Vânătoarea, sport sau cruzime?

11

Departe de a mai fi o necesitate pentru supraviețuire, vânătoarea este practicată încă în vremurile noastre sub diferite pretexte, de la asigurarea echilibrului într-un habitat, până la practicarea unui sport. Dacă motivele strămoșilor noștri de a vâna par destul de justificate, ne-am întrebat cât mai e de valabil acest lucru astăzi. România este cea mai bogată țară din UE din punct de vedere al biodiversității, având cinci dintre bioregiunile existente. Ecologiștii fac însă eforturi pentru a păstra bogăția naturală de care ne bucurăm.

 

Una dintre cele mai periclitate zone din acest punct de vedere este și una dintre cele mai prețioase – Delta Dunării. Un proiect legislativ prevede reintroducerea vânătorii în Deltă. La presiunea organizațiilor de mediu, proiectul s-a întors la comisie, dar pericolul nu a trecut. Cormoranii și egretele din Deltă sunt la mâna deputaților, unii dintre ei vânători. La fel și alte specii din țară. În acest context, am invitat un ecologist și un vânător să își spună punctele de vedere.

Drd. Florin Stoican, președintele Asociației Kogayon, spune că vânătoarea n-are nicio justificare, nici măcar acolo unde este nevoie de restaurarea echilibrului biologic, care trebuie regăsit prin renaturare, nu prin continuarea uciderii. Pe de altă parte, Mihai – Nicolae Păcurar, preşedintele Asociaţiei de Vânătoare “CERBUL PURCĂREŢ”, Sebeş, Alba, spune că vânătoarea este un stil de viață, iar printre satisfacțiile sale se numără un trofeu de cerb carpatin medaliat cu aur.

Sportul cu arma ar însemna tirul, în niciun caz omorâtul unor animale fără apărare

de drd. Florin Stoican, preşedintele Asociaţiei Kogayon

Vânătoarea este una dintre cele mai vechi ocupaţii ale omului, practicată de mii de ani peste tot pe unde au existat şi oameni. În funcţie de evoluţia societăţilor umane şi vânătoarea a evoluat diferenţiat. La ora actuală au rămas puţine locuri şi societăţi umane unde vânătoarea reprezintă ce-a fost şi la începuturile ei, adică un mijloc de existenţă prin asigurarea hranei. În timp majoritatea societăţilor au depăşit acest prag, vânătoarea rămânând, însă, dar transformându-se şi ea ca ocupaţie. La ora actuală, vânătorii din societăţile dezvoltate încearcă să-şi găseacă justificări ale continuării vânătorii, de genul menţinerii echilibrului habitatelor sau al practicării unui sport, care, însă, doar încearcă să mascheze trecerea istorică de la o nevoie la o satisfacere a unei plăceri: plăcerea de a ucide. Oricum ai zice-o şi reglementa-o prin legi, tot asta înseamnă vânătoarea actuală.

Când vorbim despre vânătoare în România trebuie să ne referim la contextul actual şi evoluţia ţării în paralel cu cea a vănătorii în ultimii ani. La ora actuală, România se poate mândri şi este invidiată pentru cea mai valoroasă biodiversitate dintre ţările Uniunii Europene. Doar prin faptul că este singura ţară membră a Uniunii Europene care are cinci regiuni biogeografice, care mai are încă paduri virgine şi vaste suprafeţe în care civilizaţia şi-a pus amprenta foarte puţin, care are jumătate din populaţiile Europei de urşi lupi şi râşi. Această situaţie există pe de-o parte mulţumită diversităţii geodiversităţii şi biodiversităţii cu care natura ne-a înzestrat ţara, pe de altă parte datorită conjuncturii istorice a ultimilor ani, care a păstrat multe locuri neatinse.

Mişcările politice şi sociale de după anii comunismului au schimbat radical lucrurile. Dacă ne referim la biodiversitate versus vânătoare, cele mai importante schimbări au însemnat trecerea la un cadru legal care ar trebui să asigure protecţia durabilă a naturii, însă, şi creşterea foarte mare a presiunilor asupra acesteia, transformarea vânatorii dintr-o ocupaţie elitistă rezervată potentaţilor vremurilor trecute într-una accersibilă oricui, dar şi deschiderea graniţelor vânătorilor străini care după ce-au contribuit şi ei la decimarea efectivelor de pe-acolo, au găsit un nou teritoriu de vânătoare, mai aproape, mai ieftin, mai atrăgător.

