Viaţa ca o aventură: Mircea Eliade în fragmente de jurnal

1


Pe 22 aprilie în 1986, Mircea Eliade înceta din viaţă la Chicago. Think Outside the Box vă invită să revizitaţi câteva dintre aventurile savantului “oustide the box” prin câteva însemnări din Memoriile sale şi alte câteva fragmente din lucrarea lui Andrei Oişteanu, “Narcoticele în cultura română”. De la chimie şi botanică, la ezoterism şi experimente cu plante psihotrope, nimic nu lipseşte din biografia unuia dintre cei mai mari istorici ai religiilor.

(…) chimia m-a cucerit ca nici o altă ştiinţă până atunci. Într-asemenea chip, încît am crezut că mi-am găsit adevărata mea vocaţie şi, în decursul anului şcolar 1919-l920, mi-am alcătuit primul laborator. La început, destul de modest: în pod, alături de mansarda noastră, pe o măsuţă de tablă mi-am instalat o retortă, o duzină de eprubete, o lampă cu alcool şi cîteva borcane cu „substanţe”. Cînd veneau colegii să mă vadă, le arătam cîteva experienţe clasice: fosforul arzînd, sfîrîind cînd îi dădeam drumul în apă, transformările misterioase ale sulfului, pe măsură ce se topea, şi celelalte. În anul următor, cînd ne venise rîndul să studiem chimia, cîţiva din colegii mei încercaseră să mă imite, şi-au improvizat şi ei laboratoare. Ne adunam pe rînd, la unul din ei, şi făceam experienţe, întîi după manualul clasei a IV-a, apoi urmărind şi alte cărţi, mai tehnice. Profesorul de fizică şi chimie, Voitinovici, a observat repede cît eram de pasionat şi cît de mult ştiam pentru vîrsta mea, şi mi-a încredinţat cheia laboratorului liceului. Veneam de cîte ori puteam, după-amiezile, singur sau cu unul din colegii mei, şi încercam tot felul de experienţe. (Memorii)

***

M-am apucat să scriu într-o duminică: aveam toată ziua şi noaptea libere, în faţa mea. Am scris o schiţă fantastică: Cum am găsit piatra filozofală. Începea cam aşa: Mă aflam în laborator şi nu ştiu datorită cărei împrejurări am adormit (dar evident, cititorul nu ştia asta; nu i-o spuneam). Apare un personaj ciudat, care-mi vorbeşte despre piatra filozofală, mă asigură că nu e o legendă, că piatra se poate dobîndi dacă cunoşti o anume formulă. Îmi povestește o scenă de operaţii, cu alchimişti celebri, la care a asistat, şi-mi propune experienţa. Nu mă convinsese, dar am acceptat. Străinul amestecă diverse substanţe într-un creuzet, îl pune la foc, apoi presară un praf şi exclamă: „Priveşte atent acum! Priveşte!…”. Într-adevăr, substanţele din creuzet se transformau sub ochii mei în aur. Emoţionat, fac un gest brusc şi răstorn creuzetul, care cade cu zgomot pe podea. În acea clipă, mă trezesc. Eram singur în laborator. Dar o clipă am crezut că visul fusese aievea. Pe podea, alături de creuzet, zăcea un bulgăre de aur. De-abia cînd l-am luat în mînă mi-am dat seama că era o bucată de pirită, substanţă care seamană mult cu aurul. (Memorii)

***

(…) deznădăjduit, torturat de remuşcări, vlăguit de insomnii, tehnica aceasta a libertăţii absolute îmi era inaccesibilă. Înainte de toate, trebuia să mă regăsesc. L-am întîlnit pe Swami Shivananda. M-a călăuzit către locuinţa mahănt -i i şi am obţinut dreptul să rămîn în ashram, cu condiţia să mă lepăd de hainele europene şi să îmbrac o robă galbenă sau albă, să umblu în sandale şi să nu mă nutresc decît cu hrană vegetală. Apoi, mahănt -n mi-a arătat kutiar-u pe care mi-l punea la dispoziţie –  o colibă măruntă şi solitară, cu prispă de ciment, un pat de lemn şi o lampă cu petrol. A doua zi, mi-am adus bagajele din Ri shikesh şi m-am instalat. Credeam că voi rămîne cîteva luni. Către Crăciun, mă hotărîsem să rămîn pînă în mai, cînd drumul spre Badnnăth devenea din nou accesibil. Am plecat, tot atît de brusc pe cît venisem, în martie, după aproape şase luni de sihăstrie.

