Reforma educaţiei propusă de ministrul educaţiei şi rector interimar al UBB din 1999, Andrei Marga, a făcut ca finanţarea universităţilor să funcţioneze pe principiul “banii urmează studentul”. Acest lucru a avut ca efect o goană continuă de acumulare de studenţi, iar UBB a ştiut să joace acest joc magistral. UBB are peste 49 000 de studenţi. În Cluj, la toate universităţile, sunt înscrişi aproximativ 90 000 de studenţi. În fiecare an, piaţa muncii din Cluj este inundată de absolvenţi la nivel BA/MA/PhD. Oraşul are o populaţie stabilă de aprox. 330 000 de locuitori, din care forţa ocupată este spre 130 000. Piaţa locală nu poate absorbi o asemenea cantitate de forţă de muncă. Nici piaţa din Transilvania nu îi poate absorbi. Transilvania are o specializare regională în producţie, dacă o comparăm cu restul României, ceea ce înseamnă că are o piaţă a muncii pentru diplome terţiare mai mare pentru ingineri. Însă, fie că vorbim de absolvenţi de inginerie, fie că vorbim de absolvenţi de umanioare, structural, piaţa nu poate înghiţi această forţă de muncă.
de Norbert Petrovici (Multiversitate.ro)
De aceea e problematic să discutăm în termeni de adaptare a Universităţii la piaţă, mai ales în condiţiile în care aproape toţi absolvenţii de bacalaureat din România sunt admişi la o universitate de câteva generaţii. Universitatea nu are cum să se adapteze la piaţa muncii pentru că produce prea mulţi absolvenţi. Aceştia nu au cum să evite proletarizarea sau supracalificarea, pentru că ei ajung să fie o armată de rezervă pentru Capital.
Nu pledez neapărat ca universitatea să reducă numărul de studenţi admişi. Nu este un argument împotriva masificării universităţii. Susţin însă nevoia de a regândi relaţia universităţii cu piaţa muncii. Este iluzoriu să ne imaginăm că un indicator al performanţei universităţii este numărul de studenţi care îşi vor găsi loc de muncă în domeniul în care au studiat. Este adevărat că mediul privat are nevoie de personal calificat, însă ar trebui să investească în a produce acest personal. Oricum, nevoile de personal calificat sunt foarte reduse, o mare parte a forţei de muncă angajate este în domeniul rutinier, fie manual, fie non-manual. Dar dacă, totuşi, ar avea nevoie de personal non-rutinier, să contracteze firme de training specializate pentru angajaţii săi, pentru a le oferi cunoaşterea de nişă, specializată. Iar dacă munca este rutinieră, să îi specializeze la locul de muncă.
Universitatea nu este o firmă de training şi nici o anexă a pieţei. Universitatea nu este o fabrică, universitatea nu este o corporaţie. Studenţii şi profesorii nu sunt antreprenori ai propriului sine care investesc în “capital uman” cu scopul de a avea o “meserie”. Universitatea este un bun public, iar noi suntem persoane care caută emanciparea, raţiunea publică, sincronicitatea emoţională cu Celălalt, democraţia consensuală, controlul propriului destin şi al celui colectiv. Atunci când studenţii urmează o şcoală, sunt pregătiţi astfel încât să poată să aibă şi o ocupaţie, însă a reduce universitatea la acest lucru este problematic. Universitatea produce studenţi cu minţile deschise la lumea în care trăiesc, la societatea din care provin, la natură şi procesele complexe care constituie mediul nostru înconjurător. Universitatea deschide apetit spre cunoaştere, minţi curioase. Universitatea produce cunoaştere relevantă societăţii. Universitatea are rolul de a produce cunoaştere publică, nu cunoaştere încorporată în persoane care să fie apropriată privat de către piaţă.
Foto: UBB/Flickr-ckaroli