Vama Veche e bine-mersi

24

N-am prins Vama anilor ’90, eram prea mic. Ai mei mergeau la Costineşti, Venus, Olimp sau Eforii. În liceu, mă duceam cu mama şi frate-miu în tabere sau, pe bilete de pensionar, în staţiuni de pensionari – 18 zile interminabile în hoteluri amorţite, cu băi termale, unde cele mai aşteptate momente ale zilei erau prînzul şi cina. Eram un adolescent ridicol, care citea Dostoievski pe o băncuţă, lîngă un eleşteu cu lotuşi, făcea gimnastică medicinală şi împachetări cu nămol. Mi-am trăit bătrîneţea la tinereţe. Cîndva o să fie poate invers şi o să fiu la fel de ridicol, doar că mult mai urît şi mai obosit.

de Dan Sociu

 

La începutul anilor ’00, m-am ocupat cu alcoolul. Îmi petreceam majoritatea timpului la terase şi mi se părea inutil să mă deplasez pînă în Vamă ca să fac acelaşi lucru. Aveam amici roackeri care povesteau cum intrau pe terasă la Stuf şi ieşeau de sub străvechiul tavan cu plase pescăreşti după o lună, două, cînd se întorceau acasă, la fel de albi-ca-brînza cum plecaseră. Îmbrăcaţi din cap pînă în picioare, blugi negri şi tricouri cu Cannibal Corpse, bocanci legaţi cu sîrmă, nu făceau plajă şi nu atingeau nici cu un deget apa mării. În primele trei zile îşi beau banii şi apoi stăteau la pleaşcă. Cei mai legendari dintre ei făceau şi cele mai puţine eforturi să-şi cîştige bănuţul, lor li se dădea. Erau, poate sunt şi acum, unii roackeri celebri în toată ţara. Noi, ăştia mai micii, vorbeam despre Biba din Roman şi Lucifer din Botoşani, Vomă din Oradea şi Morgoth din Mediaş (nu le mai ţin minte numele, improvizez) cu admiraţie pentru cît de „bestiali” puteau să fie. Cei mai tari erau cei care-şi rupseseră cel mai rău capul în situaţiile cele mai demente. Despre unii nu se ştiau poveşti speciale, erau doar nişte atîrnache veterani, care se agăţaseră ani de zile de cei mai coioşi şi îşi cîştigaseră şi ei un fel de aură. Punkerii aveau metodele cele mai simpatice, ocheau la cîte un restaurant o fată mic-burgheză neajutorată, îi scuipau în pizza şi în bere şi se alegeau cu un prînz. Hippioţii cerşeau şi îşi trimiteau gagicile la cerşit. Hippioţii erau şi sunt cei mai scîrboşi dintre vamaioţi. Ionuţ Chiva zice într-o proză tot ce e de zis despre ei: „Veneau cîte zece pe un cort de două persoane, cei mai mulţi adorm oricum pe masă sau pe nisip, cortul serveşte de obicei doar la depozitarea bagajelor, dacă au. Problema cu tipii e că sunt fără speranţă lipsiţi de cea mai vagă urmă de instinct moral. Lupul învins într-o luptă îşi oferă gîtul şi, oricît ar vrea să o facă, învingătorul nu-i poate administra ultima muşcătură, fatală. Vrea, dar un fel de repulsie îl opreşte. Cu scîrbele de care vorbesc n-ar merge never schema asta. Acum cîţiva ani, cînd erau mai rari (pentru că asta-i altă chestie, parcă se reproduc intens, ca gîndacii) am văzut o fază care ar trebui să mă confirme cît de cît. Era vorba de, să-i zic aşa, un cuplu – ei tind să mimeze vag structuri sociale bazate pe afectivitate şi vorbesc mereu de prietenie şi dragoste; de fapt e vorba de mici haite în care femelele vor fi poştite şi în care conflictele sunt dese pentru că lipsa banilor îi face pe indivizi să se fută pe la spate. Între alcoolici sau între junkies nu se pot crea decît alianţe temporare, prietenia sau dragostea, dacă aşa ceva există, necesită o minimă atenţie faţă de celălalt, şi asta nu poate oferi un junkie sau un alcoolic. Aşadar, El s-a întîlnit întîmplător cu doi amici care tocmai mergeau să mănînce. Au schimbat cîteva vorbe şi lovituri în umăr după care cel mai duios dintre amici l-a invitat pe tip cu ei. El şi Ea au pornit dar amicii s-au oprit. L-au tras pe tip într-o parte, au vorbit. El i-a zis ei că nu poate veni. Confuză, Ea a încercat un mic scandal în care a menţionat că-i ruptă de foame şi că l-a ţinut de două zile. El i-a tras o palmă şi i-a explicat, ca un soţ de clasă mijlocie tinerei sale neveste cam de la ţară, că acei oameni sunt prietenii lui vechi şi că pe El l-au invitat. După a doua palmă i-a mai explicat şi că ea l-a ţinut pînă acum pe el pentru că aşa a simţit ea că trebuie să facă. Este însă o grosolănie să încerci să-ţi impui propriul model, propriile alegeri de viaţă unor oameni care nu-ţi sunt cu nimic mai prejos. Aici nu puteai să nu-i dai dreptate tipului.”

Am spus că hippioţii sunt cei mai scîrboşi dintre vamaioţi, dar nu e adevărat. Cei mai scîrboşi sunt vamaioţii de profesie, elitiştii Vamei, bătrînii oengişti şi jurnalişti şi intelectuali care au creat mişcarea Salvaţi Vama Veche. La asta vreau de fapt să ajung, nu înainte de a face încă un ocol narativ personal.

Prima oară am mers în Vamă la 27 de ani, cu o fată. Nimic nu e mai greu pe lume decît să fii încă tînăr şi să te duci la distracţie în doi, fără gaşcă. Concediile în doi sunt motivul no1 pentru divorţ şi nu mă miră. Dacă în restul anului te vezi cu perechea după job, iar cele cîteva ore petrecute împreună pînă la somn sunt o binecuvîntare, în concediu te trezeşti faţă în faţă cu abisul vieţii de cuplu. În săptămîna aia ne-am închiriat o cameră fără ferestre, cu pereţi de lemn care se înfierbîntau ca la saună. În astfel de locuri sexul e genial, cum ar zice un bătrîn vamaiot, iar cremele de plajă merg ca unse cu experimentele porno. Numai că sexul nu ţine o veşnicie şi pe urmă trebuie să ieşi, să mănînci hamsii, să bei bere, să te uzi în valuri şi cam asta e tot. Te întorci de pe o parte pe alta pe cearşaf, te uiţi pe furiş la alte femei, ea trage cu ochiul la voleibalişti, seara mîncaţi rapane în sos roşu, vă certaţi, vă împăcaţi, vă băgaţi la culcare. Păi, e mişto, ce voiai mai mult. Nu ştiu.

La 31 de ani, am ajuns iar acolo, tot cu o fată. Mă lăsasem de băut de vreo doi ani şi îmi ziceam că-mi refac viaţa. Încercam lucruri noi, sport, lapte, fructe, antidepresive, autoanaliză terapeutică, toată disperarea abstinenţei pe care încerci să o păcăleşti cu gîndire pozitivă. Prima oară, pentru mine, la cort, într-o curte mare, cu zeci de oameni, două bude şi un duş. Într-o noapte, o tipă l-a trezit pe tovarăşul ei trăgîndu-i pumni în faţă. Îl auzeam, din cortul meu, cum urlă, cu o voce grotesc de efeminată: „Nebuno, dacă vrei să te combini, de ce nu te duci să te combini şi lasă-mă pe mine în pace!”. În altă noapte, am auzit un grup de botoşăneni de-ai mei, puşti şi puştoaice, troscăind şi pălăvrăgind lîngă cort. Vorbeau exact cum vorbeam cu prietenii mei la 18 ani, acelaşi limbaj, aceleaşi glume, aceleaşi fete care beau pînă îşi vomau şi dinţii numai ca să stea cu băieţii. A fost ca o ieşire din corp şi o întoarcere în timp, m-am auzit pe mine, cum am fost cîndva. Spre dimineaţă, am ieşit furios din cort şi le-am ordonat, cu o voce hodorogit, de nene care taie mingi, să-şi mute conversaţia de acolo că nu pot dormi.

 

În anul următor, am luat, cu aceeaşi fată, o cameră lipită de crîşma La piraţi. Ceva mai stupid nici că puteam face, nu înţeleg nici acum ce a fost în capul nostru. Şi am plătit în avans, pe cîteva zile. Camera arăta şi mirosea ca un closet stropit cu clor, zbiera muzica, zbierau roackerii, era foarte cald şi uram cearşafurile apretate de sub noi. Trei sferturi din muzică erau „grohotişuri”, deathăreală şi blackăreală, dar din cînd în cînd se auzea şi cîte o baladă, cîte un Nothing else matters şi apucam să dormim şi noi cîte zece minute sau un sfert de oră pe Stairway to heaven. Se întîmpla să fie şi pauze între piese, nu mult, un minut, două, dar cînd veneau, ne simţeam ca la revenirea dintr-un stop respirator. Dar pentru că suntem totuşi oameni inteligenţi, am reuşit să facem mult mişto şi să rîdem isteric de noi înşine. Am hotărît că nopţile alea erau o pedeapsă corectă pentru nopţile din vremurile roackereşti cînd i-am chinuit pe vecini cu petrecerile noastre.

Vara asta am fost în Vamă cu frate-miu şi prietenii lui foşti uneatecişti. Se zic tot felul de căcaturi despre actori şi regizori, despre artişti în general, dar mie mi se par superbi şi îmi place cu ei. Ne-am cazat într-un loc răcoros, cu hamace şi căţei şi pisici, numit La meduza, unde vine frate-miu de ani de zile. Mi-a povestit istorii din alţi ani cu locul ăla, cea mai memorabilă a fost una cu trei IT-işti danezi care se distrau trăgîndu-şi, pe neaşteptate, şuturi în coaie. Se pîndeau şi se executau cu sete. Stătea unul la coadă la shaorma, veneau ceilalţi şi îi trînteau o sticlă de Fanta de-l îndoiau. Vrăjea unul cu o fată, apăreau ceilalţi şi-l puneau în genunchi. În ultima noapte, doi dintre ei s-au combinat mioritic, l-au legat pe al treilea de pat şi l-au bătut peste faţă cu pik-urile sculate pînă l-au învineţit.

Seara, ieşeam la Stuf şi dansam, la barcă, pe fix aceleaşi piese, în fix aceeaşi ordine. Aceleaşi piese de ani de zile, după cum am aflat. Dar era bine, venea lume de tot felul, roackerii, corporatişti cu pulovere cu anchior, cocălari din Mangalia cu bermude roz, puşti Goa care jonglau cercuri şi beţe luminoase, absolvenţi de liceu şi mulţi picaţi la bac, tinere educatoare şi beţive bătrîne şi singure, familii cu copii, scriitorul Vamei, autorul cărţii Nopţi de Vamă şi punkeriţe care îşi cafteau bărbaţii, pictori şi perverşi bătrîni cu părul prins în coadă de cal şi copilele lor hippioate, care-şi tîrau docile fustele în urma lor şi cerşeau ţigări pentru ei, fratele basistului sau clăparului de la trupa Parlament, prietenul meu Daniel, care a făcut drumul Botoşani-Constanţa în vreo două zile, psihanaliste din Paris şi cupluri de hipsteri hyperironici cu tricouri cu Hitchcock, ruşi, greci, lolite care dansau simulînd o bogată experienţă erotică etc etc. Şi Stuful era doar o opţiune, pentru că mai încolo, spre Bulgaria, se întindeau zeci de crîşme şi cluburi şi terase, fiecare cu muzica şi oamenii şi atmosfera lor.

Şi aici voiam să ajung. Nu ştiu cum era Vama în vremurile ei de aur, dar sigur era lume mai puţin diversă şi colorată. Nu am înţeles niciodată ce voiau să salveze elitiştii nouăzecişti, veteranii, dar cred că era asta: un singur fel de muzică, un singur fel de arhitectură, un singur tip de comerţ, un grup restrîns de oameni, crema cremelor, cu plăcerile lor limitate şi stereotipe, cu stilul lor de viaţă înghesuit, cu Dilema şi Caţavencu lor, cu jazzul lor enervant. Mă bucur că au pierdut, mă bucur că preţioasa lor oază a fost invadată de tîrtani şi de jeepuri, de cocalari şi junkişti, de comerţul împuţit şi de betoane şi de tot ce le stîrnea oroare mizantropilor ălora care se cred aristocraţii pikului. E mai mişto aşa, e mai democratic, mai viu.  O să mai merg acolo de cîte ori o să am ocazia, nu mă tentează locuri ca Vadu sau Portiţa sau, Doamne fereşte, Doi mai, ce să faci în pustietăţile alea, să meditezi?

 

Foto: www.dordevama.com

 

 


24 de comentarii

  1. Vama “invadată de tîrtani şi de jeepuri, de cocalari şi junkişti, de comerţul împuţit şi de betoane şi de tot ce le stîrnea oroare mizantropilor ălora care se cred aristocraţii pikului” asa este. intr-un cuvant, de Bucuresti. care este intr-un cuvant, Capitala Romaniei

  2. La doimai cred ca se face sportul extrem numit plaja pe metal… nu ma refer la un soundtrack cu heavy metal, ci plaja pe caroseria corabiilor!…

    Acestea fiind zise, de ce nu se muta jazz-istii in Olimp, daca tot se cred buricul… Olimpului!

  3. Nu înțeleg cum un domn cu un limbaj așa de articulat poate să vadă frumusețe în a petrece timp lângă oamenii pe care i-ai enumerat. De ce vreau să vad punkiste care își bat prietenii? Oameni care își dau cu piciorul în coaie? DE CE?! Prefer să duc o viață liniștită și să mă culturalizez cât mai intens în “pustietăți” superbe, care permit rotițele creierului să funcționeze în libertate – nu sufocate de minți inguste adolescentine, guri zgomotoase și muzică care se repetă ani la rând. Doi Mai este un loc minunat, cu oameni frumoși, morali. La fel am îneles că e și Vadu și Portița, dar din păcate n-am ajuns.

    Democratic, cum zici tu, este bine că există Vama. Chiar este bine, pentru oamenii din acea culura, deoarece enumerația ta în ochii mei o vad ca pe o singură clasă de persoane, adică cei care se duc în Vamă. Și e foarte mișto că exită locuri pentru toți. Dar încerc să mă abțin din râs când ai folosit cuvântul “inteligenți” cu referire la tine si partenera ta. În Vamă nu sunt oameni inteligenți, sunt doar spirite autodistructive, sau cei ca tine, foste-spirite-autodistructive care nu pot trece mai departe din lene subconștientă.

    Și fiindcă ați jignit jazz-ul și meditația, două lucruri nobile, mi-ați câștigat pe deplin sila față de dumneavoastră.

    PS: Nu sunt un necunoscător al subiectului, am fost și eu pe la vârsta de 15-18 ani în Vamă, de multe ori, dar am crescut. Acea stațiune e una perfectă pentru adolesceți și oameni ratași cu cap de adolescent și corp de adult.

    • Adistu, punkerii ăia nu se bat toată ziua, Vama nu e un fight-club neîntrerupt; ce mi-a plăcut mie acolo (şi probabil pt că nu am fost de multe ori, dupa cum şi spun, sint deci într-un fel de lună de miere cu locul) e că pot sta unii lîngă alţii tot felul de oameni, fără ciocniri majore între ei. Acelaşi lucru îmi place şi la Bucureşti, că e un amestec de oameni diferiţi şi totuşi nu e o atmosferă dementă, e violenţă puţină în comparaţie cu alte oraşe mari din lume (Londra, de exemplu, unde fiecare week-end e un carnagiu). Nu ştiu de ce e aşa şi nu ştiu dacă o să mai ţină mult, probabil pe măsură ce înaintăm în capitalism sau în individualism postmodern sau unde om fi înaintînd, creşte şi violenţa psihotică (şoferii care se ceartă de la locurile de parcare, oricît de isterici, nu sunt încă londonezii beţi care se înjunghie vineri seara pe trotuar – se poate verifica statistic asta).
      Ce e aia lene subconştientă?
      Cu jazzul rămîne cum am spus:)
      Dacă nu eşti în stare să meditezi în mijlocul zgomotului şi furiei, nu eşti în stare să meditezi.

      • Mie nu mi se pare că există un amestec de culturi în Vama Veche. Eu văd în această stațiune un centru uniform de depravare, gunoaie (la propriu și la figurat) și răutate. Oamenii acolo vin să se îmbete, să se fută, să facă mizerie și să asculte aceeași muzică insuportabilă, ceea ce e în contrast puternic cu nisipul, marea, cerul – perle ale naturii, care da, merită admirate cu garnitură de făcut dragoste, echilibru în luciditate și amețeală, muzică liniștită la terase sau muzică nouă la ipod(lenea subconștientă e cea care te face să nu avansezi cultural, să te mulțumești cu arta deja cunoscută, să îți dezlegi energia de dans pentru o amintire răvășită – cum ziceai că faci) pe o plajă curată (nu perfectă, dar perfectă în comparație cu Vama – ca de exemplu 2 Mai) și cel mai important, să meditezi. Felicitări că ești Yoga și poți să transcenzi printre cocalari, eu încă sunt mic (22 de ani) și am nevoie de condiții proprice. Dar chiar dacă tu poți, recomand și un loc mai civilizat, poate vei avea performațe neașteptate.

      • Admin, am locuit vreo 6 ani in Londra si jur ca nu stiu despre ce carnagiu vorbesti….. dar Vama chiar e o statiune “perfectă pentru adolesceți și oameni ratati cu cap de adolescent și corp de adult”. pacat

  4. Apropo de partile negative, vechi si aristocratice ale Vamei. Tocmai de asta era misto inainte, pentru ca era doar ca Buda care defuleaza, sau refuleaza- cum spun unii, cei mai multi.

    Cat despre Salvatorii de Vama Veche- cred ca sunt frustrati ca au imbatranit, atat.

  5. @admin – violenta putina e si la Bucuresti, Vama Veche, Targu Jiu sau Filipestii de Padure- daca faci analiza de text pe Miorita vei vedea de ce.

  6. ce text nasol .plus doua trei idei redate bine care contribuie la prostia din text.iti era somn cand l-ai scris?daca nu te (mai)cenzureaza nimeni

  7. text după o tură prin vamă sau poate una care urmează (nu ştiu cât era ironic sau nu, căci lasă loc şi de ironii)
    sincer să fiu, cu toate că nu-mi place rânjetul şi sclipirea din ochii multora când zic “am fost în vamă. ‘şa-i că-s tare” şi nici că majoritatea de acolo îşi plimbă persoana pentru a fi admirată şi recunoscută (ce mai compliment ar fi să-i zici unei gagici “nu te-am văzut pe la stuf, lângă barca aia ruptă?”).. dar unde ai putea să te duci la mare la noi? – costineşti, neptun, năvodari – nu prea-ţi vine. şi dacă mai pui că nici de prea multă linşte n-ai chef sau de meditaţie (gen 2mai, care nu e chiar aşa liniştită, dar oricum e o altă atmosferă acolo faţă de tot ce e litoral la noi, sau sfântu gheorghe), te duci, unde altundeva, în vamă. păcat dar care începe să semene cu o mamaia pentru toţi funkişti de pe la noi şi toate celelalte categorii de prin urbele noastre (bine punctate în text)

    dar eu i-aş cam înţelege pe cei ce vroiau “să salveze vama” (dar într-un mod destul de aiurea, părerea mea), căci mai degrabă decât cu o mamaia, vama seamănă acuma cu un lipscani de sâmbătă seara cândva pe la începutul primăverii, cu o dâmboviţă în loc de o mare şi ceva mai multe betoane, care devin irelevante de la o oră încolo. fugi din bucureşti şi te vezi cu amicii tot în expirat sau care altele mai sunt birturile ce se mută acolo vara

    apropo.. să încerce careva să facă o baie în mare noaptea, la vamă : de aia îs atâtea alge.. se pişă toţi “vamaioţii” rebotezaţi în mare şi curentul se ocupă de rest… şi-au luat-o mamaiştii

