Viața pe front, povestită de veterani copiilor

0

Mai mulți elevi de liceu din Vaslui, coordonați de profesoara lor de istorie, au pornit în căutarea ultimilor veterani de război din județ, cu scopul de a recupera informații subiective, întâmplări pe care “istoria mare” le-a clasat demult. Proiectul de revenire de la istoria de manual la cea a oamenilor, așa cum au trăit-o și receptat-o ei, s-a desfășurat de-a lungul anilor 2009 și 2010 și s-a concretizat în aproape 50 de interviuri realizate de elevii Liceului Mihail Kogălniceanu, pe care vă propunem să le parcurgeți pe TOtB în mai multe episoade.

 

bombardamente

 

Vasile Adam este un vasluian născut în 1922, pe 22 octombrie. A făcut armata între 1942 și 1945, perioadă în care a luptat în Al Doilea Război Mondial. El este unul dintre veteranii de război intervievați de către Loredana Basalic, în cadrul proiectului coordonat de Cătălina Alexa, profesor de istorie.

adamvasileCe calitate ați avut în armată?
Pe front am fost elev sergent. Eram elev în anul doi la şcoala militară.

Aţi luptat pe front?
Da, am luptat pe front în Ardeal, în apropierea localităţii Păuliş, Miriş, Buvin.

Ce rol ați avut pe front?
Cei care au luat parte, denumirea fiind de detaşamentul Păuliş, scopul acestei unităţi era de apărare a defileului Mureşului. Detaşamentul Păuliş a intrat în zona de operaţie unde Brigada I maghiara blindată din Budapesta, urmată de unităţi germane, intrase pe teritoriul ţării noastre prin defileul Mureşului înaintând spre Deva cu scopul de a ocupa Ardealul.

Din acest detaşament am făcut parte şi eu la luptele grele de la Păuliş, Gheoro, Miniş, Cuvin, cu plutonul I din compania a şaptea comandată de căpitanul Popescu Aurel. Detaşamentul a respins multe atacuri puternice dar cu mari pierderi: a murit căpitanul Fătu, 2 sublocotenenţi, 2 subofiţeri şi 41 de elevi sergenţi, care îşi zac somnul în cimitirul Radna şi au fost şi mai mulţi răniţi. Ca şi în Primul Război Mondial, la Oituz şi Măraşeşti, şi aici s-a spus: “nici pe aici nu se trece”, şi nu s-a trecut. Am fost evidenţiat în aceste lupte. Am primit medalia bărbăţiei şi credinţei cu spade. După venirea trupelor române şi ruseşti de pe frontul din răsărit am continuat urmărirea inamicului la graniţa de apus a ţării. Ne-am întors apoi la şcoală unde am fost primiţi cu urale şi flori de către populaţie. Din actualul judeţ Vaslui am luat parte la lupte zece elevi sergenţi, ca şi înaintaşii noştri la Plevna. Ei au plecat nouă şi cu sergentul zece. În prezent din cei zece, datorită scurgerii anilor au mai rămas doi: Arhire Ion, care este în Vaslui şi subsemnatul.

Ce condiţii de viaţă erau? Mă refer la hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte.
Era hrană de război, cu conserve; câteva zile nu au venit pe front că erau lupte, dar era un detaşament al ruşilor de la care mai luam de la cazanul lor de pe front, dar ne aducea maiorul noaptea…

Prin ce modalităţi păstraţi legătura cu familia? Vă scriaţi scrisori?
Ne scriam scrisori dar cam rar că mergea poşta cam rău atunci. Era prin august, în special când a început războiul, mergeau mai greu cu trenul şi trupele veneau din răsărit; era brambureală mare. Veneau dinspre răsărit trupele şi erau ocupate toate sectoarele care mergeau spre Ardeal. După ce s-a rupt frontul de la Iaşi, noi, fiind acolo pe loc în Ardeal la şcoală, ne-au băgat pe front imediat.

Aveţi păstrate scrisori, fotografii de pe front? Vă amintiţi?
Nu, nu.