***

Colibele se aflau la cîteva sute de metri una de alta. De trei ori pe zi, cînd auzeam clopotele, plecam cu un vas de alamă şi o cană, să-mi „cerşesc” hrana de la chetra: orez, legume fierte, lapte, uneori turte de orez cu miere. Mă deşteptam în zori şi mă duceam să mă scald în Gange, la doar cîţiva metri de kutiar-ul meu. La începutul toamnei, jungla era proaspătă si luxuriantă. Aşezată în coapsa colinelor, sihăstria era ferită de arşiţă, iar iarna de vîntul îngheţat de miazănoapte. Liniştea era neînchipuită. Nu se auzeau decît apele repezi ale Gangelui şi ţipetele scurte, guturale ale maimuţelor. Dacă aş fi voit, puteam rămîne toată ziua singur; dar, mai ales la început, îmi plăcea să stau de vorbă cu Swami Shivananda sau cu alţi sihastri. Notam cît mai multe din aceste convorbiri, şi astfel regăseam gustul pentru filozofie şi sanscrită. Serile, rămîneam cîteva ceasuri pe prispă, ascultînd Gangele, căutîndu-mă, încercînd să mă adun, să mă înţeleg.

***

După cîteva săptămîni, am simţit că încep să mă înseninez (…) Dacă India „istorică” îmi era interzisă, mi se deschidea acum calea către India „eternă”. Mi-am dat seama, de asemenea, că trebuia să cunosc pasiunea, drama, suferinţa, înainte de a renunţa la dimensiunea „istorică” a existenţei şi a-mi face drum către o dimensiune transistorică, atemporală, paradigmatică, în care tensiunile şi conflictele se anulează de la sine. (Memorii)

***

În ianuarie 1931, coliba pustie din vecinătatea kutiar-ului meu şi-a regăsit stăpînul: un ascet năga din sud, care se reîntorcea după nu ştiu cîte luni de pelerinaj. Deşi se făcuse frig, schivnicul îşi păstra cu rigurozitate nuditatea lui rituală. Îşi petrecea o bună parte din zi şi din noapte meditînd, dar, dacă se întîmpla să se afle în faţa colibei cînd treceam spre chetra, mă saluta ducîndu-şi amîndouă mîinile la frunte şi zîmbind. Ne-am împrietenit repede şi, deşi ne înţelegeam anevoie, în hindi, limbă pe care amîndoi o vorbeam prost, mi-a fost de folos în unele practici. Acum, după mai bine de trei luni petrecute în ermitaj, cunoşteam destui schivnici şi învăţasem mult din convorbirile cu ei. Regăsisem regimul de pe vremuri. Dormeam doar cîteva ceasuri şi izbuteam să fac multe lucruri fără să obosesc şi fără să mă plictisesc. În afară de ceasurile consacrate meditaţiei şi exerciţiilor yoga, citeam în fiecare zi texte sanscrite, lucram la teză, scriam articole pentru „Cuvântul” şi nopţile continuam Lumina ce se stinge.

Uneori, porneam singur spre peşterile din Brahmapuri. Petreceam cîteva zile în coliba unui swami pe care îl cunoscusem în prima mea excursie, cînd îl întovărăşisem pe Shivananda. Sihastrul îşi ridicase coliba de trestie de bambus într-o plantaţie de bananieri, pe care o cultiva cu mare greutate, căci un întreg trib de maimuţe (erau cenuşii, cu feţele albe) se aciuiaseră chiar în arborii din spatele colibei. În fiecare dimineaţă, swami scotea cîteva piei de leopard şi le întindea pe trunchiuri. Cînd vedeau pieile, maimuţele erau cuprinse de panică şi se refugiau către vîrfurile arborilor, spionîndu-ne printre ramuri. Swami mi-a mărturisit o dată că le observă de luni de zile şi se minunează de neistovita lor vitalitate, îndeosebi de capacităţile sexuale ale masculilor. Asta i se părea cu atît mai impresionant cu cît hrana maimuţelor era puţină şi la întîmplare. Swami era sigur că această vitalitate extraordinară se datora unor anumite rădăcini, pe care nu le cunoşteau decît maimuţele. Se hotărîse atunci să le urmărească, să vadă ce rădăcini şi ce bulbi culeg ele. Spera să descopere într-o zi rădăcina miraculoasă — şi atunci omul va redobîndi exuberanţa sexuală a maimuţelor. (Memorii)

***

Venită în India să caute „absolutul”, Jenny nu s-a lăsat abătută de rezerva şi indiferenţa mea. Discret, dar cu multă dibăcie, reuşea să mă antreneze în discuţii din care afla întotdeauna ceva mai mult despre ritualurile tantrice. Continua să mă invite la ceaşca de cacao pe terasă şi, deşi refuzam de cîte ori puteam, tot acceptam să mă duc s-o văd o dată, de două ori pe săptămînă.

O dată, i-am făgăduit că vin, şi am uitat. Pe seară, am auzit bătăi timide în uşa kutiar-ului meu. Îmbujorată, stînjenită, cu lacrimile în ochi, Jenny mi-a mărturisit că mă aşteptase toată după-amiaza, iar în cele din urmă izbucnise în plîns, văzîndu-se umilită şi dispreţuită. M-am scuzat cît am putut, dar, pentru că o vedeam atît de abătută, i-am spus că voi veni, mai tîrziu, să ascultăm împreună Peer Gynt.

Am înţeles, mai tîrziu, cum un amănunt oarecare, o întîmplare fără nici o semnificaţie aparentă, îţi poate schimba radical viaţa, împingîndu-te pe un drum care, doar cu puţine ceasuri mai înainte, ţi se părea indiferent sau improbabil. Viaţa mea în India ar fi fost alta dacă, în acea seară de februarie, nu m-aş fi dus s-o văd pe Jenny. De cum am intrat, am simţit că se schimbase ceva – în văzduhul camerei vaste şi albe, cu ferestrele spre Gange, în chipul şi purtarea lui Jenny. Nu era numai faptul că pentru întîia oară îşi fardase buzele şi îmbrăcase o sari de mătase transparentă. Era mai ales presentimentul că mă aştepta o încercare grea şi că această încercare e de ordin „iniţiatic”, adică de ea depinde o împlinire ulterioară sau un lamentabil eşec. În ceasul care trecuse de cînd o descoperisem plînsă şi umilită, la uşa kutiar-ului meu, Jenny se transformase total. Prin ce miracol regăsise misterul propriului ei corp şi dobîndise gravitatea aproape rituală a vocii, lumina secretă a privirilor – n-am înţeles niciodată. Dar dea ceastă Jenny nu-mi mai era milă. Aproape că mi-era frică. În locul blondei, timidei îndrăgostite care mă plictisea şi mă încurca, apăruse o fiinţă a cărei simplă prezenţă provoca o confruntare cu mine însumi. Simţeam că, orice drum aş fi ales, nu voi mai putea reintegra seninătatea şi plenitudinea pe care le cucerisem cu atîtea eforturi în ultimele cinci luni. Dacă m-aş fi retras îndată în kutiar-ul meu, mi-aş fi spus că mi-a fost frică de prima ispită reală care-mi ieşise în cale, şi m-aş fi simţit umilit pentru tot restul vieţii. Dacă aş fi acceptat ceea ce mi se părea inevitabil, şederea mea în ashram ar fi devenit ridicolă şi umilitoare. Ca de atîtea alte ori în viaţă, soluţia se afla între cele două alternative. Într-adevăr, cînd, după ce-mi adusese ceaşca de cacao, Jenny m-a întrebat dacă am văzut vreodată o năyîkă în carne şi oase, am înţeles. Sensul atmosferei rituale care mă tulburase de cum intrasem în odaie acesta era: fără să-mi dau seama, Jenny întrupase o năyîkă, partenera consacrată în anumite ceremoniale tantrice. I-am răspuns că, nefiind iniţiat, n-am putut vedea o năyikă în nuditatea ei rituală. „Am putea să ne iniţiem împreună?”, m-a întrebat Jenny. „E imposibil, fără un guru”, i-am răspuns. „Am putea să-l căutăm, a stăruit Jenny. Iar pînă arunci…”. (Memorii)

***

Dormeam uneori numai două-trei ceasuri şi nu eram obosit. Lucram tot timpul şi lucram mai bine ca niciodată. Am înţeles atunci temeiul acelei orgolioase beatitudini pe care o proclamă unii asceţi, meşteri în Haţha-yoga. Am înţeles şi cauza pentru care anumiţi yoghini se socotesc asemenea zeilor, dacă nu chiar superiori lor, şi vorbesc despre transmutarea şi chiar nemurirea trupului. (Memorii)

***

A fost o săptămână ciudată, în care am întâlnit tot felul de necunoscuți și de necunoscute (…) O dată, cu un asemenea grup, am intrat într-o casă din China Town, unde se putea fuma opium pe o sumă modestă (…) Ne întorceam acasă spre dimineață. În mașină, una din fete (…) îmi atrăgea din nou atenția să nu cumva să spun unde am fost, să spun doar că am petrecut cu prietenii într-un bar din China Town. Amintirile mele erau, de altfel, destul de tulburi. Nu puteam distinge întotdeauna ceea ce mi se întâmplase cu adevărat de ceea ce îmi închipuiam (…) Eram istovit, îmi simțeam capul greu, pleoapele grele, ca de plumb. (…) Încercam să le conving (pe gazde) că oboseala se datora unui pahar de whisky băut pe nerăsuflate. Poate era adevărat, dar asta nu explica starea de semiinconștiență și fantezie în care mă aflam aproape tot timpul. Simțeam că se întâmplase ceva cu mine, dar nu izbuteam să-mi amintesc exact ce”. (Narcoticele în cultura română)

***

Multe din plantele culese le-am experimentat fie personal, fie în spitalul din Laksmanjula (…) Odată am fumat bhang (o specie de cannabis care produce o intoxicație asemenea opiului) și îmi amintesc că am avut o noapte vertiginoasă, căci sensul spațiului se deplasase și mă simțeam atât de ușor, încât de câte ori voiam să mă întorc pe o parte, cădeam din pat… bhang are o curioasă însușire de a concentra și adânci gândul, orice gând care domină conștiința în momentul intoxicării. Firește, dacă e un gând religios – cum se presupune – mediația e perfectă. Îmi amintesc, însă, că avusesem în acea seară o discuție literară cu un vizitator în ashram și noaptea mea a fost plină de coșmaruri. (Narcoticele în cultura română)

***

Trebuie să recunoaștem că noi, românii, intrând foarte târziu în cercul de lumină al medicinei științifice, documentele cele mai interesante din trecutul nostru medical aparțin folklorului și etnografiei. Medicina poporului și folkorul medical sunt mult mai seminificative decât opera cutărui medic de la începutul secolului trecut. O viziune organică și pe alocuri personală a omului se descoperă numai în medicina populară. Aici avem de-a face cu credințe și superstiții care trăiesc de mii de ani pe pământul românesc. Cunoscându-le, descifrându-le, luăm contact cu viața sufletească a strămoșilor noștri și poate izbutim să desprindem anumite valori spirituale înapoia vrăjitoriilor și leacurilor băbești. Medicina populară face parte dintr-un întreg, dintr-o viziune armonioasă (Narcoticele în cultura română).

Fragmentele de mai sus au fost preluate din Mircea Eliade,  Memorii (1907-1960), Humanitas, 1997 şi din Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română, Polirom, 2010.

Mai puteţi citi şi:

Mircea Eliade: 25 de ani de la moartea savantului “outside the box”

Bucureştiul după Eliade: Catacombe, străzi şi labirinturi

Tags:



Un comentariu

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger