Pe vremea mea, şcoala nu se făcea cu simulări. (Spun “pe vremea mea” de parcă aş avea o vârstă matusalemică, nu e chiar aşa, deşi uneori aşa pare, dacă mă uit la toate schimbările petrecute de când eram eu elev încoace.) Nu aveam examene de capacitate la final de ciclu şcolar, nu aveam nici simulări de examene – nici de bacalaureat, nici de alte tipuri de testări. Aveam teze, în timpul trimestrelor şcolare, primeam note, nu calificative, apoi aveam examene de admitere (liceu), de bacalaureat şi iarăşi de admitere (facultate).
de Camelia Jula
Repetiţiile erau doar pentru piesele de teatru jucate pe scenă, la serbările şcolare. Simulările se întâmplau doar la fotbal, în spatele blocului, când ne prefăceam seceraţi de vreun pretins fault, ca să schimbăm soarta jocului.
Regulile, la şcoală, erau simple: dacă înveţi şi ştii, treci examenele, mergi mai departe. La liceu, la facultate, la profesională, unde doreai. Dacă pici examenul, şezi un an acasă, încerci din nou. Însă totul era „pe bune”. Nu stătea nimeni după fundul nostru cu simulări de teste care să ne verifice dacă suntem apţi pentru examenele reale, când vor fi să fie. Acum, însă, mă crucesc de complicaţiile în care a ajuns să se lăfăie sistemul public, invocând o, vezi-Doamne, nobilă intenţie de a ajuta elevii. Nu pricep de ce sunt necesare simulările când tezele ar trebui să fie măsura pregătirii unui elev, doar de asta le dau semestru de semestru. Revin la „pe vremea mea”: Pe vremea mea, mai existau şi olimpiadele şcolare, un alt mod de verificare, până la urmă, a cunoştinţelor dobândite şi a capacităţii de a face faţă stresului unui concurs. Ştiu că olimpiade există şi acum, dar am senzaţia că s-au transformat într-un fel de paradă fără fundament (dar nu despre ele vreau să scriu, rămân un subiect pentru altă dată).
Acum un an, scriam pe TOTB despre alegerea unui downshifter pentru educaţia copilului – materialul fiind inspirat parţial de ceea ce aflu de la mai tinerele mele vecine, eleve de şcoală generală, despre cum decurge viaţa lor educaţională; parţial de faptul că mama mea a fost profesor 35 de ani şi a trecut prin numeroasele schimbări ale sistemului, încercând să ajute copiii să navigheze prin ele, indiferent de cerinţe şi parţial de ideea că mă gândesc să îmi asum rolul de mamă, când „mi-o veni mintea la cap”, cum îmi spun rudele şi simţeam nevoia să analizez ce posibilităţi aş avea pentru copilul meu. Anul care a trecut de atunci nu a făcut decât să mă convingă de faptul că probabil voi fi un părinte amendat de statul român pentru că voi refuza conştient să îmi dau copilul la grădiniţă ori la şcoală, în condiţiile în care sistemul se tâmpeşte şi mai tare (notă: dacă ştiţi cumva părinţi amendaţi pentru un astfel de refuz, mi-aş dori să le aflu povestea). Motivul este simplu: nu vreau ca pruncul meu să înţeleagă viaţa ca pe o simulare.
Ceea ce scriu acum nu este o investigaţie jurnalistică (vedeţi şi eticheta de mai sus – subiectiv, aşadar, doar o opinie). Am auzit diverse lucruri de la elevi de până în clasa a VIII-a: mai nou, în şcoală, poţi să îţi negociezi nota, dacă îi aminteşti profesorului că ai fost activ la ore; poţi să amâni o lucrare de control, dacă se suprapune cu o alta, în aceeaşi zi; nimeni nu mai dă extemporale (lucrări neanunţate), totul trebuie să fie anunţat din timp; poţi să rogi profesorul să nu îţi treacă o notă în catalog, dacă nota nu îţi convine; poţi să faci un fel de comerţ, se pare, cu situaţia ta şcolară – şi modul în care elevii îşi calculează învăţătura pentru a obţine notele de care au nevoie exact la asta se reduce. Ce atâta sublimă fericire a cunoaşterii, de unde fascinaţia descoperirii lucrurilor noi! Prostii. Îmi trebuie notele X şi Y ca să îmi iasă media, altceva nu mai contează. Ca să le facă şi mai uşoară calea spre a gândi astfel, manualele şcolare (nu generalizez, mă refer la cele care mi-au picat în mână) sunt concepute în aşa hal, încât abia mai pricep eu ceva din ele (şi am trecut prin ceva şcoli până acum, cu coroniţele aferente).
Simulările de examene pe care le dau acum elevii relevă slabă pregătire (sau slabă concentrare) şi toată lumea are subiect de lamentare vreo câteva zile: vai de capul nostru, cât am decăzut, ce a ajuns şcoala românească, dezastru, ruşine etc. Dar: şi pe vremea mea, şi pe vremea voastră, erau elevi care învăţau bine, elevi mediocri şi elevi care nu învăţau deloc. Însă erau şi profesori corecţi (atunci le spuneam „duri, severi”), care dădeau note pe merit, teze cu subiecte dificile, corectau just, nu după numele elevului de pe caietul de teză, precum şi profesori care lăsau corigenţi, repetenţi, dacă era cazul. Exista mereu un procent de elevi care nu intrau la liceu sau nu luau bacalaureatul. A, era mai mic decât cel din prezent? Probabil pentru că toate examenele erau „pe bune”, din capul locului. Şi asta ne responsabiliza mai repede şi mai mult. Orice examen era decisiv, îţi putea influenţa restul vieţii, chiar dacă încă nu ştiai ce doreai să faci cu viaţa ta. Dar erai conştient că plaja de opţiuni se schimbă (se îngustează, se reorientează ori se lărgeşte) în funcţie de aceste examene.
Sistemul s-a stricat de la cap, de la coadă, de unde vreţi să îl analizaţi. „Să plătim profesorii după performanţă” a atras după sine dispariţia conceptelor de corigent şi repetent; „să luăm în calcul mediile elevilor din şcoală la admitere” a atras goana după note, cu tot ansamblul de fenomene care o înconjoară (părinţi dispuşi să plătească meditaţii, cadouri, să se certe cu profesorul pentru plodul care sigur e deştept, dar nu are profesorul metodă, dezvoltarea noilor metode de copiat, cu telefonul mobil, casca sau mai ştiu ei ce). Încetul cu încetul, severitatea, în şcoală, a devenit non grata (nu mă refer la bătaie sau metode violente, de abuz verbal ori fizic, cu care nu sunt de acord şi niciun om cu scaun la cap nu cred că este!). Încetul cu încetul, „să fii corect” a fost înlocuit cu „să fie bine pentru toată lumea”. Iar acest „să fie bine pentru toată lumea” nu a făcut decât să înfulece cu poftă din sistem, ducându-l şi mai mult pe culmile absurdului.
Pe vremea mea, sistemul era simplu. O fi fost el comunist sau de inspiraţie comunistă, dar oferea nişte repere clare. Da, erau şi atunci profesori mai buni sau mai puţin buni, erau oameni care te făceau să iubeşti o materie pentru că ştiau cum să te atragă înspre ea sau oameni de la ale căror ore nu voiai decât să evadezi (măcar cu mintea, dacă fizic nu era voie). Nu aveam decât un manual pentru o materie, bun, rău, cum o fi fost, pe care profesorul îl putea completa cu lista de lecturi suplimentare. Notele nu se negociau, nici măcar nu cunoşteam acest concept. Dădeam extemporale pe bandă rulantă, pentru că asta era ideea, să fii pregătit tot timpul. Toate notele se treceau în catalog (ţin minte că, în liceu, la engleză, aveam atât de multe note, încât dirigintele nostru abia avea loc de ele în căsuţa dedicată). Tezele aveau relevanţă şi îţi puteau schimba media. Copiatul era o situaţie de excepţie, pentru o minoritate, nu o regulă a majorităţii. Nimeni nu simula cu noi vreun examen.
