Usturoi, aţă roşie, maieul pe dos: De ce credem în deochi?

6

Este un pericol ascuns în privirea celor de lângă noi, nevăzut, dar pus acolo de frici străvechi. Ne provoacă teamă ori o ridicare din sprâncene ori o glumă despre ridicolul superstiţiilor. Îl cunoaştem de mici, dar habar nu mai avem când şi cum ni s-a spus prima dată despre el. Vine de undeva, nu ştim exact de unde, dar a însoţit lumea asta de o vreme încoace, spun scrierile veacurilor. Nu suntem convinşi că există, dar mai facem repede o cruce cu limba în gură dacă avem impresia că ne dă târcoale. Credem sau nu credem în el?

de Camelia Jula

“Fugi, deochi, dintre ochi, din gene, din sprâncene, din vârful nasului, din măduva oaselor, din creştetul capului şi du-te unde nu cântă cocoşul, unde nu toacă popa şi lasă-l pe copil curat, luminat, cum Dumnezeu l-a lăsat, Amin!”

Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, zice o vorbă veche. Probabil la fel de veche precum superstiţia deochiului. De când mă ţin minte, ştiu şi de deochi. De cum îmi punea bunica un usturoi ascuns prin buzunar sau poşetă, ca să nu mă deoache cineva. De cum auzeam că, dacă porţi o haină pe dos direct pe piele, nu se prinde deochiul de tine. De cum, dacă uneori mă simţeam brusc rău, în jurul meu se găsea cineva care sărea să îmi stingă ori cărbuni, ori chibrituri şi mă îndemna să zic un “Tatăl nostru”. Am crescut cu deochiul aşa cum am crescut cu fotbalul din spatele blocului, cu culesul prunelor în august şi cu pusul compotului iarna. Până într-o zi, când mi s-a năzărit să mă întreb (şi să îi întreb şi pe alţii) de ce. De ce credem în deochi?

Lumea e plină-ochi de deochi

Cărţile şi internetul, primele locuri în care am dat iama. Nicio surpriză: nu doar românii cred în deochi şi nu de ieri, de-alaltăieri. Este atât de vechi, că l-am găsit pe la grecii antici, l-am găsit cu secole bune înainte de Hristos şi la popoare întinse pe mai multe continente. Aristofan, Socrate, Plutarch, Hesiod, Plinius cel Bătrân – poate vi-i amintiţi din cărţile de istorie – au avut şi ei ceva de scris despre deochi. Şi romanii se temeau de el, ce să mai vorbim de Orientul Mijlociu, Africa, America Latină, Asia centrală şi în special Europa mediteraneeană. Te uiţi în scrieri islamice, găseşti referiri la deochi. Te uiţi în scrieri iudaice, la fel. Este peste tot şi de când lumea. Studiat, răs-studiat, întors pe toate părţile, analizat din toate perspectivele, de la ocultism la vampirism energetic, prezent în mii de articole (câteva sute doar în România, în mod cert), deochiul e un fel de lait-motiv, de la generaţie la generaţie sau de la publicaţie la publicaţie.  Până şi eu scriu acum despre el, deci, publicând acest material, m-am înregimentat în propria-mi statistică.

Mai mult decât atât, peste tot unde îl întâlneşti, este acelaşi lucru. O privire rea, invidioasă (nu neapărat intenţionată), care îţi fură energia, te face să te simţi slăbit, care îţi provoacă stări fizice inexplicabile (greaţă din senin, dureri de cap, somnolenţă, căscat continuu, vomă, chiar febră mare) şi de care te poţi feri purtând diverse obiecte (amulete) ori de care poţi scăpa cu un anumit ritual. Afectează în egală măsură oamenii, plantele, animalele, iar, în anumite culturi, şi unele obiecte sunt supuse protecţiei de teama deochiului. Că îi spune deochi (română), malocchio (italiană), evil eye (engleză), vaskania sau mati (greacă), ayn al-hasud (arabă), ayin hara (ebraică), nazar lagna (hindi), olho gordo (portugheză), durnoy glaz (rusă), mal de ojo (spaniolă), kem göz, nazar (turcă) sau drishti dosha (sanscrită), el apare peste tot. În toate epocile.

Cum scapi de el sau cum te păzeşti – nici asta nu prea diferă. Cărbunele este sfânt în lupta contra deochiului (atât la capitolul prevenţie, cât şi la tratare), dar vin puternic din urmă amuletele (în special cele cu un ochi desenat pe ele, de preferinţă de culoare albastră ori turcoaz), apoi funda roşie, mărgelele colorate, aurul, busuiocul, piperul plantat pe lângă casă şi, bineînţeles, usturoiul. Dacă nu ai ştiut cum să previi, alungarea deochiului se face, obligatoriu, cu o rugăciune sau un descântec şi folosirea elementelor de apă şi foc. Aşadar, deochiul ne însoţeşte de când lumea şi pământul. Nu l-am uitat niciodată în vreo haltă a istoriei, nu l-am renegat şi ne-am încăpăţânat să îi găsim explicaţie ştiinţifică. Stă cuminte în bagajul nostru cultural şi, fie că eşti un superstiţios cu acte în regulă, fie că nu dai doi bani pe astfel de practici, oricum ştii despre deochi. Este un “must”, un inevitabil al socializării, până la urmă, pentru că, dacă epuizezi discuţiile despre vreme, echipa naţională de fotbal, politică şi ce-o mai fi, poţi foarte bine să lansezi subiecte eterne de tip zodiac sau deochi.

Credem au ba? Mai tinerii răspund

“Eu nu cred în deochi. Nu cred, în general, în superstiţii. Singura pe care o am este faptul că nu vorbesc despre un proiect sau un lucru care ar trebui să se întâmple înainte să fiu sigură că totul este 100% confirmat. Poţi spune că ăsta este un fel de deochi, dar eu nu privesc aşa cosmic toată treaba. Sunt o persoană mai înclinată înspre ştiinţă decât înspre o aşa-zisă spiritualitate. Spun aşa-zisă pentru că nu consider că deochiul sau alte superstiţii au legătură neapărat cu spiritualitatea. Sunt doar rămăşiţe ale unor frici antice legate de lucruri neînţelese”, îmi răspunde Ada (designer) când o întreb dacă ea crede în deochi. Cam tot aşa îmi spune şi Florina (trainer), la aceeaşi întrebare: “Eu nu cred în deochi, cred în transfer de energii. Deochiul e o superstiţie, venită cu tradiţia, cu educaţia de la bunici. Eu consider orice gând rău drept energie negativă şi în asta cred. Iar la superstiţii, contează acelaşi lucru, dacă crezi sau nu în ele. Când i se întâmplă ceva, mai ales ceva rău, omul se refugiază în tot felul de pretexte, aşa suntem noi, ne trebuie o explicaţie pentru orice!”.

Andrei (specialist în comunicare) vede lucrurile astfel: “Credem în deochi pentru că am văzut că funcţionează. Sau asta credem. Ne-a povestit tuturor bunica despre baba din capul satului care blestema vacile de nu mai dădeau lapte fără voia ei. Şi nu am pus niciodată la îndoială credibilitatea bunicii ca sursă. În plus, noi suntem o ţară creştin-ortodoxă care crede în horoscop. Iar deochiul e acelaşi lucru. În sondaje, biserica are 80% încredere. Cred că dacă s-ar include şi zodiacul pe listă, ar avea cifre mai bune. În plus, e uşor să crezi în deochi, pentru că nu sunt consecinţe. E o scuză bună să nu munceşti (dom’le, m-a deochiat X!), dar e şi uşor de evitat (iau ceva roşu la mine, fac trei cruci în cerul gurii sau alte avioane). Deci deochiul, dintre toate blestemele populare, are marele avantaj că poate lovi selectiv, când ne dorim. E mai greu să pui o ţigancă să vină să-ţi urle blesteme în faţa sediului corporaţiei. E însă foarte uşor să-i zici şefului: “S-a uitat strâmb la mine. Cred că m-a deochiat!”.

Şi dacă în deochi nu crede deloc, Andrei crede în “creierul nostru personal”. “Creierul uman are un mic defect: nu ştie ce e realitate şi ce nu. Îi spunem asta în mod raţional şi explicit. Ăsta e motivul pentru care, de exemplu, te poţi relaxa închizând ochii şi imaginându-ţi sunetul valurilor pe plajă. Din păcate, sistemul merge şi invers. Poţi să te enervezi amintindu-ţi cum te-a enervat cineva mai demult şi continuând conversaţia în cap. Iar dacă tu eşti sincer convins că ai fost deochiat, vor apărea şi consecinţele pe care crezi că acest lucru le are. Este motivul pentru care curele cu placebo funcţionează. E motivul pentru care pastilele mai mari şi mai scumpe funcţionează mai bine”, mai râde el, dar îl opresc, că intrăm deja în altă poveste, care merită alt spaţiu de desfăşurare.

Jurnalist şi mămică a unei fetiţe de aproape 4 ani, Bianca spune că nici ea nu crede în farmece, descântece ori deochi. “Am experienţa bonei mele, care, de fiecare dată când copilul plângea, spunea că este deochiat, fără să controleze alte posibile surse ale nemulţumirii copilului. Se apuca de-i stingea fetei chibrituri, deşi ştia care este părerea mea despre subiect: că deochiul se prinde numai de cei care cred în el, exact ca vrăjile. Eu consider credinţa mai tare decât magia. Iar deochiul la români are clar origini pre-creştine, dar este foarte adânc înrădăcinat. Şi sunt convinsă că apare şi în alte culturi, pentru că lucrurile inexplicabile sunt transfrontaliere”. Când era copil, i s-a întâmplat să se simtă rău şi cineva i-a stins cărbuni. “Raţional vorbind, sunt nişte oxizi care se degajă la contacul cu apa şi îţi face bine, apoi, apa respectivă. Dar cred că e mult efect placebo”, conchide Bianca.

„Deochiul, o formă de satisfacere a unui ego narcisist”

“Acum un an, Facultatea de Sociologie din Bucureşti a făcut un sondaj prin care s-a investigat în ce măsură românii dispun de o cultură ştiinţifică activă şi consolidată. Rezultatele au fost popularizate pe larg în presă, într-o ţară în care alegerile prezidenţiale s-au desfăşurat sub semnul acuzaţiilor de folosire a unor practici oculte (flacăra violet şi alte feluri de boscoane), iar practicantele magiei albe au o lege şi un cod COR ale lor. 42% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului, spune studiul. Câtă vreme acest tip de adevăr ştiinţific de bază este necunoscut pentru atât de mulţi, golul de certitudine pe care îl lasă în arhitectura credinţelor acestei părţi a populaţiei trebuie înlocuit, iar credinţele şi practicile religioase, para-religioase, pseudo- şi para-ştiinţifice, zodiacele, horoscoapele, superstiţiile, y compris şi deochiul, îşi găsesc terenul cel mai fertil. Cât priveşte deochiul, acesta este şi o formă de satisfacere a unui ego narcisist, pentru că mecanismul deochiului se declanşează din invidia celorlalţi la adresa victimei, ale cărei calităţi (îndeobşte fizice) sunt deopotrivă dorite şi admirate”, consideră Adrian (jurnalist).

Matinală în fiecare dimineaţă de week-end, Anca Maco (Radio 21) spune aşa: “Cred mai mult în deochi decât în Moş Crăciun. Şi asta, pentru că Moş Crăciun nu s-a uitat niciodată la mine urât de să mi se facă rău. Am fost deocheată deseori când eram mică şi râdeam de termenul ăsta, inclusiv când am fost supusă de nişte babe unui ritual ce presupunea alungarea deochiului cu lingura de lemn înfierbântată (nu întrebaţi!). Dar, de fiecare dată, am conştientizat că se întâmpla ceva anume. În timp, mi s-a spus că şi eu, la rândul meu, deochi, aşa că asta mi-a fost o scuză superficială şi suficientă – am învăţat să scot invidia de orice fel din sistem şi să nu fac complimente, ci doar constatări admirative”, mărturiseşte Anca. Tot ea spune că are prieteni care consideră deochiul o “mare porcărie”, dar când se simt aiurea, brusc, fără explicaţie, iau în calcul şi posibilitatea unui deochi şi cer sfaturi ori, pur şi simplu, murmură o rugăciune şi se concentrează cu toată puterea, ca să le treacă. “Am şi cunoştinţe care se feresc de deochi purtând anumite obiecte. Ce ştim, dar nu recunoaştem este că atunci când între gând şi faptă e o distanţă nepotrivită sau când cele două diferă enorm, nu ne sabotăm doar pe noi înşine, ci afectăm şi relaţia cu tot ce ne înconjoară. Deochiul sau orice «incident energetic» or să dispară (sau, cel puţin, nu ne vor afecta) dacă ne curăţăm de gândurile negative, dacă ne cunoaştem bine datele fiinţei şi acţionăm în întreg acord cu ceea ce suntem, dacă ne ţinem oneşti, zâmbitori, calzi şi, mai ales, dacă învăţăm să alungăm din vieţile noastre frica”, încheie Anca.

Ce spune vârsta experienţei

“Diagnosticarea deochiului, dacă îi putem spune aşa, s-a făcut pe baza observaţiei, nu a investigaţiei, de-a lungul timpului. Credinţa în deochi este pre-creştină, extrem de veche şi eu consider că oamenii cred în el pentru că este un rău fizic, vizibil şi provocat de om, nu de o putere superioară nevăzută. Fiind provocat de om (prin privire, care este expresia sufletului), poate fi prevenit şi tratat. Cel mai răspândit tratament la români, stingerea cărbunilor, are explicaţie chimică: o doză puternică de oxigen degajată în apă la contactul cu focul, astfel că apa respectivă, băută şi pusă în formă de cruce în puncte esenţiale ale corpului, revigorează, oxigenează sângele şi starea de rău dispare din organism aproape instantaneu. De asta credem în deochi, pentru că e un rău omenesc”, spune Letiţia, profesor de limba şi literatura română.

Părintele Tudor Lazăr (biserica greco-catolică Schimbarea la Faţă din Cluj) admite un suport real al deochiului, până la un punct. “Biserica se confruntă mereu cu zona aceasta ocultă, dar în cazul deochiului, să spunem, există un raţional care poate fi acceptat, până la o limită. Dacă cineva se uită urât la tine, este normal să fii marcat. Am citit despre experimente realizate cu un om închis într-o cameră, care nu ştia că este privit de alţii, iar cei care îl priveau au fost provocaţi să îi gândească de rău omului din cameră. Şi acesta chiar s-a simţit rău. Aşa că sigur că o privire urâtă poate influenţa, în fond, comunicarea noastră este mai profundă la nivel non-verbal, căci limbajul disimulează, ascunde, dar ochii nu. Deochiul este cel mai răspândit obicei ocult din România, fără îndoială. Şi există un demers chimico-biologic în stinsul cărbunilor. Dar aici vorbim de practici oculte, mă refer la metodele de prevenţie şi tratare, care deja depăşesc acea limită a raţionalului despre care spuneam că este acceptabil. O rugăciune şi pacea sufletească ajută mult mai mult”, este de părere preotul, care se confruntă mereu cu oameni care vin la biserică şi îi cer sfatul şi îndrumarea pentru astfel de situaţii.

Specialist în etnologie şi folclor, Maria Golban a scris ea însăşi un studiu despre deochi. “Suntem obişnuiţi, când vedem rezultatul pozitiv al unei practici, să credem în asta. Este vorba de perpetuarea binelui, o dorinţă care se naşte din eficienţa unor practici directe, observate. Logica este simplă: dacă i-a fost cuiva bine cu acest tratament, de ce să nu îi fie şi altcuiva? Şi mereu suntem tentaţi să ne întoarcem la practici vechi, moştenite, din această dorinţă de a continua ceva ce şi noi am primit de la strămoşi. Eu, tocmai pentru că mi s-a întâmplat, cred în deochi. Biserica spune să nu credem în superstiţii, este adevărat, dar, până la urmă, şi descântecul folosit pentru alungarea deochiului este o formă de invocare a unei puteri divine. De multe ori se spun chiar rugăciuni. Iar aceste tradiţii şi superstiţii nu cred că vor dispărea, indiferent cât de mult ne vom moderniza. Ele fac parte din moştenirea culturală cu care venim şi plecăm. Este adevărat că probabil deochiul este mai împământenit în mediul rural, dar, până la urmă, orice orăşean are o rădăcină în lumea satului, astfel că nu cred deloc în dispariţia acestei superstiţii”, conchide cercetătorul.

Ipoteze noi şi vechi

Profesorul american Alan Dundes (Universitatea Berkeley, USA) a studiat în mod deosebit originile deochiului şi este citat în mai toate articolele şi studiile referitoare la această superstiţie din ultimii ani. El a propus lumii un punct de vedere original, bazat pe opoziţia umed – uscat şi consideră că rădăcinile superstiţiei sunt indo-europene şi semitice, iar în America, insulele Pacificului, Asia, Africa sau Australia, ea a fost adusă odată cu sosirea europenilor. Ipoteza lui este că fundamentul credinţei în deochi stă în opoziţia dintre apă, ca expresie a vieţii şi uscat, asociat morţii. “Răul” făcut de deochi este să sece victima de fluidele necesare vieţii (mamele să nu mai poată alăpta, vacile să nu mai dea lapte, pământul să nu mai primească ploaie, iar seceta să distrugă recoltele sau chiar bărbaţii să devină secătuiţi de putere, din punct de vedere reproductiv). Până acum, nimeni nu l-a contrazis. Iar dacă stai să analizezi foarte-multele materiale despre această superstiţie, găseşti tone de pagini care încearcă să explice fenomenul, însă prea puţine care să se chinuie să îl demonteze. Referinţe la această superstiţie au apărut şi la începutul anilor ’50, în lucrarea unor medici specialişti în psihiatrie, Garfield Tourney şi Dean J. Plazak, care au studiat mitul “evil eye” în relaţie cu schizofrenia. Iar lucrări mai vechi, din perioada Evului Mediu european, au asociat deochiul vrăjitoriei şi vrăjitoarelor, considerându-l o practică a magiei negre şi trecându-l pe lista motivelor pentru ars pe rug.

Eu de ce cred?

Să spun că pentru că aşa am învăţat de la bunici? Da, este şi asta. Pentru că mi s-a întâmplat, nu o dată, iar singura salvare au fost nişte descântece bolborosite şi o rugăciune, plus apa în care au fost stinşi cărbunii? Da, şi asta. Pentru că am îndeplinit eu însămi ritualul, în cazul unor prietene cuprinse de un rău brusc? Ok, şi asta. Până la urmă, raţional vorbind, cred pentru că vreau să cred. Când am fost copil, aveam opţiunea punerii sub semnul întrebării a lucrurilor date, dar, vorba lui Andrei, bunica era, totuşi, o sursă credibilă. Aşa că atunci am crezut pentru că aşa mi se spunea. Acum, însă, alegerea îmi aparţine. Şi dacă spun “ptiu, să nu te deochi” când admir un copil nou-născut este pentru că aleg să spun asta, indiferent de motivaţiile (profunde sau nu) care stau la baza expresiei.

În satul unde am copilărit oamenii, hâtri, aşa, ca la ţară, cam ştiu care sunt “babele alea de deoache”. Şi au inventat (ei, strămoşii, nu se mai ştie) un gest de apărare, pe care îl folosesc atunci când observă că femeile cu pricina (sau oricine altcineva) se uită mai ciudat / insistent la ei. Se prind cu mâna de posterior (pe româneşte, fund) şi spun fie în gând, fie şoptit, fie chiar cu voce tare: “Atunci să mă deochi când mi-ai deochia fundul!”. Şi trec mai departe, liniştiţi că deochiul nu se prinde. “Este un răspuns extrem de logic, neaoş românesc şi ironic la această superstiţie. Unui gest non-verbal, cum este deochiul, i se răspunde prin alt gest non-verbal, prinsul cu mâna de respectiva parte a corpului. Este o reacţie foarte bună: în fond, răutatea se contracarează nu cu răutate, ci cu ironie”, explică părintele Tudor.

P.S.

Am ieşit din bloc să cumpăr ceva de la colţ. În parcul din apropiere, mămici, bunici, tătici, copii. La joacă, la plimbare, la poveşti. Pe mâna fiecărui copil mic, se zărea câte o brăţară roşie. Enervat că îl deranja din odiseea învăţării mersului pe verticală, un puşti se chinuia să o dea jos. “Las-o, mamă!”, îl certa bunica, “să nu carecumva să te deochi dacă o scoţi!”

 


6 comentarii

  1. sa negi existenta de facto a deochiului e ca si cum ai existenta crocodililor. dintre multe alte “superstitii|” si “prejudecati”, aceasta este cea mai usor de intalnit si de dovedit, pentru ca nu cred ca sunt mai mult de 1/10.000 de oameni care sa nu se fii intalnit cu fenomenul. difera modurile de abordare, cauzele banuite ca l-ar provoca precum si caile de combatere, dar faptul ca exista si ca poate fi combatut e de domeniul evidentei absolute.
    Si, pentru “inteligentul” care dadea exemplul celebrul sondaj in care romanii cred ca soarele se invarte in jurul pamantului, nu e o chestiune de nestiinta, toti am auzit teoria contrara in scoala, dar NU O CREDEM TOTI! din foarte multe motive, cel mai simplu fiind expus de matematicianul Poincare, un obscurantist, evident, de care imbecilul de ziarist Adrian, proababil nici n-a auzit, care spunea ca, lipsa existentei unui punct fix de referinta, e doar mai COMOD sa afirmi ca pamantul se invarte in jurul soarelui, nu mai ADEVARAT.
    si inca ceva, pentru numele lui Dumnezeu! cu infime exceptii, numai semidoctii stiintifici sunt convinsi de “adevarurile” stiintei, adevaratii si marii savanti erau toti mai dispusi sa creada in acel 99% din existenta care se afla dincolo de posibilitatea noastra de perceptie si judecata.

  2. Nici biserica si nici stiintificii nu au dreptate.Deocheatul exista si poate avea consecinte foarte grave.Unul dintre baietii mei a fost intors de la tzatza,adica sotia mea a oprit alaptarea,iar dupa cateva zile doctorul i-a spus ca nu este bine si ca trebuie sa-l alapteze din nou.Ei bine,daca el se uita la cineva(nu cu rautate),persoana respectiva incepe sa vomite si cade jos.Cand eram tanar,am fost deocheat de o fata:cand am ajuns acasa,m-am facut alb la fata si am crezut ca mor.Din fericire,bunica era acasa:mi-a spus o rugaciune(probabil tatal nostru),dar a mai spus si urmatoarele:daca este deocheat de barbat,sa-i crape ch_oaiele,sa-i curga pish_atul.daca este deocheat de femeie,sa-i crape tzatzele,sa-i curga laptele.Dupa care,a aprins trei bete de chibrit si le-a stins in apa.

  3. Si uite un articol super inteligent si niste comentarii si mai inteligente demne de secolul 21. Cine zicea ca ne intoarcem incet incet in evul mediu?

  4. EU, inteleg ca, uitandu-te la prea multe filme americane, pentru tine evul mediu e ceva rau. spiritual vorbind, tare mi-ar placea sa ne indreptam incolo. din pacate, cu oameni ca tine, banuiesc ca ne indreptam spre epoca de piatra, desi cred ca as jigni epoca respectiva in mare masura. mai puneti si voi mana pe carte si pentru altceva decat sa alungati mustele de pe computer sau sa faceti cornete

  5. “deochiul se prinde numai de cei care cred în el, exact ca vrăjile.”. . . . Hmmmm.
    Dar despre atacuri psy ai auzit, sau vampirism energetic? Prostii zici tu, nu exista pentru ca nu crezi si nu se vad. dar in Dumnezeu crezi? sau nu exista pentru ca nu l-ai vazut?

Leave A Reply