Ce lucru v-a afectat cel mai mult atunci, în perioada aia?
Pierderea camarazilor noştri de arme care au murit, căpitanul Fătu, sublocotenenţi, 41 de elevi şi sergenţi care şi aceia zac în centrul cimitrului din Radna, judeţul Arad.

Aţi păstrat legături de prietenie, de caramaderie cu ei? Eraţi prieteni apropiaţi?
Cu cine..cu morţii? (râde).

Cu colegii, cu camarazii.
Cu o parte din colegi… Păi ne intâlneam la fiecare cinci ani acolo… Este monumentul de la Păuliş, un monument mare, făcut în cinstea eroilor luptelor noastre. Ne întâlneam la patru-cinci ani. Ne întâlneam acolo şi toţi din toată ţara care am fost la şcoală atunci, care am luat parte la lupte.

Ce stil de viaţă avea familia?
Familia era aici în Moldova. Eu îs de la Tanacu. Familia era de agricultori…

Erau oameni înstăriţi ?
Da, da. Părinţii mei au fost înstăriţi.

Altceva ce ne-aţi putea povesti?
Păi am intrat pe urmă, după armată, ca funcţionar. Am lucrat la SANEPID. Se chema atunci, pe timpuri, Centrul Sanitar Epidemic. Pe urmă am lucrat statistică sanitară la Direcţia Sanitară a Judeţului Vaslui, timp de 40 de ani am lucrat la sănătate, iar în 1989 am ieşit la pensie.

Ce părere aveţi despre faptul că armata nu mai este obligatorie?
Am o părere bună că s-au luat măsuri: cine vrea să facă armata, sunt plătiţi mai bine, sunt întreţinuţi mai bine.

Dacă aţi fi putut alege, aţi fi fost în armată sau aţi fi rămas acasă?
Nu, acasă. Eu am fost… să fiu în civilie. N-am rămas în armată; şi aşa şcoala militară pe care am făcut-o era de rezervă. Fiind în război, erau şcoli militare de rezervă. Am terminat şcoala în 1945 şi am venit acasă. Eram singur la părinţi şi nu îmi dădeau voie să stau prin armată, şi am făcut în civilie.

 

***

 

Toader Blăniță avea 89 de ani, în 2009, când a fost intervievat de Cristina Rusu. El a petrecut șapte ani în “brațele morții” și își amintește vremurile grele de pe front.

Între ce ani aţi făcut armata?
1941-1943. 3 ani, că am fost voluntar în război.

Cu ce vă ocupaţi înainte de a vă înrola în armată?toaderblanita
Cu agricultura. Cu părinţii munceam la teren, aveam pământ.

După ce aţi revenit de pe front, cu ce v-aţi ocupat? V-aţi angajat undeva? Sau aţi continuat să lucraţi în agricultură?
M-am eliberat la 14 septembrie 1945 din armată, am venit acasă. Am continuat munca agricolă până în 1946 (când m-am căsătorit). În 1949 m-am dus la şcoala de contabili care era mediată de către Guvern şi m-am dus şi la Iaşi, am făcut şase luni şcoala de contabili, apoi m-am angajat contabil la cooperativa din comuna Lipovăţ.

Ce funcţie aţi avut în armată?
Sergent.

Aţi luptat pe front?
Doi ani şi şapte luni în Rusia şi nouă luni în Germania. I-am bătut şi pe ruşi, i-am bătut şi pe nemţi, ca să-i împac pe amândoi şi până la urmă s-au împăcat ei singuri.

Ce condiţii de viaţă erau?
În război erau condiţii foarte grele. Ne îmbrăcam cu hainele de la morţi. Care murea, murea; cel care trăia îi lua hainele şi bocancii. Am tăiat şi poalele la manta, le-am scurtat, ca să facem obiele la bocanci. Asta era viaţa în război. Când vedeai noaptea, venea moartea. Am luptat în Rusia 2 ani şi 4 luni. Făceam tranşeul în gheaţă săpată şi aşterneam prelata jos să ne ferească de umezeală şi stăteai rezemat de pereţii de zăpadă şi aşteptai să vină glonţul să te omoare, că deasupra treceau gloanţele şi bombele, aviaţia şi toate care urmăreau să ne omoare pe noi, iar noi urmăream să-i omorâm pe ei. Asta e viaţa în război. Care dă primul, acela trăieşte.