Acum, citesc scrisori ale elevilor către profesori, în care se plâng că şcoala nu îi învaţă cum să fie fericiţi. Citesc răspunsuri ale profesorilor care sunt de acord cu elevii, dar se scuză că sistemul îi „obligă să”. Citesc plângeri ale părinţilor, care nu ştiu ce să facă pentru a schimba ceva pentru copiii lor, zdrobiţi de greutatea ghiozdanelor cu manuale, caiete suplimentare, caiete de pregătire, de ore multe, teme şi mai multe şi de probleme sociale. Aud despre cum celebrul fond al clasei a ajuns „lege”, la fel şi cadourile oferite învăţătoarelor (extinse, acum, şi la femei de serviciu, portari etc.). Am ajuns să mă întreb dacă eu am fost fericită la şcoală. Da. Şi ghiozdanul meu era greu. Şi noi aveam ore multe. Şi teme pentru fiecare materie în parte. Hărţi de desenat la geografie, lecţii de conspectat la istorie, de învăţat pentru fiecare oră, teme la română, probleme la matematică, fizică şi chimie, norme de dat la sport. Pe lângă asta, eu mergeam şi la şcoala de muzică, aşa că de patru ori pe săptămână aveam ore şi după-amiaza. Mai rămânea timp şi de joacă, de un fotbal în spatele blocului, de un tenis, de o ieşire în oraş. Timp de făcut curăţenie în cameră, de citit cărţi, de mers cu părinţii pe dealuri, pentru o gură de aer curat. Nu am simţit ca şcoala să-mi fi nenorocit copilăria, deşi am avut, şi eu, ca toată lumea, momente şi vesele, şi triste, profesori simpatici, profesori mai puţin simpatici, materii preferate, note variate, ambiţii personale, reuşite şi eşecuri. Doamnei învăţătoare îi duceam flori de 8 martie, un mărţişor şi, la finalul ciclului primar, cred că i-au cumpărat părinţii, toţi, un cadou.
Însă faptul că regulile erau destul de simple şi clare, că nimic nu era luat în joacă, că nu existau repetiţii, ci totul se întâmpla la modul real, a făcut, cred, diferenţa pentru generaţia mea şi pentru altele. Copiii prinşi, însă, în intervalul de când a început bulibăşeala sistemului şi până acum au cu totul altă viziune asupra rolului şcolii în viaţa lor. Sunt prizonieri într-o capcană formată din programe şcolare ilogice, prea încărcate, manuale care mai mult îi bagă în ceaţă decât să îi ajute, profesori care nu-şi mai iubesc meseria pentru că abia îi ajută să supravieţuiască, examinări cu cerinţe formulate în aşa hal, încât ei nu se prind ce li se cere să facă; schimbări administrative în care nu au un cuvânt de spus, însă cărora trebuie să li se supună, angrenaje formate peste capul lor, în care se trezesc aruncaţi şi nevoiţi să joace; metode de învăţare care li se par învechite (pentru că nu se mulează pe cerinţele lumii în continuă evoluţie tehnologică în care ei cresc) şi care îi obligă să acumuleze, în loc să îi ajute să gândească cu capul lor şi să îşi dorească ei să ştie mai mult.
Recunosc, nu am soluţii pentru toată lumea. Nu ştiu cum să repar un întreg sistem pus în cap de minţi luminate. Ştiu, însă, că schimbările reale încep cu fiecare dintre noi. În loc să ne plângem, dar să persistăm în a sprijini un sistem bolnav, putem să deschidem ochii şi să vedem alternativele. Pentru unii, acestea sunt şcolile private. Pentru alţii, poate fi educaţia la domiciliu. Da, ar fi nevoie să mişcăm nişte legi în România pentru a transforma această opţiune într-una realizabilă firesc, fără prea multe complicaţii pentru părinţi. Dar mai bun îndemn decât „să fim schimbarea pe care vrem să o vedem în jurul nostru” nu ştiu care ar fi, ca să motiveze o modificare de atitudine în noi, cei tineri părinţi, pe cale de a deveni părinţi sau care luăm în calcul să devenim părinţi. Altfel, nu facem, nici noi, decât să simulăm că ne pasă de viitorul copiilor pe care vrem să îi creştem, de sistemul educaţional şi, în general, de ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Lansăm o provocare tuturor celor care au adoptat, deja, metode alternative de educaţie pentru copiii lor sau doresc să facă asta: scrieţi-ne experienţa voastră, spuneţi-ne ce aţi făcut diferit sau ce aţi dori să faceţi altfel, pentru ca ideea de şcoală acasă să devină, şi în România, o opţiune reală, viabilă, aşa cum este în alte ţări. Vă aşteptăm comentariile sau întrebările aici sau pe adresa redacţiei, [email protected]
Săptămâna viitoare, încercăm să analizăm ce anume permite legislaţia din România în privinţa educaţiei acasă şi, comparativ, ce permit legislaţii ale altor ţări. Dacă aveţi exemple, la rândul vostru, vă rugăm să ni le împărtăşiţi.
Foto: Exposingthetruth.co
4 comentarii
Ieri am incercat sa ii expun sotiei varianta de scoala in comunitate. Fara orar, etc. Copilul nostru are 3 ani si un pic dar de cand era in burtica mamei am inceput sa ne facem planuri pentru el. Meditatiile eu le consider prostitutie. Ca toti parintii vreau copilul meu sa fie fericit. Sa invete in ritmul lui, ce ii place. Pot turui mult timp. Dar daca se poate de ce sa nu fie? Poate ca in occident au nevoie de zidari dar nu toti romanii trebuie sa ajunga zidari. Daca merg la o gradinita si imi doresc altceva pentru copil nu cred ca am sa primesc alternative. Daca nu iti convine nu veni aici! Multumesc pentru articolul dumneavoastra.
Scoala acasa este un afront adus statului. Acesta nu va fi niciodata de acord ca sa renunte la puterea de manipulare. SUA a fost singura tara care a recunoscut dreptul parintilor de a-si educa copiii, dar si acolo incepe sa fie incalcat.
Intamplator am ajuns pe site-ul tau, cautand altceva dar mi-a atras atentia subiectul asemenator cu ceea ce scriam si eu deunazi pe blog. Parca am fi vorbit de avem aceleasi pareri. Poate eu sunt si mai inaintata ca varsta decat tine si imi aduc aminte ca noi aveam 6 zile pe saptamana de scoala.
Copiii de azi sunt prea cocolositi si tot nu fac fata provocarilor de la scoala. Eu am copilul la gimnaziu la o scoala de stat si sunt bulversata de ceea ce se intampla in scoli. Nu mai inteleg nimic si nu inteleg de ce parintii nu se implica. Fiecare isi vede interesul si “rezolva” cu profesorul si e multumit ca media e atat cat ii trebuie copilului si nicidecum cat merita copilul.
E adevarat ca eu am initiat un proiect alternativ pentru scoala, dar nu despre asta doresc sa scriu. Sper sa pot schimba ceva.
Despre scoala acasa, nu stiu ce sa spun. Nu am toate informatiile despre ce implica aceasta responsabilitate, dar sunt de acord ca trebuie avute mai multe alternative la invatamantul de stat.
http://www.mediafax.ro/social/guvernul-amana-iar-cupoanele-sociale-la-prescolari-din-familii-sarace-si-acordarea-de-500-euro-pentru-nou-nascuti-11660000