțin cunoscut, ba chiar tabuizat prin alarmismul violenței. Mergând cu ambulanța Asociației Române Anti-SIDA prin Ferentari, Grivița și Gara de Nord, unde voluntarii derulează de ani buni programe de schimb de seringi  — la fel ca centrul Caracuda, despre care vă povesteam mai demult –, Andrei scoate la lumină poveștile unor oameni plasați într-un punct mort al ochiului societății. Consumatorii de droguri și prostituatele nu mai sunt un grup amorf, iar deasupra lor nu mai planează stigma, ci înțelegerea, încercarea de a trece dincolo de aparențe și de a scoate la lumină adevăratele lor probleme, nevoi și aspirații. Ce e uimitor la City Tour e tocmai încrederea în virtutea căreia acești oameni aleg să se deschidă în fața camerei, cu amărăciune, dar și cu umor, cu dezinvoltură și sinceritate. Documentarul e cu atât mai puternic cu cât surprinde personaje memorabile, dintre care așa-numita Teacher, o lucrătoare sexuală cu experiență din Calea Griviței, mi-a captat instant tot interesul. Discutând critic, lucid și asumat de meseria ei, prin care își întreține familia, Teacher nu susține legalizarea prostituției, pentru că nu-și dorește să lucreze pentru statul-”pește”. Femeia nu ezită să vorbească de problemele prostituatelor din România, despre riscurile la care se expun și despre lipsa unor șanse alternative reale, dar și despre felul în care nu se sfiește să le vorbească deschis copiilor ei despre viața grea, ca lucrătoare sexuală. Un documentar esențial, viu și complet ferit de stereotipuri, care scoate la iveală nu doar viața acestor oameni ignorați, ci și munca pasionată a celor de la ARAS. 

 

Tokyo Waka 

 

Dacă noi avem probleme cu maidanezii, iar ”soluțiile” oficiale sunt aproape exclusiv din regimul cruzimii, japonezii au probleme cu ciorile, care zboară deasupra orașului cum zboară porumbeii în Piața San Marco. Documentarul regizat de John Haptas și Kristine Samuelson, pe care mi-ar fi plăcut să-l văd câștigător la secțiunea Eco-CinematogrAFF de la Astra, nu e însă o proză socială anostă, ci un poem despre viața unui oraș unde oamenii învață încă să coabiteze cu aceste păsări, a căror prezență la Tpkyo a fost consemnată încă din stampele străvechi. Tokyo Waka arată cum ciorile sunt nu doar o probmelă pentru urbaniști și administrație, ci și un subiect de studiu pentru cercetători, un simbol pentru locuitori, o prezență apropiată pentru oamenii străzii (care, apropo, își primesc corespondența prin poștă la adăposturile improvizate în parcuri), o sursă de inspirație pentru artiști. Japonezii, atunci când vor să reducă populațiile de ciori, nu apelează doar la măsuri violente (prinzându-le în capcane și asfixiindu-le), ci și la metode ingenioase, elaborate după îndelunga studiere a comportamentului lor: cresc albine, care urăsc de moarte orice obiect negru și zburător sau inventează saci de gunoi cu iuțeală de ardei iute, pe care ciorile o detestă. Documentarul, care aduce pe ecran și pulsul aparte al capitalei japoneze, cu maeștrii ei spirituali, cu artiștii total în afara cutiei, cu locuitorii înțelegători și cercetătorii răbdători, vizitează cuiburile ciorilor făcute din umerașe și lenjerie furate de pe balcoane, legate cu fire din părul animalelor de la zoo, pe care ciorile le smulg subtil. Încercarea de a documenta nu doar viața comunității umane, ci și cea a ciorilor, dezvoltată în paralel, e o investigație-poezie pe care sper s-o puteți găsi la un moment dat prin vreun cotlon al internetului.

 

În numele primarului

 

Regizat de Anca Hirțe, documentarul e un exercițiu de observație derulat într-o singură încăpere: biroul de audiențe al Primăriei din Piatra Neamț, unde consilierul (mama regizoarei) întâlnește zilnic la masa de dialog zeci, chiar sute de oameni, fiecare cu probleme extrem de diferite. Felul în care reiese din film relația dintre cetățean și birocrație, mediată de o persoană cu propriile valori și intuiții, e dublat de o reflecție asupra rolului consilierului, interfața dintre oameni și primarul absent, dar și de o privire necritică în problemele celor care apelează la ajutorul instituției. Un decor kafkian, populat de personaje diferite, a căror poveste trasează un drum variat, de la drame care te lasă cu gura deschisă, la situații de un umor involuntar irezistibil, de la probleme grave, care cer soluționare, la capcane dezamorsate de perspicacitatea și experiența doamnei consilier Hirțe, la rândul ei un personaj care ar putea ține doar de unul singur în picioare un alt documentar.

 

Venice Syndrome

 

Documentarul regizat de Andreas Pichler  (foto) e o altă poezie dedicată unui oraș, însă de data asta e vorba de un ton elegiac, atâta vreme cât Veneția, orașul istoric atât de cunoscut, e pe cale de dispariție. Și nu, nu e vorba de inundații, ci de o altfel de scufundare: sub greutatea turismului excesiv, practicat iresponsabil, astfel încât locuitorii de-o viață ai Veneției canalelor sunt nevoiți să se mute ”pe uscat.” Dacă odată era unul dintre cele mai puternice centre ale Europei, rezistând chiar și unei teribile epidemii de ciumă, Veneția de azi e asaltată de turiști care ajung în port în vapoare mai înalte decât turlele castelelor, a căror imagine apocaliptică pare să strivească întreg orașul. Dezvoltarea masivă a turismului a dus la atrofierea altor zone de activitate, astfel încât tinerii nu-și mai găsesc de lucru, dar și la creșterea vertiginoasă a prețurilor și a chiriilor, astfel încât localnicii nu-și mai permit să locuiască în propriul oraș, transformat în stațiune de vacanță pentru turiștii străini bogați. Totodată, administrația venețiană închide instituții și servicii de bază, astfel încât oamenii se trezesc fără piață, fără dispensar sau fără poștă — clădirea acesteia din urmă, de pildă, a fost vândută către compania Benetton. Dacă luăm în considerare lipsa investițiilor serioase în reabilitatea infrastructurii, lipsa canalizării și restaurările superficiale, avem scenariul perfect pentru degradarea unui oraș istoric, cu tot cu oamenii lui. Până în 2030, se estimează că în zona legendarelor canale nu va mai exista niciun locuitor — numai vizitatori.