Personal nu găsesc justificare vânătorii actuale din România şi din ţările ale caror vânători nu mai depind de carnea animalelor vânate.

Vânătoarea ca factor de echilibru poate fi adusă ca argument doar acolo unde există deja dezechilibre. În ţările vestice europene unde şi cu contribuţia vânătorilor au fost stârpiţi urşii şi lupii, adică vârfurile lanţurilor trofice, este normal să existe dezechilibre la nivelul verigilor inferioare ale acestora, dar soluţia n-ar trebui să fie continuarea uciderii, ci renaturarea a ceea ce s-a pierdut. Acolo, la ora actuală este normal să se vâneze ca să se ţină sub control efectivele de mistreţi şi căprioare, dar asta nu e cazul în marea majoritate a zonelor ţării noastre, unde lucrurile sunt de la sine în stare de echilibru. La noi vânătoarea nu va face decât să dezechilibreze.

Străinii vin la noi şi fiindcă aici găsesc exemplare valoroase şi după criteriile lor (trofee mari, de fală, pentru care primesc multe puncte). La ei, nemaiavând răpitoare, ierbivorele se înmulţesc liniştite dar nici nu se dezvoltă cum trebuie, sunt mici, bolnave şi degenerate. Mai crud şi cinic este faptul că în afara trofeelor bune de medalii şi atârnat pe pereţi, vânătorii numesc uciderea răpitoarelor „combatere”, ca şi când acestea ar fi dăunători, adică atentează la restul faunei de interes cinegetic pe care nici măcar n-o numesc aşa, sau pur şi simplu animale, îi zic doar „vânat”, ceea ce spune totul despre dragostea şi interesul lor faţă de acestea, ca să nu mai vorbim că anulează din start tot ceea ce însemnă evoluţie şi selecţie naturală.

Selecţia la nivel de individ vânat este, iarăşi o mare ipocrizie pe care vânătorii actuali încearcă să ne-o aducă argument în favoarea vânătorii. Pe lângă faptul că în goana şi adrenalina vânătorii e greu să alegi în ce tragi, asta contrazice chiar unul dintre scopurile după care ei aleargă, adică acela al adunării de trofee si fală. Mă îndoiesc că un vânător care plăteşte o grămadă de bani şi face atâta cale alege dintr-un grup de capre negre s-o omoare pe cea mai amărâtă, bolnavă sau rănită în loc să tragă în ţapul cel mai falnic, cu coarnele cele mai mari şi mai frumoase.

Dacă luăm exemplul cocoşului de munte lucrurile sunt şi mai jenante pentru vânători. Pasărea asta mândră şi greu de văzut nici măcar nu este comestibilă, având o carne foarte acidă de vreme ce se hrăneşte cu cetină, dar e împuşcat doar fiindcă dă frumos împăiat pe perete şi ai cu ce te mândri după ispravă. Iar găinuşa e protejată, cică pentru protejarea speciei, dar în realitate este mai mică şi mai puţin arătoasă, adică nu-i interesează ca trofeu.

Există şi specii protejate la care vânătoarea e interzisă dar unele din acestea fie nu mai există în natură, cum ar fi zimbrul sau vulturii, deci nu deranjază pe nimeni interdicţia, fie se obţin derogări pentru diferite motive, cel mai des invocat fiind păstrarea numărului optim al efectivelor. Astfel România este singura ţară europeană unde se pot vâna legal urşi, lupi şi râşi. În actualul sezon Ministerul Mediului şi Pădurilor a aprobat împuşcarea a 357 de urşi, 505 lupi, 132 de râşi şi 459 pisici sălbatice.

Şi aici ajungem la cifre şi dispute între taberele pro şi contra vânătorii. Cine şi cum stabileşte aceste efective optime? Cine şi cum calculează care sunt efectivele reale?

Lanţul responsabilităţilor este lung, dar totul porneşte de la administratorii fondurilor de vânătoare, adică de la vânători. Administratorii fondurilor de vânătoare sunt asociaţiile vânătoreşti private, câteva sute la număr, reprezentând peste 50.000 vânători şi cam 60% din fondurile de vânătoare şi R.N.P. Romsilva în calitate de administrator al fondurilor de vânătoare proprietate a statului. Evaluarea efectivelor din care rezultă şi cotele de recoltă se bazează pe nişte aşa-zise evaluări sincron cărora li se mai adaugă informaţiile colectate din teren, deci o metodă cu mari marje de eroare, fără nicio fundamentare ştiinţifică. Iar metoda este doar teorie. Am participat ca observator la câteva evaluări şi deşi nu s-a văzut nimic în teren, în hârtii au apărut apoi exemplare din specia vizată de evaluare. Asta pentru că dacă nu apar efective numărate nu se aprobă nici cote de recoltă, deci vânătorii ar rămâne fără obiectul distracţiei. Asă că cifrle devin umflate şi realitatea ascunsă voit.

Sistemul se poate întoarce, însă, şi în defavoarea vânătorilor, în sensul că administratorul care nu-şi îndeplineşte cota de recoltă stabilită pentru un an nu mai primeşte nimic de vânat anul următor, aşa că dacă se lăcomeşte prea mult, s-ar putea să rămână oricum fără obiectul vânătorii. Totul se reduce la atitudinea administratorului versus atitudinea autorităţilor responsabile: dacă administratorului chiar îi pasă de continuitatea activităţii vânătoreşti pe termen lung, sau doar vrea să jumulească repede şi mult cât se poate, dacă autoritatea chiar le taie nasul când sunt prinşi cu bancuri vânătoreşti sau dacă atunci când o face nu-i deja prea târziu. Realitatea noastră actuală e mai degrabă o combinaţie a acestor factori. Mai trist este că se mai dau şi alte derogări, pentru orice pretext şi la orice reclamaţie neverificată se împuşcă câte un urs/lup/râs care a produs pagube.

În spate e o afacere bănoasă, cu acte în regulă sau braconaj curat, care decimează sistematic fauna, în special vârful piramidei trofice. Vânătoarea a devenit şi o afacere de câteva zeci de milioane de euro pe an, în special prin aducerea vânătorilor străini care sunt dispuşi să plătească mii de euro pentru un trofeu. De plătit, platesc şi vânătorii români fiindcă, deşi vânător legal acum poate fi oricine, trebuie să-şi şi permită. Cotizaţia anuală, arma şi muniţia şi taxele aferente înseamnă o cheltuială de circa 1000 euro/an, în plus fiecare autorizaţie de vânătoare reprezentând un animal împuşcat e platită cu sume mari, de până la mii de euro. Iar dacă să fie vânător îşi permit mulţi, ca să şi împuşte legal, nu prea, ceea ce face de multe ori ca apartenenţa la o asociaţie de vânătoare să însemne doar posibilitatea legală de a deţine o armă cu care să braconezi în voie.

Ar mai rămâne argumentul practicării vânătorii ca sport. Pentru mine sportul cu arma ar însemna eventual tirul, în niciun caz trasul şi omorâtul unor animale fără apărare. Tot ei vorbesc şi de etică în timp ce vânează folosind arme performante, carabine cu lunetă, momeli feromonale, adăposturi de unde trag la ţintă.

Şi le scapără ochii după trofee şi acolo unde nu au ce căuta, de exemplu în ariile naturale protejate, care s-au constituit tocmai pentru protejarea naturii, inclusiv a faunei. În 2008 doar în urma unor proteste vehemente şi de lungă durată, cu reclamaţii la forurile internaţionale asociaţia pe care-o conduc, cu sprijinul multor organizaţii şi iubitori ai naturii, a reuşit să respingă o modificare legislativă propusă de politicieni vânători (nu puţini, la ora aceea peste 40% dintre parlamentari erau şi vănători) la presiunea colegilor de breslă posesori de armă, prin care se dorea permiterea vânătorii şi în parcurile naţionale. Pretextul era menţinerea echilibrului populaţiilor, fără a avea vreo dovadă de dezechilibru, fără dezbatere publică, miza fiind de fapt trofeele mai valoroase din aceste zone.

Nu pot găsi o justificare acestei activităţi decât în plăcerea de a vâna, plăcere alimentată din motive subiective fiecărui vânător. Nu înţeleg mai ales şi mi se pare aberant să vrei să vânezi acolo unde natura în stare de echilibru îşi reglează singură ciclurile. Nu mă pot simţi bine când văd animale împăiate şi coarne atârnate pe pereţi, mi se pare crud să omori cu sânge rece animale lipsite de apărare şi nu pot să găsesc ceva sportiv în vânătoare. De asta nu sunt de acord cu ea.

Vânătoarea, sportul minţii şi al inimii

de Mihai – Nicolae Păcurar, preşedintele Asociaţiei de Vânătoare “CERBUL PURCĂREŢ”, Sebeş, Alba

Sunt vânător din anul 1988, nu înainte de a fi 2 ani gonaş, ocazie cu care am văzut părţile bune şi părţile rele ale acestui sport al minţii şi al inimii, aşa cum imi place mie să-l definesc şi cum aş vrea să rămână în continuare.

Din păcate, după anul 1990, când au început să apară aşa-zişii patroni, au început să apară şi problemele în vânătoare. Nu doresc sub niciun fel să-i bag pe toţi în aceeaşi oală, dar au fost “ promovate” şi anumite persoane din categoria celor mai sus, care şi-au spus că dacă tot au firmă şi bani este musai să fie şi mari vânători.

S-au dotat legal cu arme semiautomate, maşini puternice de teren, proiectoare şi tot felul de accesorii şi de aici a început marele necaz pentru vânat (vânarea lui 24 ore pe zi, sezon, extrasezon, mascul, femelă sau pui nu contează). Mai mult, pentru unii a luat un aspect comercial, în sensul că fac preparate pe care le vând la un preţ avantajos pentru ei. Deşi nu sunt mulţi, există cam peste tot unde există vânători şi fac mai mult rău vânatului decât toţi răpitorii la un loc şi asta cu ştiinţa sau neimplicarea factorilor de răspundere din acest domeniu, unii fiind “unşi” când au “promovat” aceşti vânători (a se vedea în acest sens cazurile de corupţie dovedite, cazuri de braconaj în rezervaţii făcute chiar de către cei care răspundeau de vânătoare în acel judeţ, prezentate în presă, dar apoi muşamalizate în instanţă că, deh, şi unii magistraţi sunt vânători şi nu am auzit ca vreunul să facă stagiu de gonac, decât pe hârtie).

Dar să revin la aspectul frumos al vânătorii.

Într-adevăr, dacă eşti un  vânător adevărat, devotat acestui sport aşa cum îmi place tot timpul să-i spun şi ai un respect sau chiar un cult pentru vânat poţi avea nişte satisfacţii deosebite.

Înainte de a ieşi în teren la vânătoare, documentează-te cu privire la vânatul pe care doreşti să-l împuşti în baza unei autorizaţii legale, plecând de la arealul în care trăieşte, obiceiurile acestuia, perioada optimă de vânare, discută aceste aspecte cu vânători experimentaţi, fă câteva ieşiri în teren pentru a-ţi alege locul de vânare, ora când apare vânatul, identifică-l, alege-l, studiază-l, dacă trofeul acestuia corespunde cerinţelor tale şi ale autorizării. Nu poţi vâna un exemplar de trofeu în locul unuia de selecţie.

Vânând legal un exemplar valoros, poţi să te lauzi cu el, să-l expui la expoziţii interne şi internaţionale, atrăgând totodată şi invidia unor tovarăşi (nu pot fi domni) de vânătoare, care au avut mai puţin noroc ca tine sau care au vânat primul vânat ieşit în cale.

Eu personal mă pot lăuda cu un trofeu de cerb carpatin medaliat cu aur, colţi de mistreţi valoroşi (20-23,5 cm), precum şi alte trofee  obţinute de mine personal, expuse într-o cabană de vânătoare construită special de mine în curtea casei.

Nu pot să spun că vânătoarea, din punctul meu de vedere, are un avantaj. Sunt multe cheltuieli pecuniare. Niciodată nu am  urmărit vreun avantaj în acest sens. Tot ce mi-am dorit de la vânătoare a fost satisfacţia obţinerii unui trofeu medaliabil, ieşirea în natură în primul rând, fiind un mare iubitor al muntelui (nu am dat niciodată muntele pe mare), iar eşecurile nu m-au dezamăgit, dimpotrivă, mi-au dat un nou impuls.

Să nu credeţi că împuşcarea vânatului este totul. Trebuie, în primul rând, să-l ocroteşti, asigurându-i hrană şi linişte, ţinând sub control răpitorii naturali care-i pot decima efectivele.

Nu ştiu dacă poţi să spui că este ceva mai frumos în natură decât să observi o căprioară cum îşi hrăneşte puii, îi fereşte de răpitori ca apoi când aceştia ajung la maturitate să dezvolte un trofeu valoros care poate fi recoltat şi care îţi dă satisfacţia unui vis împlinit.

În toamna acestui an am avut invitaţi la vânatoare de mistreţi şase vânători din Suedia, fiind trei zile la vânătoare cu ei. Au fost foarte bucuroşi când au văzut cârduri de mistreţi, căprioare şi mai ales pe marele urs carpatin (un exemplar medaliabil). Şi-au atins scopul pentru care au venit.

Înainte de plecare, în timpul unei cine vânătoreşti, la mine în cabană, şi-au arătat mulţumirea şi satisfacţia, rămânând profund impresionaţi şi îşi sunau tot timpul familia, prietenii vânători cărora le povesteau tot ce au văzut, asigurându-ne că vor reveni şi în sezonul viitor, invitându-ne şi pe noi la vânătoare în Suedia.

Au fotografiat şi filmat tot ce au văzut pe linie de vânătoare.

Eu personal am rămas surprins de disciplina de care au dat dovadă pe timpul celor trei zile de vânătoare, de cunoştintele pe care le aveau în acest domeniu, multora dintre noi lipsindu-ne aceste aspecte, din motivele arătate la început, zic eu. Şi erau oameni cu un statut bine definit în ţara lor.

Foto: Flickr /huntfishguide.com

Citiți și: Vânătoarea în Delta Dunării, în continuare interzisă. ONG-urile de mediu au oprit votarea pentru vânătoare


11 comentarii

  1. argumentul contra vanatorii este prost costruit, ilogic, hilar in multe randuri si nu poate convinge cu nimic.
    stimabile domnule vanator, ceea ce faceti tot crima se numeste, chiar daca descrieti actiunea prin sintagme care frizeaza ridicolul (in context), cum ar fi:
    ,,Vânând legal un exemplar valoros, poţi să te lauzi cu el, să-l expui la expoziţii interne şi internaţionale, atrăgând totodată şi invidia unor tovarăşi,,
    deci vanati , stimabile, pardon, ucideti, si ca sa atrageti invidia…? foarte uman ceea ce faceti- si actiunea,ca si lauda..
    ,,trofee obtinute de mine personal,, , ,,cabana constrita chiar de mine,,- cultul persoanlitatii e la el acasa, adica, la dvs. acasa.
    ,,Nu ştiu dacă poţi să spui că este ceva mai frumos în natură decât să observi o căprioară cum îşi hrăneşte puii, îi fereşte de răpitori ca apoi când aceştia ajung la maturitate să dezvolte un trofeu valoros care poate fi recoltat şi care îţi dă satisfacţia unui vis împlinit,, Asta da, merita o medalie! Intr-adevar, dupa ce vezi puii abia nascuti, incepi sa visezi visul maximal, visul cel mai frumos: sa-i impusti. ,,sa-i recoltezi,,.

  2. Sunt de acord cu vanatoarea atata timp cat se face cu arme foc cu foc, cu proiectil propulsat exclusiv prin forta muschilor. Deci arc cu sageti, arbaleta, sulita, etc. Astfel e restabilit echilibrul si sunt foarte usor de prins si braconierii – toti cei care au asupra lor pusti sunt braconieri.

  3. Dl Pacurar pare mandru ca a fost gonas.
    Vanatoarea ca sport mi se pare o mare prostie.Una e sa vanezi ca sa te hranesti, ceea ce se intampla in zonele sarace, si alta e sa omori suflete de dragul de a omori.A, si nu pot sa nu ma bucur cand aud ca un vanator a fost ranit in timpul vanatorii.

  4. Bre vanatoru’, vrei “sportul mintii si al inimii”? Apuca-te de arte martiale. Daca ai fi cu adevarat barbat, n-ai merge la vanatoare. Ai face ceva constructiv pentru lumea in care traiesti. A ucide animale si a te fali cu tofee nu imi indica decat faptul ca ai o scula mica mica mica, dar nu mai mica decat aluna care iti tine loc de creier.

  5. Am citit prima coloana si mi-a venit sa vars. Refuz sa o citesc si pe a doua. Ce ar fi daca v-ati vana intre voi stimati vanatori, cu siguranta sunteti de o speta inferioara animalelor si cu usurinta ne-am putea lipsi de voi.

  6. Cruzime? Bineinteles! Sport? In niciun caz! Vinatoarea inseamna sa iei o viata din placerea de a lua o viata. Ceea ce este absolut oribil si profund imoral. Mi se par de-a dreptul scandaloase ideile si asa-zisele “argumente” exprimate de domnul vinator:

    1. E deranjat si chiar revoltat de faptul ca unii bogatasi se cred “mari vinatori”, dar nu si de ideea de a ucide, in sine.

    2. Are o problema cu omoritul in scop comercial, care i se pare, probabil, rusinos si imoral, insa nu are o problema cu omoritul din placere.

    3. Vorbeste de “respect pentru vinat”, dar nu vad cum cineva ar putea lua viata unei fiinte pe care pretinde ca o respecta. Cum vine asta… “te respect, dar te omor”!? Vinatorii isi “respecta” vinatul cam in acelasi sens in care criminalii in serie isi “respecta” victimele. Mai ales ca si unii si altii au tendinta de a dezvolta un “cult” pentru victimele lor…

    4. Vorbeste cu mindrie despre “satisfactiile deosebite” pe care i le aduce acest “sport”, ca si cum satisfactia ar fi suficienta pentru a justifica omorirea animalelor. Daca stam sa ne gindim, de “satisfactii deosebite”, aduse de hobby-ul lor preferat, pot vorbi, in exact aceasi maniera si cu aceeasi mindrie, si… pedofilii sau criminalii psihopati.

    5. Spune ca unul dintre scopurile vinatorii este si acela de a te lauda si de a stirni invidia celor care… nu au fost atit de eficienti ca tine in a ucide din placere. Pentru ca, dupa cum stim cu totii, nimic nu innobileaza mai mult o activitate decit dorinta de a te lauda si de a stirni invidie…

    6. Mai spune ca vinatul trebuie ocrotit, trebuie hranit, ferit de rapitori, pentru ca, atunci cind ajunge la maturitate… sa-i poti imprastia creierii prin padure si, astfel, sa ai “satisfactia unui vis implinit”. Apropo, nu vi se pare ca foloseste un pic cam des cuvintul “satisfactie”?

    Si, daca tot a venit vorba, argumente de genul “e justificat sa omori daca incerci sa corectezi un dezechilibru in ecosistem” sau “e justificat sa omori, atita timp cit lasi in pace exemplarele frumoase si sanatoase” sint la fel de gresite cu a spune ca “viata unui om urit e mai putin valoroasa decit viata unui om frumos” sau ca “viata unui chinez e mai putin valoroasa decit a unui aborigen din Australia, pentru ca aborigenii sint putini, iar chinezii sint multi”.

    Din punctul meu de vedere, vinatoarea ar trebui interzisa prin lege, cit mai curind posibil. Nu numai in parcuri nationale sau in anumite perioade, ci complet, deoarece reprezinta o barbarie si o rusine pentru specia umana.

  7. dl Pacurar sau cum il cheama ca sigur nu am niciun motiv sa-i retin numele, ale probleme psihice. el nu stie, dar le are.
    este usor sa pedepsesti pe cineva care a furat, de exemplu. dar in cazul dlui, cum ii pedepsesti prostia?

Leave A Reply