  8. eu la portita am vazut primul si ultimul striptis, hipnotizant, cum altfel, din viata mea, de fapt au fost 2 profesioniste si o tipa din public, era o discoteca cu o platforma ditamai in mijloc. era in 2003, poate

  9. Pingback: Vama Veche versus doimaiştii

  10. Bun, bun, bun! Credeam ca numai eu trepidez de nervi cand aud “vama nu mai e ce-a fost” sau “de ce nu te duci la portita sau vadu, am auzit ca e mai misto?”. Mai ales cand zic asta oameni care se duc frecvent la neptun sau costinesti si in vama doar ca o curiozitate. De un singur om imi pare rau ca nu-l mai vad pe-acolo: Ovidiu the coffee master.

  11. Mi-a placut textul, in afara de ultima fraza. Imi permit asadar un mic comentariu. Ai cunoscut prea putin Vama si din pacate ai cunoscut-o dupa depravarea si dupa masacrarea spritului de Vama de catre majoritatea celor ce se duc acolo. Vadu, in schimb, cel putin pentru mine de vreo cinci ani incoace, reprezinta o oaza de liniste, pur si simplu simt ca nu mai rezonez cu Vama actuala, nu ma mai incanta nimic din ce e acolo. Asa cum ai incercat Vama asta recenta si mult schimbata si degradata, incearca un week-end si Vadu; nu Doi Mai, nu Portita. Doar Vadu…

  12. Vama dupa parerea mea nu e doar un loc … e o stare de spirit. N-am prins nici eu Vama in anii ’90 … aveam 2 ani pe-atunci. Am fost totusi si cand eram mai copil cu parintii si apoi am tot revenit de prin liceu incoace. Nu prea las un an sa treaca sa nu merg macar 2 zile acolo. Nu imi plac toti oamenii care merg acolo, unii chiar ma dezgusta, dar exista o stare generala pe care nu o gasesti usor. Fiecare acolo poate sa fie in armonie cu locul si cu marea majoritate a lumii. Aceeasi atmosfera am descoperit-o cand am mers in rockoteca in primii ani de liceu. Nu ascultam rock, decat din intamplare, nu ma imbracam in negru, ba chiar de cele mai multe ori eram foarte colorata sau roz, dar acolo m-am simtit bine. Oricat de diferiti erau oamenii exista un soi de intelegere nescrisa si nevorbita ca toti sa se simta bine fara sa aiba probleme. Si acolo, cat si in Vama, exista evident si cei care vor sa se agite si sa ii agite pe altii, dar eu nu cred ca exista un grup, un loc sau o regiune care sa nu isi aiba oile negre. Dar, din fericire, acum putem sa alegem unde vrem sa mergem si ce vrem sa facem. Nu prea se intampla sa ne oblige nimeni sa stam alaturi de niste oameni care nu ne plac sau in locuri pe care nu le iubim. Nici eu nu stiu ce ar fi de schimbat in Vama Veche, caci acolo spiritul conteaza si spiritul il fac oamenii. Intensitatea la care poti sa traiesti experiente in Vama nu e usor de egalat. Si ca sa fie foarte clar eu nu ma droghez si nu am facut asta niciodata, nu beau peste masura (desi am avut parte de betiile mele in adolescenta) si nu sunt nici acum fan de muzica rock. Dar iubesc spiritul din Vama Veche, iubesc libertatea de acolo, iubesc “culorile” oamenilor pe care ii vad, chiar daca nu ii plac pe toti!

  13. si eu ma bucur ca au pierdut. si ma mai bucur pentru oamenii care locuiesc in vama si au posibilitatea sa-si castige un trai cinstit si sa-si trimita copiii la scoala. Astia care plang vremurile apuse sunt niste tartani care nu accepta progresul dar au toti iphone 6 in buzunar.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger