“Mi-am părăsit oraşul natal, Aleppo, la începutul anului 2013, după luni întregi de frică şi nesiguranţă. A fost foarte dificil. Nu mai puteam merge la muncă şi copiii mei nu mai mergeau la şcoală. De fapt, erau captivi în propria casă, deoarece să iasă afară devenise foarte periculos. Eram îngroziţi că ar putea fi răpiţi sau ucişi. Şi acum încep să plângă dacă aud un zgomot mai puternic, îşi închipuie că ar putea fi o bombă”, îşi începe mărturisirea Mohamed, un sirian refugiat în România.
Ca el sunt mulţi alţii: oameni forţaţi de conflicte să îşi părăsească oraşele natale, casele, familiile chiar, pentru a-şi căuta drumul spre un destin mai bun în alte părţi de lume, acolo unde războiul nu ameninţă la orice colţ de stradă şi unde viaţa oamenilor are valoare. Chiar dacă numărul refugiaţilor din România este mai mic decât al refugiaţilor din alte ţări, oamenii aceştia se află printre noi şi fiecare are o poveste impresionantă de curaj, de supravieţuire. Şi-au reclădit viaţa de la zero. Despre asta ne vorbeşte campania UNHCR (Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite) intitulată “Poveştile refugiaţilor“, care îşi propune să ne prezinte, prin mărturii directe şi indirecte, refugiaţi din toate colţurile lumii, marcând, astfel, Ziua Mondială a Refugiatului – 20 iunie.
“Majoritatea românilor știu ce este acela un refugiat, înțelegând că motivele sale de a-și părăsi țara sunt legate de teama de persecuție și război. În special în perioade precum cea pe care o traversăm, în care au loc conflicte și crize umanitare de proporții, refugiații sunt prezenți în media, ceea ce face ca mai multă lume să afle despre ei. Imaginea cea mai frecventă este aceea a refugiaților din taberele de refugiați”, explică Gabriela Leu, Public Information Associate în cadrul UNHCR România. Însă mai puţin cunoscut publicului român este “ce se întâmplă în România, faptul că și aici există refugiați care trăiesc printre noi, muncesc sau îşi caută de lucru, plătesc impozite, îşi duc copiii la grădiniță dimineața și așteaptă răbdători în stațiile de autobuz”, continuă Gabriela. Mărturiseşte că este adesea întrebată: “Dar noi avem refugiați în România?”. “Da, avem, dar numărul acestora este scăzut în comparație cu populația țării și comparativ cu alte țări: de exemplu, din 1991 și până în prezent, puțin peste 24.000 persoane au solicitat azil, iar, dintre acestea, 4.343 au primit o formă de protecție. Numărul celor care se mai află efectiv în țara noastră (la un moment dat) variază între 1.000 și 2.000, ceea ce face ca majoritatea românilor să nu aibă șansa de a cunoaște personal un refugiat. Acesta este și motivul pentru care UNHCR și cei care ne susțin, anul acesta, au cules povești individuale, ale refugiaților din toată lumea: pentru a-i aduce pe aceștia mai aproape de publicul larg“, spune reprezentanta UNHCR.
“Am venit în România, unde m-am întâlnit cu unchiul meu, care plecase mai demult din Siria. Curând după sosirea mea, am primit statutul de refugiat, am început să învăţ limba şi mi-am reconstruit viaţa de la zero, în Constanţa, pe malul mării. De curând, am cerut reunirea familiei, pentru că am fost nevoit să plec din Siria fără soţia mea şi copiii mei; niciunul dintre ei nu avea paşaport, aşa că au fost nevoiţi să aştepte mai bine de un an până au putut pleca din ţara noastră de baştină, după ce au obţinut actele. Nu au ajuns prea departe, însă: se află într-un orăşel din Turcia, unde aşteaptă. Când am plecat eu, soţia mea aştepta un copil. Abdi are acum aproape nouă luni şi este cel mai mic dintre cei şase copii ai noştri. Îmi este foarte dor de ei. De fiecare dată când vorbesc cu ei la telefon, copiii mă întreabă: Tată, când o să te vedem din nou? Cu ajutorul unchiului mei, am închiriat un apartament şi am pornit o mică afacere, un magazin numit Aleppo. Alţi proprietari de magazine din zonă mă cunosc şi mă salută în fiecare dimineaţă. Nu îmi ştiu povestea, dar mă respectă şi eu îi respect pe ei. Muncesc din greu ca să îmi păstrez mica afacere în viaţă, în vreme ce aştept ca familia mea să fie reunificată. Tot ce fac este pentru familia mea, la ei mă gândesc tot timpul. Când vor ajunge aici, copiii trebuie să meargă la şcoală. Vor învăţa limba română. Nu cred că le va fi greu, în fond, sunt copii… Dar primul lucru pe care vreau să îl fac când vor ajunge aici este să îi duc la o plimbare în parc” (Mohamed, refugiat sirian în Constanţa, România – foto sus).
“Când se întâlnesc, refugiații spun despre români că sunt primitori – cum de altfel spunem și noi despre noi”, zâmbeşte Gabriela Leu (UNHCR). Apoi mărturiseşte: “În urmă cu câteva zile, stând de vorbă cu un refugiat din Șomcuta Mare, acesta mi-a spus despre profesoara sa de limba română: “Dânsa este îngerul meu păzitor” – pentru răbdarea și perseverența cu care l-a ajutat pe acesta să învețe limba și să facă, astfel, primul pas spre integrare. De ce nu știu românii prea multe despre refugiații din România? Numărul mic de refugiați – pe de-o parte, pe de alta, poveștile refugiaților își găsesc cu greu locul în spațiul public. De cele mai multe ori, refugiaților le este greu să deschidă ușa aceea spre trecutul dureros din care tocmai au evadat, folosindu-și toată energia pentru a privi înainte, a merge mai departe. Dar când citim, totuși, o poveste a unui refugiat, chiar dacă citim printre rânduri, aflăm despre puterea extraordinară a acestuia”. Pentru refugiaţii ajunşi în diferite ţări, inclusiv în România, există multe obstacole de trecut: de la obţinerea actelor necesare la adaptarea culturală, de la accesul la educaţie şi diverse drepturi până la probleme financiare.
În România, spune reprezentanta UNHCR, oamenii se întâlnesc cu “câte puţin din fiecare. Prin lege, în linii mari, refugiații au aceleași drepturi ca și cetățenii români, dar uneori întâmpină dificultăți în accesarea lor. Una dintre cele mai spinoase probleme este aceea a găsirii unui loc de muncă legal. Lipsa documentelor de studiu, generată de circumstanțele legate de fuga din țară, dar și absența unui,sistem de echivalare a studiilor, îi împiedică pe refugiați să profeseze conform pregătirii lor profesionale sau să să-și continue educația. Refugiații întâmpină dificultăți și în găsirea unei locuințe pe care să și-o poată permite. Învățarea limbii române rămâne o provocare pentru mulți dintre refugiați, mai ales în absența unor cursuri intensive de predare a limbii. Peste toate acestea se suprapune lipsa unui sistem social de suport: familie, prieteni, toată acea “mașinărie” care se pune în mișcare atunci când trecem print-o situație dificilă”.
“Când au început problemele în Damasc, cartierul nostru a fost printre primele în care a izbucnit conflictul. Într-o seară, în timpul unor proteste, bombele au ucis 400 de persoane. Până la şase dimineaţa, întreaga noastră stradă fusese distrusă şi am părăsit casa familiei care fusese distrusă în urma unei explozii. Iniţial, am găsit adăpost în provincia Quneitra. Dar, chiar dacă nu mai eram în mijlocul protestelor, nu mai puteam merge la şcoală, unde studiam turism. Opţiunile mele erau să mă alătur uneia dintre armate sau să plec din ţară. Am plecat în Liban cu 180 de dolari americani în buzunar şi, de acolo, spre Istanbul. Primele săptămâni au fost foarte grele şi m-am simţit foarte singur. În Turcia, m-am întâlnit cu cinci dintre prietenii mei şi am început să lucrez într-o fabrică de cutii de carton. Câştigam destul cât să supravieţuiesc, dar nimic mai mult. Lucram peste douăsprezece ore pe zi. Prin urmare, am decis toţi şase că trebuia să ne căutăm azil în Uniunea Europeană. Nu aveam bani, aşa că am pornit pe cont propriu, fără călăuză. În 2 decembrie 2013, am plecat cu hărţi tipărite, un GPS, alimente şi lanterne. Am mers pe jos de-a lungul râului Rezovo până când am trecut în Bulgaria. Ne-a luat trei zile pe jos. În Bulgaria am fost duşi la o clădire dărăpănată pentru nefamilişti din tabăra Harmanli. Era oribil. Nu existau toalete omeneşti sau duşuri, oamenii făceau focuri pentru a se încălzi şi alimentele erau departe de a fi suficiente. Apoi, încetul cu încetul, lucrurile au început să se îmbunătăţească şi, acum, situaţia este chiar decentă. După primele câteva săptămâni, eu şi prietenii mei am format un grup de voluntari pentru a ajuta în tabără. La scurt timp, am deschis o grădiniţă pentru copiii din tabără, aşa că avem toţi câte ceva de făcut. Dacă se termină războiul, mă voi întoarce imediat în Siria. Dar îmi dau seama că nu se va opri. Îmi dau seama că nu se va termina nici în zece ani” (Yasser, 23 de ani, sirian refugiat în Bulgaria – foto sus).
Ce anume îi aduce pe refugiaţii din România aici? Faptul că au aici prieteni, rude, cunoştinţe, forţa împrejurărilor sau dorinţa de a se stabili aici? “Ceea ce îi unește pe refugiații din România este nevoia de protecție internațională, din partea statului român, în acest caz – în condițiile în care a rămâne acasă este egal cu a-și pune viața în pericol”, explică Gabriela Leu. “În general, refugiații care ajung la noi nu aleg o destinație anume și, mai mult decât atât, rămân multă vreme în țările vecine, în speranța întoarcerii acasă. Dar sunt cazuri și cazuri. Unii dintre refugiați reușesc să fugă din țară având documente la ei și obținând o viză de intrare în România. Se poate spune că aceștia aleg România datorită legăturilor de familie sau cu comunitatea de aici. Este în mare parte cazul celor din Irak și Siria. În alte situații, fuga din calea persecuției sau a războiului înseamnă o fugă la propriu, poate în puterea nopții, fără acte, fără bagaje, doar cu dorința de a supraviețui. Aceste persoane vor parcurge o cale lungă și uneori extrem de periculoasă pentru a ajunge într-o țară sigură. Își vor risca viața pe mare, în ambarcațiuni nesigure sau vor apela la călăuze pentru a-i ajuta să treacă granița”, detaliază ea.
Fie că reuşesc să fugă având documente şi o destinaţie, fie că fug, la propriu, mânaţi doar de dorinţa de a supravieţui, refugiaţii au cu toţii în comun un lucru impresionant, remarcat, în fiecare caz, de cei care ajung să lucreze cu ei, să le cunoască poveştile şi să îi ajute să îşi refacă viaţa: curajul. “Este vorba de puterea de a lupta și de a o lua de la capăt în condițiile în care aproape toţi au suferit traume inimaginabile. “Curaj, luptă pentru supraviețuire, traumă” pot părea simple cuvinte, dar nu sunt. Să ne imaginăm că ajunge în România ceea ce a mai rămas dintr-o familie a cărei casă a fost bombardată. Șapte dintre membrii săi au murit, doi au fost răniți fără a putea primi îngrijiri medicale decente. Tot ce au agonisit a fost distrus, viața lor zace sub un morman de dărâmături. Refugiații care supraviețuiesc unor asemenea evenimente vor trebui să meargă mai departe, să se trezească în fiecare dimineață cu puterea de a o lua de la capăt, de a învăța o limbă străină, de a-și găsi de lucru și de a face, în general, tot ceea ce facem și noi ceilalți. Acesta este doar un exemplu, dar esența este aceeași. Sunt milioane de persoane dezrădăcinate în toată lumea, fiecare are povestea ei și fiecare poveste merită ascultată”, spune reprezentanta UNHCR România.
“În 18 aprilie 2013 m-am ascuns cu fratele în remorca unui camion de marfă turcesc plin de piese auto şi ne-am îndreptat spre Germania. Mergeam acolo pentru a ne întâlni cu sora noastră care locuieşte în Dusseldorf. Ştiam că avem 50-50% şanse să fim prinşi în Bulgaria, dar nu mai puteam rămâne. Călătoria mea începuse din Qamishli, Siria, cu un an înainte, când, împreună cu fratele meu, am fugit spre Irak. Acasă, eram profesoară de informatică la un liceu, dar când mersul pe jos până acasă a devenit prea periculos şi îmi era deja imposibil să ajung la şcoală, am decis să plec. Când mă gândesc la Qamishli îmi amintesc totul ca şi când mi s-ar întâmpla chiar acum. Majoritatea amintirilor mele se leagă de perioada în care întreaga familie trăia laolaltă. Acum, sunt împrăştiaţi peste tot prin lume. Fratele meu şi cu mine am locuit în Irak timp de un an, apoi, ne-am mutat la Istanbul, dar nu am reuşit să ne refacem vieţile în niciunul dintre aceste locuri. Acum, vreau să merg la sora mea, în Germania şi să lucrez din nou în domeniul informaticii. Nu am un calculator în prezent. Nu am nici măcar un telefon” (Adi, refugiată în Bulgaria – foto sus).
“Când îţi spun că vei fi dus la Centrul de Tranzit în regim de urgenţă din România, ţi se spune şi că poţi lua cu tine un bagaj de cabină de 5 kg şi un bagaj de cală de 20 kg. Asta e tot. Apoi, te uiţi prin casă şi, dintr-o dată, totul ţi se pare important. Ce să iei cu tine?” Asemeni majorităţii refugiaţilor irakieni din Siria, Khulood, în vârstă de 48 de ani, petrecuse ani de zile în apartamentul ei din Damasc, aşteptând un răspuns la cererea de transfer într-un stat terţ – sau sperând că lucrurile aveau să se liniştească la Bagdad. Dar apoi a izbucnit războiul în Siria. De aceea, Khulood, împreună cu alţi refugiaţi irakieni, a fost transferată la Centrul de Tranzit în regim de urgenţă din Timişoara, România, unde vor sta aproximativ şase luni. “A sta aici este ca şi când ai aştepta în staţie. Uneori este greu, dar privesc timpul petrecut aici ca pe un dar şi încerc să profit la maxim de el. Nu vreau să mă schimb. De aceea, mă trezesc devreme în fiecare dimineaţă pentru a face sport, aşa cum am făcut dintotdeauna”. Când am întrebat-o care au fost lucrurile cele mai importante pe care a decis să le ia cu ea, Khulood a zâmbit şi mi-a mărturisit: “Ai să râzi, poate… Sunt creştină şi credinţa este viaţa mea. Aşa că am luat o cruce foarte veche care a aparţinut familiei mele. Mi-am luat şi parfumul şi cei trei ursuleţi din pluş. Nu reprezintă prea mult pentru ceilalţi, dar, pentru mine, sunt lucruri de mare valoare (Khulood, România – foto sus).
Toate poveştile refugiaţilor din diverse ţări măcinate de conflicte ajung mai greu la publicul larg, dar sunt cunoscute foarte bine de oamenii care lucrează cu ei, care îi ajută şi îi îndrumă în noua lor viaţă reclădită de la zero, adică reprezentanţi ai UNHCR, ai ONG-urilor specializate, jurnalişti, fotografi sau personalităţi implicate. Pentru cei care lucrează cu refugiaţii, cel mai greu este, mărturiseşte Gabriela Leu, “de departe, neputința de a da timpul înapoi, de a schimba radical viața unui refugiat pentru a-i reda, de fapt, lumea pe care a pierdut-o. Oricine lucrează în domeniul umanitar trece prin asta. Oricât de mult ai face, mereu va rămâne ceva important care nu poate fi atins. Sau probleme ce nu pot fi rezolvate. Deși prin natura muncii noastre contribuim la consolidarea sistemului de azil – de care beneficiază toți refugiații, se întâmplă adesea să simțim nevoia să ajutăm, “aici și acum”, pe fiecare refugiat în parte, fiecare copil în parte, printr-un gest sau printr-o faptă care să schimbe ceva în mod concret. Dar… cea mai frumoasă parte a muncii noastre este privilegiul de a-i întâlni pe refugiați, de a-i cunoaște și de a învăța de la ei. În timp se creează legături puternice, sunt oameni pe care îi cunoaștem de peste 15 ani… Ei își văd de viața lor, ne mai întâlnim uneori… e un sentiment extraordinar!”.
“Am fugit din Afghanistan de două ori şi de fiecare dată a fost din cauza religiei. Mama mea este adeptă a Ismailismului, o ramură a Islamului, puternic blamată de talibani. După ce tatăl meu a fost ucis de talibani, eu, mama şi sora mea am fost nevoiţi să fugim în Karachi, Pakistan. Pe atunci, aveam 7 ani. După abolirea regimului taliban, am crezut că ne putem întoarce. Dar când rudele tatălui meu au aflat că mă convertisem la Ismailism, mi-au spus că nu mai sunt asemeni lor şi că trebuie să plec. Eram constant ameninţaţi: “Dacă nu vă convertiţi la Sunnism, vă vom ucide”. Într-o zi, mama mi-a spus: “Fiule, trebuie să pleci din nou din ţara aceasta”. Aşa că am fugit. Mai întâi în Iran, apoi în Turcia şi Grecia. Planul era să ajung în Germania, dar călăuza m-a înşelat şi m-a adus în Polonia. Dar nu regret, îmi place aici. În sfârşit, sunt în siguranţă, merg la şcoală şi am planuri. Vreau să rămân aici, să învăţ şi să devin economist. Îmi este dor doar de mama şi de sora mea şi sper că le voi revedea într-o zi” (Muhammad, refugiat în Polonia – foto sus).
Poveşti ale refugiaţilor ajunşi în diverse ţări ale lumii se află pe site-ul campaniei “Poveştile refugiaţilor” a UNHCR, care are drept scop să facă aceste istorii adevărate cunoscute publicului larg. Jurnalişti, fotografi, scriitori, actori, artişti s-au alăturat campaniei, prin mesaje de susţinere şi implicare directă în redarea acestor poveşti, pentru ca oamenii de pretutindeni să realizeze ce înseamnă să fii refugiat, cât este de dureros să îţi părăseşti căminul silit de împrejurări dure (conflicte armate, conflicte religioase etc.) şi cât este de dificil să iei viaţa de la capăt. Însă, dincolo de toate acestea, esenţa tuturor poveştilor pe care le puteţi găsi aici sau pe site-ul global al campaniei este curajul supravieţuirii. Curajul care te împinge să cauţi un cămin mai bun, un drum mai bun, o posibilitate mai bună de a-ţi construi viaţa, pentru tine şi cei dragi ai tăi. Nu întotdeauna aceste poveşti au final fericit. Uneori, familiile refugiate rămân despărţite mult timp, reunirea fiind dificilă, plină de obstacole. Alteori, integrarea într-o societate nouă, diferită, nu este tocmai uşoară, în ciuda bunelor intenţii şi a dorinţei de adaptare. Alteori, oamenii rămân în tabere de refugiaţi multă vreme. Dezrădăcinarea îi schimbă, le bântuie nopţile, iar mulţi dintre ei recunosc că fără ajutor, precum cel oferit de UHNCR, ar muri de foame sau ar sfârşi uitaţi cu totul pe undeva. Însă, de destule ori, poveştile trec în latura optimistă, pentru că ei, refugiaţii care le sunt protagonişti, sunt luptători şi nu renunţă la visurile lor.
Bahati “Ronaldo Deckey” Maisha, în vârstă de 26 de ani, este un refugiat congolez care locuieşte în aşezarea de refugiați Rwamwanja, din sud-vestul Ugandei. Este supranumit Ronaldo pentru aptitudinile sale de fotbalist. “Numele meu este Ronaldo, vin din Republica Democrată Congo (RDC) şi am ajuns în Uganda în iunie 2012. Am fugit din RDC deoarece eram torturat şi amenințat de armată şi rebeli. Nu puteam să privesc spre un viitor acolo, nu aveam unul. Acolo poți fi omorât sau torturat oricând. Am părăsit RDC sâmbătă, 23 iunie 2012. Pe drum am fost oprit, bătut şi mi s-au luat banii. Am reuşit să scap şi am ajuns în Uganda prin Nyakabande (centru de tranzit). Acolo am fost bine primit şi mi s-a arătat unde pot dormi. Am apreciat atmosfera primitoare din Uganda. Acum, în ciuda provocărilor de care mă lovesc în a-mi crea o viață aici, pot să privesc din nou spre viitor şi să mă simt în siguranță. Am fost dintotdeauna o persoană optimistă, aşa sunt eu, chiar şi în Congo eram aşa. Poate ceea ce este diferit, aici, este că nu am pe nimeni care să mă sprijine, aşa că îmi place să îmi petrec timpul cu tinerii. Jucăm fotbal, cântăm şi asta ne ajută să uităm şi să trecem peste traumă. Încerc să fiu optimist, deşi uneori îmi amintesc ceea ce mi s-a întâmplat, însă încerc să merg mai departe. Când joc fotbal sau cânt, uit de timp pentru câteva ore, dar noaptea totul revine în amintirea mea. Încă sunt în căutarea unui loc în care să mă simt cu adevărat în siguranță şi care să mă ajute să uit. Este important să uit totul, să păstrez amintirile frumoase şi să merg mai departe”. (Bahati, refugiat în Uganda – foto sus).
Despre UNHCR
Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite (UNHCR) a fost înfiinţat pe 14 decembrie 1950 de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Agenţia este mandatată să conducă şi să coordoneze operaţiuni internaţionale pentru protecţia refugiaţilor. Scopul său principal este acela de a apăra drepturile şi bunăstarea refugiaţilor. Luptă pentru a se asigura că toată lumea îşi poate exercia dreptul de a solicita azil şi de a găsi refugiu într-un alt stat, cu opţiunea de a se reîntoarce acasă voluntar, de a se integra local sau de a se restabili într-o altă ţară. De asemenea, UNHCR are şi un mandat pentru a ajuta oamenii fără cetăţenie (apatrizii). În ultimele decenii, UNHCR a ajutat zeci de milioane de oameni să-şi reia viaţa cu demnitate. Astăzi, 6,953 de angajaţi, în peste 126 de ţări continuă să ajute aproximativ 35,4 milioane de persoane din jurul lumii.
Mai multe detalii despre misiunea UNHCR puteţi citi aici.
Sursa portretelor de refugiaţi prezentate şi a fotografiilor: site-ul campaniei UNHCR
Foto main: Andrew McConnell, fotojurnalist
Vă invităm să recitiţi şi povestea copilului – soldat Nyanthen “Charles” Wratto, care a reuşit să fugă de ororile unui război ce l-a rupt de familia lui, să îşi refacă viaţa, după ce s-a refugiat în Nigeria, să ajungă la un doctorat în România şi să se pregătească să devină omul care să ducă pacea în zone de conflict şi care vrea să salveze copii de la o soartă similară celei care aproape l-a înfrânt pe el, la un moment dat. În prezent, Nyanthen îşi caută familia, pe care speră să o regăsească:
Călătoria care duce departe: de la copil-soldat la artizan al păcii