Viaţa la barieră. Între 712905 şi 831206

2

Cantonierul locuia în spatele cantonului. Cu familie cu tot, într-o casă sănătoasă, ţineau grădină, câini, puneau murături, totul la doi paşi de calea ferată. Trenurile treceau, personale şi marfare, iar la întretăierea cu şoseaua trebuia să fie cineva care să coboare bariera. Nu era un singur cantonier, căci ar fi însemnat să lucreze non-stop. Alţii, turele de schimb, veneau cel mai adesea cu bicicleta, de la kilometri distanţă, să îşi preia sarcinile. Când trenul pleca din cea mai apropiată staţie dotată cu mijloc de comunicare, în cantonul mic şi gri ţârâia tare de tot un telefon antic: “Aici gara, i-am dat drumul!”.

 

de Camelia Jula

 

Uneori, telefonul suna noaptea, când trecea vreun marfar neaşteptat. Mereu trebuia să fie cineva în canton care să dea la manivelă până când barierele se lăsau şi atenţionau maşinile de pe şosea că au de aşteptat o vreme. Între atâtea sarcini, cantonierul era singurul care putea face ordine: trebuia să se mişte repede, să fie mereu la post, să calmeze şoferii supăraţi. Şi pe toate satele din preajmă era o adevărată cinste să ajungi cantonier – se considera muncă sigură şi nu foarte dificilă.

Asta era acum 20 de ani. Poate şi acum 15. Poate şi acum 10 ani. Astăzi, viaţa lângă bariere, deşi nu s-a schimbat prea mult, a primit un alt nume. Omul care stă şi învârte manivela, oprind circulaţia ca să treacă trenul, nu se mai cheamă cantonier, ci paznic de barieră. Adică nu mai are codul de identificare profesională 712905, ci 831206. Pentru că minţile din spatele nomenclatorului meseriilor s-au gândit să îi separe, astfel, pe cei care se ocupă de întreţinerea unor porţiuni de cale ferată (cantonier = persoană care are sarcina de a supraveghea şi întreţine o anumită porţiune de şosea sau de cale ferată) de cei care, în prezent, sunt doar manipulatori de manivelă, în halte care nu pot fi închise şi nu pot rămâne fără personal – dintr-un motiv simplu: se află la o intersecţie de şosea cu calea ferată, iar barierele nu sunt automate, ci mecanice. În locuri unde, însă, nu sunt bariere, nu e şosea importantă, halte sau chiar gări mai mici s-au închis. Cantonieri sau paznici de barieră, indiferent cum au fost încadraţi, au dispărut. Prin ţară au mai rămas doar cei care au avut norocul să lucreze la o haltă ce avea nevoie de personal.

 

 

O astfel de linie trece şi pe-aici, pe lângă satul copilăriei. Leagă Bradul de Arad şi, între ele, oamenii din două judeţe, mergători la târguri, la rude sau pur şi simplu cu treburi pe ici-colo. „De la Brad şi până aici nu mai este personal, numai aci mai suntem. Apoi la Vaţa, încă vreo 3 oameni, iar până la Arad mai îs 4 sau 5 locuri în care mai este om. În rest, toate s-or închis, oamenii or plecat, numa’ trenul opreşte. Pică acoperişurile, zidurile, să mergeţi să vedeţi cum o dat paragina în gările pustiite”, îmi spune cantonierul de serviciu. Pardon, paznicul de barieră. Nu prea are voie să vorbească: ruta este acum deservită de un operator privat, nu de CFR. Dar pentru oamenii din zonă asta e bine: trenurile sunt curate, iarna au încălzire, preţul biletelor este mic (e mai rentabil să mergi cu trenul cei aproximativ 15 kilometri până la Brad, pentru 3 lei, decât cu autobuzul, care e aproape dublu, când timpul de sosire este acelaşi). Doar şinele au rămas aceleaşi ca acum mulţi ani, căci nu le-a schimbat nimeni. Şi barierele au o vârstă venerabilă. Ca orice lucruri vechi care se respectă, şi barierele, şi şinele scârţâie a vreme trecută. Vara, dacă priveşti şinele în lungime, observi cum s-au dilatat de la căldură şi şerpuiesc. Trenul abia înaintează, căci orice abatere de pe şina remodelată de căldură poate aduce deraierea.

 

 

Probabil cel mai cunoscut cantonier din sat a fost un nene, Mureşan. Bărbat frumos, muiere frumoasă, copii faini. Plin de vervă şi de glume. Toată viaţa între trenuri, aşa a ieşit la pensie. Când mergeam să luăm trenul, era o regulă ştiută de toată lumea că e bine să ajungi mai repede cu câteva minute. De ce? Pentru că, pe-aici, s-a întâmplat ca trenurile să ajungă mai repede de ora programată. E drept că uneori întârziau, dar asta face parte din farmecul autohton al mersului cu trenul. Şi ajungeam mai iute la halta mică; petreceam timpul stând cu nenea cantonierul la poveşti. Privit de la înălţimea copilăriei, cantonierul era, fără îndoială, un fel de erou. Ştia când vine trenul. Ştia cum să manevreze roata plină de lanţuri, care cobora miraculos barierele grele. Ştia când să oprească circulaţia, dacă nu îi funcţiona bariera (căci se mai întâmpla şi asta). Se punea în mijlocul liniei, cu gadget-urile lui colorate şi chipiul pe cap şi făcea semne largi până când maşinile încetineau. Nu îi era frică de tren. Vânt, ploaie, furtună, zăpadă, omul era acolo. Multe aspiraţii muncitoreşti ale tinerilor de pe sate se îndreptau către a fi cantonier. Dar nu era un post tocmai uşor de obţinut (cine îl avea, ieşea la pensie din el).

În încăperea care înseamnă, de fapt, cantonul, cantonierul avea telefonul din perete, programul cu mersul trenurilor, dulapul de CFR cu încuietori solide şi de unde scotea biletele alea de carton gros, pe care le vindea, plus unealta cu care le viza (acum piesă de muzeu). Un radio portabil, din care mereu se auzea câte ceva. Un colţ de pat, cu pături ca de cazarmă. O masă care servea şi ca birou, şi ca loc pentru mâncare. Registre şi fişe în care scria el ceva, uneori, dar numai el şi cei superiori lui ştiau ce. Încăperea nu s-a schimbat foarte mult: şi azi are telefonul care ţârâie enervant de tare, dotările deja descrise, mai puţin biletele, care nu se mai vând la canton, ci direct în tren. Paznicul de barieră (care poate fi bărbat sau femeie) nu mai vine aici ca acasă, ci face naveta. La casa din spatele cantonului stau oameni care nu mai au nimic de-a face cu trenurile. Câinii, în schimb, nu lipsesc nici acum. Sunt învăţaţi să primească mâncare de la cei care urcă sau coboară. Ba chiar, când maşinile stau la barieră, se duc curajoşi printre şi pe lângă ele, aşteptând să primească bunătăţi de la şoferi. „Îs oameni care le dau şi de aia s-or învăţat”, zice paznicul de barieră.

Timpul se duce altfel când este măsurat în telefoane şi bariere. Să stai o zi întreagă numai ca să dai la manivelă nu pare tocmai palpitant, dar a rămas necesar. În locurile unde calea ferată se intersectează cu drumuri comunale, spre exemplu, mereu „se găseşte câte un deştept care nu opreşte la trecerea cu calea ferată şi nu se asigură şi face accident”, îmi spune paznicul. Chiar săptămâna trecută, la vreo câţiva kilometri de aici, exact asta s-a întâmplat: un tip care conducea o maşină a intrat cu ea în tren. „Nu trenul a intrat în maşină, maşina a intrat în tren”, îmi explică un sătean care aşteaptă trenul şi a venit mai repede, ca să le dea şi câinilor ceva de mâncare. Şi aici, la bariera asta, au fost accidente. Neatenţia, nerespectarea vitezei adecvate, teribilismul – au lăsat şi aici urme. Stau mărturie crucile ridicate pe marginea drumului. Cantonierii erau primii care vedeau tragedia. Fie că se întâmpla sub ochii lor, fie că auzeau zgomotul crunt al accidentelor. Pe vremea când nu existau telefoane mobile, ei erau cei care sunau la poliţie, la salvare, ca să anunţe ce s-a întâmplat şi unde. Martori fără voie ai unor evenimente la care, de multe ori, nu mai puteau salva nimic.

 

 

Cum trece viaţa în aşteptarea trenurilor? Mai cu o carte, mai cu rapoarte de făcut, mai cu poveşti cu cei care vin să plece în altă parte. Marfare nu mai dau pe aici, iar noaptea nu mai sunt trenuri, aşa că paznicul are la dispoziţie nişte ore bune pentru somn. O tură este de 24 de ore, după care vine schimbul şi preia alte 24 de ore. Şi tot aşa. Oamenii sunt mulţumiţi că au un loc de muncă. Binecuvântată fie bariera asta care nu e automată! Păcat de gările care au rămas fără personal. „Gara de la Brad e aşa frumoasă şi veche şi uite că nu se mai găsesc fonduri să o repare. Pică tot din ea. Mare păcat! Şi gara de la Baia, unde nu mai face nimeni serviciu de atâţia ani. Încolo, spre Arad, alte gări tot aşa. Îi ca o casă, şi cantonul ăsta, dacă nu stă nimeni în el, se prăpădeşte. Şi mai încolo de Brad, spre Deva, unde o fost linia aia ferată de-or închis-o că se surpase dealul la Vălişoara, acolo nu mai e nici şină! Au furat-o pe bucăţi, să te duci acuma să vezi, nu mai e, cât vezi cu ochii, nici urmă de ea. Şi ce bună era linia aia, mare păcat”, vorbeşte paznicul de barieră despre lucruri care îi dor pe ei, oamenii a căror viaţă sunt trenurile şi cele legate de ele.

Telefonul sună, a plecat trenul de la Hălmagiu. Până să lase bariera mai este vreme destulă – paznicii cam ştiu timpii pe care orice mecanic, grăbit sau nu, îi poate scoate pe ruta asta. Cum linia e dreaptă şi într-o direcţie, şi în cealaltă, uneori (mai ales când era senin afară) cantonierul se uita de pe linie până vedea iţindu-se botul trenului şi abia atunci lăsa bariera. Să nu înjure şoferii care ar fi trebuit să aştepte şi câte 15 minute la coadă – sau mai mult. Alte stăpâniri, aceeaşi barieră, alţi şoferi, aceeaşi grijă, alte trenuri, aceeaşi linie. Unele lucruri se schimbă, altele rămân încremenite în timp. Cum le-am cunoscut acum 20 de ani sunt şi azi. Doar cantonierul recalificat în paznic printr-o modificare în hârtii nu mai are aura de erou local a vremurilor de demult. Acum, tinerii de la sat nu mai visează să devină cantonieri. Poate şi pentru că s-ar numi doar paznici de barieră.

 


2 comentarii

  1. Il cunosc pe paznicul de la bariera din Lunca,un om deosebit.Eram si eu unul dintre tinerii pasionati de calea ferata si de mic copil fascinat de frumusetea linei noastre (Arad-Brad).Imi petreceam vacantele la Baia de Cris,acolo unde domnul cantonier facea servici ca acar si adesea imi placea sa merg si alaturi de Dumnealui la cabinele garii de unde se manipulau semnalele si macazele mecanice si nu pot spune cu cat nesat sorbeam fiecare clipa in care ma aflam in gara aceea care visam ca va fi candva si locul meu de munca.
    Intradevar si eu,la varsta copilariei percepeam slujbasii Caii Ferate ca pe niste eroi pe care ii stimam si iubeam foarte mult.Poate si pentru faptul ca bunicul meu a fost,incepand cu 1955 acar la CFR,inca din primi ani am simtit o atractie puternica fata de acest domeniu minunat si plin in trecut de atata diversitate.Casa fiind langa statia CFR din Baia imi placea sa privesc manevrele care se faceau atunci si imi doream sa fiu si eu,cat mai mult timp sub acoperisul garii,alaturi de cei pe care ii admiram-ceferistii.Iubeam ocupatia si uniformele lor,disciplina ce inca guverna pe atunci munca ceferistilor,garile vechi si frumoase in care isi faceau serviciul,povestile lor si minunata lume a caii ferate populata de monstii de fier care ma fascinau in drumul lor printre dealuri si paduri inspre minunate constructii de statii si halte datand din perioada austroungara parca anume facute sa cadreze cu zonele frumose strabatute de aceasta linie.
    Din pacate insa totul se distruge cum nu imi puteam inchipui vrodata si odata cu aceasta distrugere care se perpetueaza incep sa se spulbere dureros si visele celor inca pasionati de acest domeniu.Probabil ca am nefericitul noroc sa fiu printre ultimii tineri care mai sunt atrasi de asa ceva,caruia i-ar face placere sa fie chiar si “paznic” de bariera cum se numeste acum aceasta ocupatie.Pacat de situatia in care a ajuns aceasta minunata cale ferata,incarcata de traditie si cu peste 115 ani de existenta.

    Va invit sa urmatiti un topic pe care l-am facut cu modeste posibilitati despre linia de cale ferata Arad-Brad,despre trecutul ei si ce a mai ramas marturie a vremurilor minunate in care cuvantul Calea Ferata era parca scris cu litere aurite.
    LINK: http://www.train-sim.ro/forum/viewtopic.php?t=1335
    sau cautati pe Google: “Din Sintana catra Brad-sectia 317 Linia Zarandului” ori simplu “Linia zarandului”
    Va rog sa postati toti cei care aveti amintiri despre aceasta linie pe nedrept pustiita.Daca tottul se distruge,macar sa nu dam uitarii ceea ce a fsot in urma cu mai bine de un secol unul dintre cei mai importanti vectori de dezvoltare a acestei regiuni

    Cu stima

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger