Când s-a născut bunica mea, era Titu Maiorescu prim-ministru. Tot atunci, în 1912, a fost proclamată Republica Chineză și s-a scufundat Titanicul. Nu a auzit bunica de așa ceva în satul ei din comuna Tătărăni, județul Vaslui.
de Roxana Bucată
A trăit cea mare parte din viață fără electricitate și a prins timpul în care se scot pistoale la imprimante 3D. A împlinit de curând un veac de viață și un an și își amintește perfect cum era la ea în Macondo.
Casa de la Bălțați are pentru mine mirosul mentei peste care mă spălam pe față de pe prispă dimineața și al gutuilor coapte pe plită iarna. Are gustul apei reci de la fântâna din fața porții și culoarea mov a florilor de nu-mă-uita pe care le culegeam de pe dealul de la marginea satului și din care făceam coronițe. Aventura era să mă urc pe patul bunicilor, cel mai înalt pat din lume, pentru care îmi trebuia un scaun ajutător.
I-am spus că țin minte masa cu trei picioare din lemn pe care mâncam în fiecare seara cu toții în bucătăria de vară. O măsuță mică și joasă la care încăpeau bunicii, părinții și copiii, pe care bunica răsturna direct mămăliga și o tăia cu o ață. Dacă eram cuminți ne lăsa pe noi să o tăiem. Și-a amintit-o și ea și a zâmbit.
“Am o sută de ani și unul. Și sufletul ăsta tot nu vrea să se ducă”, mi-a zis bunica senină când am vizitat-o de ziua ei. “Am ajuns ca ăla de la crâșma din Bălțați care își număra anii de armată. De câte ori se îmbăta mai adăuga un an”, glumește ea. A avut cinci copii, două fete și trei băieți, patru au murit de-a lungul anilor, a rămas cu una dintre fete care a și luat-o de la Bălțați când anii au devenit prea greu de suportat și a adus-o la oraș, în apartamentul ei de la bloc.
A fost mereu o femeie măruntă, dar a ținut toată gospodăria după ce bunicul s-a întors bolnav din război. El stătea pe un scaun din bucătărie și vorbea pe un ton calm. Cu o voce blândă, îi dădea indicații bunicii să nu uite să ne pună în bagaj merele pe care le strânsese din spatele casei. Bunica bodogănea de fiecare dată, nu îi plăcea să-i zică bunicul ce să facă. Era mână de fier și pretențioasă, spuneau despre ea nurorile care o taxau și pentru păhărelul zilnic de țuică de dinainte de micul dejun.
E pretențioasă în continuare – îi place crema Nivea – și se răsfață cu bomboanele ei preferate, învelite în cacao. E numai piele și os, dar mintea e ageră și nu greșește cronologia evenimentelor, nici culoarea rochiței pe care o purta sora mea de 37 de ani când a făcut primii pași lângă prunul din curtea de la Bălțați. “Nu erai la școală când o murit nen’tu Costică, nen’tu Cezar are 13 ani de când o murit, iaca tătic-tu face un an jumate”, îmi amintește bunica despre băieții ei. Din camera ei organizează toate pomenile și e singura care știe exact când se fac 40 de zile de la o înmormântare, 7 ani de la alta, când e ziua nepoților și strănepoților sau dacă era post în ziua când s-a măritat o nepoată.
Istoria se scria departe de Bălțați, unde viața se desfășura în jurul semănatului, recoltei, îngrijitului animalelor și venirii nepoților în vacanță. Au venit comuniștii și le-au luat carul cu boi, dar viața a continuat obișnuit apoi. Simplă. Un bilet de tren prentru copilul care mergea la școală costa o găină.
Nu înțelege ce sunt ăia euro și crede că eu lucrez la ziar, nu știe ce e internetul. Dar luciditatea uimitoare o ajută să țină în minte un calendar cu toate evenimentele din familie. Un calendar pe care îl repetă mereu și îl actualizează. De când nu mai vede, memoria e singura care o ajută să parcurgă printre amintiri. Nici auzul nu o mai ajută foarte mult, dar nu e nevoie să spui niciun cuvânt – te recunoaște după atingere.
Se miră și ea de cât de mult poate să trăiască. Se apucă de pielea de pe mâini și îmi arată cât de mult se întinde. Dar e calmă și numără în continuare până i se termină zilele. Și când o să primim telefonul ăla, neapărat să venim, îmi spune bunica, de parcă m-ar invita la un ceai dansant.
Fotografie din 1975, la Bălțați