Doamna Natalia are 94 de ani și se bucură de viață ca întotdeauna. Singurătatea e cea mai apăsătoare; doar cățelul și amintirile îi mai țin de urât. Cu toate astea, e voioasă și dornică să mai urce pe munte ca în tinerețe. A avut o viață plină, nu poate spune că are regrete, dar din când în când o mai apucă plânsul, și tot ea se încurajează să meargă mai departe. E tristă că lumea s-a schimbat şi a devenit mai rece. În tinerețe, a lucrat ca operatoare la Palatul Telefoanelor și nu credea să apuce ziua când vor exista telefoane mobile. Dar deși tehnic se comunică mai ușor acum, are impresia că oamenii nu mai comunică deloc. Am rugat-o să ne spună povestea ei și a acceptat cu bucurie: “încep cu începutul, de la doi ani jumate, de când îmi amintesc”.
de Roxana Bucată
Mi-aduc aminte de absolut tot ce am făcut
Sunt născută în 1920, pe 25 martie. Îți dai seama. Nu mai am pe nimeni din familie, sunt absolut singură. Toată viața mi-a plăcut să ajut oamenii, în primul rând copiii. Și acuma, în fiecare sâmbătă, duminică, fac mâncare, fac sarmale, mă duc la biserică, dau la niște oameni amărâți care nu au. Mi-e milă de oameni, mi-e o milă de oameni nemaipomenită. Cât oi trăi vreau să fac, să dau la copii abandonați, la copii orfani, la copii handicapați, la bătrâni.
Eu sunt buzoiancă. Sunt născută la Fințești. Copilăria mea pot să spun că a fost foarte frumoasă. Am urmat cursul primar la Techirghiol. De multe ori stau seara acasă, dorm, și-mi aduc aminte din copilărie, de când aveam doi ani jumate. Stăteam la vilă, mama și tata plecau la Fințești, aveam acolo vie, păduri. Și acum mai sunt, dar nu știu ce fac alții cu ele, n-are importanță, nu iau nimic cu mine în groapă. Eram într-o rochiță din pânză topită, cu o pereche de săndăluțe care mă deranjau și umblam în picioarele goale. Mama și tata plecau la Buzău, aduceau butoaie de vin pentru toate restaurantele din Techirghiol. Am început să plâng, să mă ia și pe mine. Și aveam o femeie, Vasilica o chema, să aibă grijă de mine. Am plâns, tata m-a luat în brațe, mama spunea “ce faci, Mitică, hai să mergem”, el zicea “nu pot să o las, nu vezi că plânge”. Până la urmă, m-au luat cu ei. Am fost cea mai mică și cea mai răsfățată. Trei surori am fost, am rămas singură.
Îmi aduc aminte la grădiniță, la Techirgiol, eram mică, m-au scos pe scenă – că de mică am fost foarte volubilă. Învățasem o poezie – “Cățelușul șchiop”: Eu am numai trei picioare/ Și de abia mă mișc – țop, țop (și bineînțeles pe scenă făceam țop, țop)/ Râd când mă întâlnesc copiii/ Și mă cheamă Cuțu Șchiop/ Un copil demult, odată/ M-a lovit peste picior/ Și-am zăcut și-am plâns atâta/ De credeam că am să mor/ Acum vine să îmi dea zahăr/ Și ar vrea să fie bun/ Aș putea să mușc odată/ De picior să mă răzbun/ Dar îl las așa să vadă, răul/ Că un biet cățel are inimă mai bună de cum a avut-o el. N-am să uit poezia asta niciodată.
Mi-aduc aminte de absolut tot ce am făcut. Stați că mi-am pierdut firu’. Așa e la 94 de ani.
Părinții mei se ocupau cu turismul, aveau vila asta mare la Techirghiol, cu vreo 40 de camere, veneau oamenii la băi, băi reci, băi calde, închiriam camere, aveam vie, pădure. De la Buzău aduceau vin la Techirghiol pentru toate restaurantele. Veneau cu butoaiele pe calea ferată. Da’ ce vin… Altfel era viața atunci, nu ca acum. Îmi aduc aminte absolut tot.
Am făcut cursul primar în Techirghiol și pe urmă am venit în București la o soră a lu’ mama mea, avea farmacie în București, pe bulevardul Basarab, dar nu bulevardul Basarab cum e azi, erau case atunci. Și am venit aici și am făcut liceul la Tudosca Doamna, lângă Arcul de Triumf. O școală profesională, dimineața era carte, după-amiaza era într-o zi gospodărie, în altă zi lucru manual, se împărțeau. Această școală a fost pentru pregătirea fetelor pentru viața de femeie măritată. Eram și internă. Eram nebunică rău de tot. Am fost o fire foarte veselă.
Acuma fiecare are grijă de el
Aveam 22 de ani când a venit războiul, eram aici în București, dar nu mi-a fost frică, nu mi-a fost frică deloc. Eram la Basarab, nu eram în casa asta, și veneau avioanele, mă băgam sub masă, și eu și vară-mea. Au murit și mătușa, și unchiu’, și verii. Nu mai am pe nimeni. Surorile au murit și ele. Am o valiză plină de fotografii.
Am avut o soră a mamei mele, cea mai mică, care a plecat în Franța de tânără, la 20 de ani. Și am fost pe la ea. Voia să mă oprească la ea, îi scria lu mama “las-o pe asta mică la mine”. Și mama zicea “n-o las, că ea este sufletul meu“.
Eu am fost o îndrăgostită de munte. Când eram la liceu în București, mergeam la Predeal, cu verii. Era altă viață, tineretul se distra complet diferit de cum se distrează astăzi, de câțiva ani încoace. În primul rând, băieții ne respectau. Aveau grijă să nu se atingă nimeni de noi. Nu mai există așa ceva. Acuma fiecare are grijă de el. Fetele mai mari aveau grijă de ale mici, băieții aveau grijă de fete, băieții veneau și ne luau de acasă, din fața mamei și a tatălui.
După liceu, m-am întors la Techirghiol, la mama. Eu eram cea mai mică, mai aveam două surori mai mari. Mama făcea “la oricare deget mă tai, mă doare, da parcă când mă tai la ăsta mai mic, mă doare mai tare”. Era o femeie excepțională.
M-am căsătorit în 1942 sau 44, uite, un lapsus, la Techirghiol. El își făcea stagiul militar în Marină. Dacă ai auzit de familia Murgulescu. A fost o familie mare, au dat și un prim ministru. Într-o seară mergeam prin Constanța, era complet întuneric, că zburau avioanele. Eu eram cu o prietenă, Dudu. Soțul meu era cu un prieten în spatele nostru. Și ne luminau picioarele. Eu am avut niște picioare frumoase.
Capitalism – comunism – capitalism sălbatic
Când eram acasă la mama, adunam toți câinii de prin șanturi, aruncați acolo, îi băgam în șură. Făceam ca un cuptor, îi băgam acolo. Vasilica, care avea grijă de mine, îi spunea mamei că am început eu să mănânc foarte bine, că îi ceream mereu mâncare. Dar eu aveam o oală de pământ sub masă și turnam acolo, le dădeam la căței. Le făceam pâlnii și le băgam cu lingura mâncare. Când au început să meargă, s-a umplut curtea de câini și pisici. Parcă îl aud pe tata, Dumnezeu să-l ierte, “Irino, vino încoa’ să-ți arăt de ce mânca fi-ta atât de mult”. Mult îmi plăceau animalele și copiii mici și acuma îmi plac. Am zis când mă mărit fac 12 copii. N-am făcut niciunul. Am vrut mult, dar n-am putut.
Pe vremuri era o armonie între oameni. Pe strada asta, ieșeam afară: “Sărutmâna doamna Murgulescu (cum mă chema), ce mai faceți?”. M-am născut în capitalism, eram bine, am trăit în comunism, era bine – nu exista om fără casă și fără servici – a venit din nou capitalismul, unul sălbatic – demnitarii își fac case în străinătate, își depun case la bănci în străinătate.
Viața cu soțul a fost frumoasă. Când am venit în București, eu am locuit pe la soră-mea, avea și el o soră la care stătea. Atunci erau nemții în București. Mama ne-a făcut bagaje – cearșafuri, perne etc. – le-am pus la pat-vagon, s-au pierdut, bineînțeles că n-am mai găsit niciodată nimica. Până la urmă am găsit o cameră la Piața Amzei și m-am mutat cu soțul. Aveam ploșnițe de nu puteam să dormim. Am stat vreo 10 luni acolo. Printr-o cunoștință am găsit o cameră aici în casa asta, era lipsă de case. Aici stătea un cuplu s-au despărțit și am cumpărat noi casa. Am fost la mama, a vândut un pogon de vie și am luat-o.
Erau puțini oameni care aveau telefon
Am făcut școala de operatoare când stăteam în Piața Amzei. A fost anunțat în presă că se angajează la telecomunicații. Am făcut școala șase luni, majoritatea fetelor au fost trimise în provincie. La București au rămas o fată care avea soțul mecanic în centrală și încă una care avea pe cineva. Pe mine m-au trimis la Râmnicu Vîlcea, unde era soră-mea. Bărbată-miu a rămas în București. Și aveam o prietenă, Nuți, Dumnezeu să o ierte, îmi dădea telefon și îmi zicea “Natalia, vino, că văd femei umblând la bărbată-tu”. Era normal, era tânăr. Am venit în București și am zis gata, nu mai plec.
M-am angajat la Palatul Telefoanelor până la urmă. Am fost fruntașă tot timpul, că era cu normă. Eram operatoare. Apoi s-a făcut școală de supraveghetoare, am făcut și asta. Aveam legătură prin centrală cu Timișoara, Oradea, Constanța etc. La fiecare poziție era o fată. Și orașele astea mari aveau legătura cu localitățile mai mici. Centrala are fișe. Se scotea o fișă și se băga în alt loc. Se aprindea becul, băgam fișa și vorbeam cu casca în ureche. Erau puțini oameni care aveau telefon. Puteam să aud conversația, dar nu stăteam să ascult, nici nu aveam timp, că sunau oameni mereu. La pozițiile cu mare importanță erau secrete, se făceau legături în străinătate. Numai membrii de partid lucrau acolo. N-am fost membră de partid, m-au rugat să mă fac. N-am vrut. La ce îmi folosește? Eu asta sunt. Că-s membră de partid sau nu, tot asta rămân. Și n-am vrut. Dar am lucrat, nu mă amestecam, îmi vedeam de treabă.
Între timp am divorțat de soț. Soțul era inginer pentru fabrici, uzine etc. Pleca în toată țara. El a fost un bărbat foarte bun, femeile se țineau după el. A murit, Dumnezeu să-l ierte. Când am divorțat – el n-a vrut să divorțeze – i-am zis: “tu nu poți să te stăpânești, eu nu te pot suporta”, dar am rămas prieteni, în adevăratul sens al cuvântului. 14 ani am fost căsătoriți. Mi-aduc aminte că venea în fiecare săptămână să mă vadă până a murit. Îmi pare rău că n-am fost la el când s-a îmbolnăvit, el mereu venea la mine. Chiar și cu ultima nevastă a venit. Nu mă deranja, era frumușică, dar un vocabular de țărancă.
La Palatul Telefoanelor am lucrat până la 54 de ani. Știința a ajuns foarte departe și destul de repede. Nu mă gândeam eu atunci că o să existe telefoane mobile. Nici la astea fixe nu ne gândeam. S-a ridicat foarte mult Bucureștiul.
În regimul ăsta nu se mai comunică
Uite n-am un telefon mobil, tot am zis să-mi iau și n-am apucat, că am o pensie, atâta. Marea mea plăcere este să pot să ajut oamenii săraci. Mă simt așa ușurată când pot să ajut pe cineva. Mai ales aici la mine pe stradă, fac de mâncare. puțini oameni mai dau de pomană și sunt oameni care au stare bună. Am o satisfacție sufletească, nu pot să ți-o descriu. De când a venit noul capitalism în România, toate porțile sunt închise. Oamenii fac afaceri și nu vor să știe alții ce afaceri fac ei. Aveam prietene foarte foarte bune pe stradă, veneau, jucam o canastă, nu mai vine nimeni. Eu îi înțeleg. Goana după bani.
Când s-a dat drumul la telefoane am avut și eu primul telefon. Aveam vreo 40 și ceva de ani.
Mă gândeam de foarte multe ori cât de departe a ajuns știința. A fost o viață cu totul altfel înainte, cu vecinii – bună ziua, ce faceți, unde vă duceți. Capitalismul a început să strice vecinii. Nu mă așteptam să trăiesc asemenea timpuri. În regimul ăsta nu se mai comunică.
Sunt foarte singură. Cine vine la mine în afară de Carmen, voluntară la Fundație? Mă simt singură de mulți ani. Mă uit la televizor toată noaptea, că nu mai dorm așa de mult, e vârsta care își spune cuvântul. Nu mă deranjează, dar singurătatea mă deranjează. Mai vorbesc cu televizorul: “măi, eu vă ascult, dar voi de ce nu mă ascultați și pe mine?”.
N-aș putea să spun că am regrete. Am tot vizitat Germania, Italia, Spania, Franța – am avut o soră a mamei mele în Franța și îmi zicea mătușă-mea să rămân în Franța. “Nu rămân, Beti”, i-am spus, a venit și un francez după mine aici să mă ia înapoi. I-am zis că nu mă duc în țara lor, rămân în țara mea că sunt mai mulți oameni de suflet.
Eu n-am folosit în viața mea mijloace de locomoție în comun. Mereu pe jos. Și acum în fiecare zi plec o oră jumate – două cu aia mică, cu Fetița. Și iarna. Dacă plouă tare nu ies, dar dacă burează un pic, iau umbrela și ies. Trebuie neapărat aerisire, pentru că aici stau singură. Pe stradă mai văd lumea, mă mai întâlnesc cu cunoștințe, ceva, mai scot un cuvânt și eu.
Oamenilor tineri le-aș zice să nu mai lupte atâta după bogăție, după avere și după bani, că nu luăm nimic cu noi în groapă. Să profite de viață, să cunoască lumea, să facă excursii, să meargă la plimbare. Asta i-aș sfătui. Că eu le-am făcut. Câteodată mă apucă plânsu’ și apoi zic “Natalițo, ia stai tu cuminte că dacă plângi și așa ai cataractă, îți strici mai tare ochii. Ia nu mai plânge că tot nu schimbi nimica”. Vorbesc cu mine. Îi am și pe Fetița și pe Zgâmbă.
Îmi aduc aminte toată viața mea. Și uitarea e în legile omenești. Chiar dacă le uit pentru moment, dar apoi îmi aduc aminte. Noaptea când mă culc, ca să pot să adorm, o iau așa: plec la gară, iau trenul, mă dau jos la Bușteni sau Sinaia și încep să urc munții la cota 1.400, cota 2.000, creasta Bucegilor, peștera Ialomicioara, Bâlea Lac și adorm. Mă gândesc la ele și adorm. Eu când eram tânără toți munții din țară i-am făcut. Și acum aș pleca. Hai, mergem la munte? Da’ tre’ să-mi iau niște bocanci noi, că pe ăia vechi i-am dat.
Doamna Natalia Voiculescu este una dintre persoanele vârstnice care fac parte din programul “Niciodată singur – voluntari alături de vârstnici” al Fundației Principesa Margareta. Peste 50 de voluntari sunt implicați în prezent în acest program care are ca scop alinarea singurătății bătrânilor care au rămas fără familii. Conform unui studiu din Marea Britanie, vârstnicii singuri petrec, în medie, 99 de zile dintr-un an calendaristic sau șase ore pe zi fără a vorbi sau a vedea pe cineva. În România, 640 000 de persoane peste 65 de ani sunt în această situație.
Puteţi citi şi:
Viaţa la 101 ani: Amintiri şi bomboane învelite în ciocolată
3 comentarii
Foarte frumos ca faceti astfel de articole si nu vreau sa pun un comentariu de hater, dar pur si simplu nu pricep cum doamna care povesteste a provenit dintr-o familie bogata care aveau hotel si pamant si totusi spune ca era bine pe vremea comunismului, ca a umblat prin lume si nu se plange sa fi fost persecutata. Iar in acelasi regim bunica mea (mai tanara cu 15 ani decat doamna) imi spune cum se temea sa nu fie data afara de la scoala pentru ca tatal ei a avut pamant si cum o colega a fost pur si simplu scoasa din timpul orelor pentru ca tatal ei avea un biet magazinas.
Ce poveste frumoasa. 94 de ani.
Minunat articol, mi-a mers la suflet! Vă mulțumesc frumos!