Când am plecat pe front era vară şi am plecat cu haine subţiri, chiloţi, boneta şi au spus că ne vor aduce hainele din urmă. I-a prins inamicul într-o gară mare, la ruşi acolo, i-au bombardat şi a ars trenul cu tot cu haine. Nu au mai ajuns la noi. De asta, care cum murea, îl dezbrăcam noi.

Am fost la o armă specială – 2 transmisiuni Iaşi, acolo am fost încorporat, de acolo m-am eliberat, dar chiar când am venit de pe front din Germania m-am eliberat de la Alexandria.

Aţi fost în prima linie în Rusia?
Da. Eram observator. Între gloanţele inamicului şi ale noastre. De multe ori ne împuşcau ai noştri din spate. Când era vorba de un atac fulger şi ne luau prin surprindere, ne împuşcau ai noştri. Ei săreau să fugărească inamicul, iar noi care eram la posturi fixe… Observatorul e în prima linie; de la mine de la observator până la inamic erau 50 de metri. Ne aruncam pachete de ţigări, le legam cu sfoara că ruşii spuneau că nu mai au ţigări. Eram prieteni, dar ne împuşcam unul pe altul.

Îmi aduc aminte de o problemă, când am dat eu comanda şi mi-a aprobat-o un colonel de la Statul Major, care mi-a zis: “Sergent, pe răspunderea ta!” I-am dat distanţa, am fixat, 12 tunuri începuseră să bată. Deasupra mea treceau ghiulelele. Ruşii se adunaseră că era pe la ora 14:00 şi le adusese mâncarea. Acum împărţeau mâncarea. Era o fântână acolo. Eu, de aici, îi vedeam. Când au început să bată nemţii şi ai noştri (eram tovarăşi de luptă). Prima ghiulea a căzut lângă fântână, fărâmând-o şi omorând mai mult de 100 de oameni odată. Eu stăteam şi mă uitam cu binoclul. Am încetat focurile pentru că nu mai aveam pe cine omorî. După asta, ei ne-au dat revanşa. Ne-am trezit pe la ora 15:00 după masă cu un bombardament de aviaţie. Mâini, picioare şi capete săreau în sus din tranşee. Au omorât şi la noi atunci… am rămas 11 oameni dintr-o companie, şi un nebun de general, care până la urmă a murit împuşcat de ruşi, unul Mocionski, striga de jos: “Băi, ieşiţi la atac că ne omoară ruşii! Ieşiţi la atac!” Ce să faci cu 11 oameni? Stăteau în groapă şi aşteptau moartea. Am dat telefon imediat la divizii, mi-a răspuns un colonel: “Ce faci Blăniţă?” / “Ce să fac domnule colonel? Domnul general Mocionski strigă la noi să ieşim la luptă. Nu am decât 11 oameni.” / “Nu ieşi, stai acolo în cuibul tău!” Au dat ordin că ne vin italienii şi într-adevăr, au venit pe după-masă, vreo trei regimente de italieni, dar slab pregătiţi din punct de vedere al luptătorilor pe front. Foarte slabi şi ne-au înlocuit pe noi. Noi am trecut în retragere. Când rămâneam puţini trebuia să se formeze altă trupă, să înlocuiască pe cei morţi, pe cei care îs răniţi. Am stat cu răniţii patru zile şi patru nopţi între liniile inamicului şi nu avea cine să-i culeagă, să-i ducă. Unii au murit, săracii, cu zile acolo. Asta-i situaţia.

Cum vă procurați hrana pe front?
Cei care mureau aveau în sacii de merinde mâncarea pentru ziua respectivă şi dacă au murit, nu au mai mâncat-o. Ne auto aprovizionam. A căzut tovarăşul tău alături? Îi iei sacul de marinde şi găseşti acolo o conservă, pâine, şi dacă ai 3-4 morţi îţi ajunge hrana pe o săptămână. Asta e metoda de front. O metodă de front: făceau foc şi puneau o tablă şi coceau grăunţe. Ne trecea de foamne.. şi mie şi altora. Alte metode de aprovizionare nu aveam, deoarece în faţa noastră, pe linia frontului, satele erau distruse şi nu era populaţie civilă ca să ceri o bucăţică de pâine sau mămăligă. Nu aveai la cine să ceri. Satele în care ajungeam noi şi trecea inamicul, dărâma toate casele.

De igiena personală mai aveaţi timp să vă ocupaţi?
La trei luni speli o cămaşă dacă ai timp. Dacă eşti în atac permanent şi n-ai murit, nu ai cum şi unde să o speli; în tranşee, în zăpadă. Groapa de apărare ţi-o sapi cu hârleţul tău şi stai până la gât şi îţi aperi capul. Mai ai timp să-ţi mai speli cămaşa? Uniforma română era din stofă kaki. Dacă ridicai pantalonul şi dădeai la o parte tivul, stăteau păduchii unul lângă altul. Nu mai e vorba de spălat. Numai la zile mari dacă aveai ocazie să găseşti un brici, o lamă (tot la cei morţi), câte o bucăţică de săpun pentru bărbierit. Dacă erai băiat chibzuit şi ştiai să te descurci aveai, dar dacă neglijai şi dădeai cu piciorul, nu aveai. În primul rând, în război sunt două lucruri foarte importante: dacă ai ieşit din tranşei – în instrucţiunile şi în regulamentul militar spune clar “ai ieşit, cum te duci, pe unde te duci, ce ai de rezolvat” ca să-ţi justifici dispariţia din tranşee. Foarte important asta.

Ce v-a afectat cel mai mult pe front?
Totdeauna erai sub papucul morţii. Eram instruiţi şi se ştia că dacă scoteai lopata şi nu-ți veneau cartuşele în ea de la mitralieră erai sigur că ieşi şi nu mori. Atunci când scoteam lopata afară îmi împuşca lopata şi cădeau cartuşele fierbinţi lângă mine, mă mai gândeam să ies? Erau instrucţiuni speciale. Mulţi care nu au folosit teoria învăţată în timpul serviciului militar au murit săracii, nu ca proştii, au murit ca nişte eroi, dar nu au meritat. Ţara noastră nu ne-a recunoscut până în 1989.

Aţi fost rănit în război? Cum aţi fost rănit?
Am fost rănit, dar uşor. Am stat vreo 14 zile la spitalul din Tiraspol şi m-au trimis tot pe front, înapoi. Am fost rănit de gloanţe, la spate.

Aţi plâns vreodată pe front? Din ce cauze?
Numai o dată? Nu plângeam de frica morţii, plângeam şi îi blestemam pe cei care m-au îndemnat să mă duc. Am plecat de acasă, nu din cauza mizeriei. Nu am fost recunoscut de părinţi. Nu ştiu care o fost secretul. Nu pot dezvălui nimic pentru că nu am avut de la cine să aflu.

Se poate spune că aţi avut parte de vreo bucurie pe front?
Ei, când câştigam şi noi câte o victorie. Îi fugăream câte 20 de km şi îi băteam, dar puteai să fii împuşcat din urmă de ai tăi, puteai să fii împuşcat de un cartuş rătăcit. Pentru un singur om se trage o ladă de cartuşe. Dacă ar fi aşa cum se spune, că pentru fiecare cartuş ar trebui să moară cineva, e o greşeală, e o prostie. Se strică miliarde de cartuşe într-un atac şi mor 5-6 dintr-o companie, pentru că toată lumea se păzeşte, ştie să se apere. Îşi face mască, are bordura tranşeului (când e pe pământ), dar când e în zăpadă e mai greu. Un singur lucru vă spun. În lupta din războiul din Rusia, salvarea noastră era zăpada. Cartuşele care intrau în omăt se răceau şi nu mai aveau efect. Îmi aduc aminte, în lupta de la Odessa, o localitate care se chema Tătarca. De opt ori am luat-o noi, de nouă ori au luat-o ei şi au murit 80.000 de români. Al doilea an, după ce au luat-o ei a noua oară, noi ne-am retras să ne refacem şi să ne pregătim de atac. Şi am luat-o iar, dar era vară de acum şi erau tarlale de floarea-soarelui, de roşii, de castraveţi, de pepeni, tarlale de câte 1.000 de ha. Îmi aduc aminte că am intrat într-o tarla acolo, după ce i-am scos din tranşee şi i-a pus pe fugă, au plecat trupele şi eu am rămas la postul meu unde eram fixat. Au bătut două săptămâni tunurile în pătlăgelele alea, acolo. Am fost descoperiţi, unde eram eu, postul de observaţie şi nu aveam altă scăpare. Era, în capătul tarlalei de roşii, o platformă de gunoaie de grajd pus la putrezit. Am aşteptat până a întunecat şi m-am retras de la observatorul meu (mă bomborda pe mine, mă descoperiseră şi noaptea îşi pune o săgeată lângă arma îndreptată direct pe punctul de unde veneau gloanţele), mi-am luat mitraliera şi m-am coborât, am făcut o groapă în platforma aceea. Cădeau bombele, proiectilele, dar nu aveau efect. Când cădeau, bălegarul sarea cu totul în sus. Până la ziuă, m-am mutat în vreo trei locuri. Dimineaţa mă aşteptam la contraatac. Trebuia să mă retrag. Dacă atacau ei, mă prindeau la gunoi şi mă împuşcau (ruşii nu luau prizonieri).

Evreii şi ţiganii nomazi au fost duşi cu forţa acolo. (în Odessa). Îmi aduc aminte de o treabă, în Basarabia, la noi în 1943. A venit într-o delegaţie în ţară, trimis de compania mea şi am luat parte la masacrul evreilor dintr-o localitate din judeţul Cahul. Am coborât într-o gară, la Bălţi, în Basarabia. Acolo au venit jandarmii, au oprit trenul şi au făcut controale. Căutau evrei. La 100 de m de gară, era un zid de cetate, înalt de vreo zece metri, făcut din blocuri de piatră masivă. Îi puneau la perete şi îi împuşcau. Pluton de execuţie. Am avut din sat vreo doi care au făcut închisoare după ce a trecut războiul. Femei cu copii în braţe, pe toţi i-au împuşcat lângă zid, acolo, 4.000 de evrei. Asta am văzut-o eu cu ochii mei. Mă uitam cum trăgeau cu mitraliera şi îi secerau.

Aţi văzut, sau aţi trecut pe lângă vreun lagăr din Transnistria?
Nu am văzut aşa ceva pentru că unităţile bine organizate, care sunt pe front, nu participă la execuţiile din urmă cu administraţia, cu civilii, nu au legatură. Armata care este pentru luptă e bine organizată. Cei care fac prostii din urmă sunt jandarmii locali.

Au fost momente când simteaţi că nu mai rezistaţi pe front?
Coşmaruri am avut foarte multe. Nu ne-a anunţat niciodată când atacăm. Era o surpriză când spunea: “Înainte marş! Start la inamic!” Îţi iei arma, pistol, mitralieră, cu ce eşti dotat, pleci. Din mers tragi cartuşe care ajung la inamic.

Aţi vrut vreodată să dezertaţi?
Nu. Nu m-am gândit nicodată. Mi-am imputat lucrul acesta. Ce-am dorit, am căpătat şi Dumnezeul m-a plătit. Am spus că plec în armată să mor. Asta a fost îndemnul meu. Când a început războiul, Prutul, căt e el de lat şi de adânc, l-am trecut în mai puţin de 10 secunde. Fiecare am luat între picioare câte un stâlp de brad (erau tăiaţi gata pe mal), l-am înclinat pe apă şi câte doi-trei, cu arma în spate, am trecut dincolo. Când am trecut, nu era niciun grănicer. Ruşii nu ştiau că venim. 12 km am înaintat. Regimentul 25 infanterie, care erau în dreapta mea, din Vaslui, au avut necazuri mari în Ţiganca. În pădure, acolo, era o stupărie a statului. Ruşii, când au văzut că sunt încercuiţi şi că am trecut dincolo şi am început să curăţăm malul stâng al lor, au stricat stupii şi albinele au intrat în pădure. Văzând că vin soldaţii şi armata, cu bubuială, în loc să te uiţi la inamic, ostaşii se apărau de albine. Regimentul 25 infanterie a fost distrus şi în patru ore nu a mai rămas nimeni. Din cauza albinelor.

Ce vă susţinea moral pe front?
Credinţa m-a determinat întotdeauna. Eu m-am închinat, am respectat regulile creştineşti şi ortodoxia română. Aşa am crescut. Până să plec în armată, în fiecare duminică mă duceam la biserică. Ştiam pe de rost toată pravila liturghiilor. Ştiam ce urmează, ca şi acum. Acum ascult la radio. Eu permanent eram cu gîndul la Dumnezeu. Am fost în două campanii de război, au trecut pe lângă mine milioane de cartuşe. Aşa a fost să fie.

Aţi avut prieteni pe front?
Prieteni de sezon. Câte două zile, o zi, că apoi mureau săracii. Am un prieten de pe front, pe la Galaţi, dar nu pot lua legătura cu el. Un prieten de pe front, Rusu Manole, mi-a scris o scrisoare să vadă dacă mai trăiesc. Acea scrisoare a stat 11 ani la un domn în vârstă care nu a ştiut că e scrisoarea mea. Abia după ce el a murit, plicul mi-a fost adus mie. Ce să-l mai caut? Aveam servici, aveam anchete prin ţară. mă duceam prin toate oraşele.

Aţi avut camarazi care au fost luaţi prizonieri?
Da, chiar un cumnat al meu a stat vreo zece ani în prizonierat. I-au adus după zece ani şi i-au pus în libertate. Să vă spun lozinca lor, când îi prindeau: “Voi aţi distrus, voi trebuie să construiţi!” Făceau chirpici cu tiparele, după ce se întăreau îi legau cu sârmă ghimpată, îi puneau pe umeri. Lua boneta şi o punea sub sârmă, să nu-i intre sârma în carne, şi îi căra la câţiva kilometri de locul unde îi făceau. Îi injectau. Când a venit, cumnatul meu aveau 110 kg. Nu mai încăpeau pantalonii pe el. I-au hrănit numai cu medicamente ca să-i poata trimite în ţară şi să pară că au trăit bine. Când mi-a arătat umerii juliţi de sârma ghimpată, l-am crezut, săracul. Era tăiat până la os. În lagăr le dădea mâncare. Bucătarul era tot de-ai lor, tot prizonier. Dacă făceau treabă, primeau şi mâncare.

Ce părere aveţi despre faptul că armata nu mai este obligatorie?
O prostie făcută de Ministrul Forţelor Armate şi de proştii care ne conduc. Dacă mâine ne declară cineva război, n-are cine ne apăra. Cine ne apără? Acela care e prin Afganistan s-a dus acolo după bani. Sunt plătiţi de americani.

Regretaţi că aţi fost pe front?
Nu. A trecut treaba. Ce-o fost, o fost. S-a terminat, am uitat. Câte scene cu inamicul pe care le-am avut, le-am uitat.

Pentru ce luptaţi?
Executam un ordin, eram militar. A fi militar înseamnă că eşti înregimentat într-o unitate şi trebuie să respecţi doctrina, adică tot ce-ţi spune trebuie să faci. Dă ordin că aşa-i în armată. Nu executi – cartuşul.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger