Universitatea burgheză văzută prin lentila ideologiei angajabilității

2

Am senzația tot mai acută că universitatea, seminariille, cursurile, practicile și cercetările cu rol pedagogic sunt tot mai inconfortabile atât pentru studenți și cât pentru mine. Inconfortabile din motive structurale. Studenții devin tot mai conștienți că învață tot mai multe lucruri în afara universității și că universitatea predă tipuri de cunoaștere care sunt doar aparent legate de contextul din afara acesteia. Tot mai mulți studenți se angajează încă din timpul facultății pentru a-și suplimenta veniturile de acasă, dar mai ales pentru a obține experiență, a-și construi un CV și a-și face treptat conexiuni, atât de necesare procesului de angajare de după absolvire. O mare parte din tipul de cunoaștere pe care o acumulează ca angajați este foarte puțin conectată cu ceea ce învață la școală.

de Norbert Petrovici (Grupul pentru Acțiune Socială)

Nu încerc să reiau locul comun liberal al imperativului de a adecva universitatea la piață și a necesității de a-i învăța pe studenți lucruri de care au nevoie ca angajați sau antreprenori. Din contră: problema universității este că încearcă să facă acest lucru. Ne simțim tot mai inconfortabili pentru că studenții știu că pe piață nu vor avea nevoie de ceea ce le predăm la școală, pentru că știu că piața nu are nevoie de munca calificată în producție complexă de cunoaștere pentru care te pregătește universitatea. Inclusiv în domeniile aparent legate de producția de cunoaștere, de exemplu în IT sau în cercetarea de piață.

Cei din IT nu au nevoie de analiză matematică, de ecuații diferențiale sau teoria mulțimilor, iar cei care fac cercetare de piață nu prea au nevoie să citească Durkheim, Marx sau Weber. Cu toate acestea, învață aceste lucruri în timpul facultățiilor de specialitate.  Acest lucru este adevărat nu doar acum, ci dintotdeauna. Universitatea nu te pregătea și nu are cum să te pregătească să fii un bun agent de piață. Experiența și producția de cunoaștere specifică firmei te pregătesc pentru acest lucru. Universitatea îți oferea și te pregătește în continuare să înțelegi structuri complexe, deseori prea complexe și diferit complexe de ce ai nevoie în firmă.

În același timp, Universitatea discreditează în tot mai mare măsură cunoașterea cotidiană sau cea de angajat a studentului, dând senzația că cine nu stăpânește cunoașterea academică este într-un fel sau altul inadecvat, un student slab. Universitatea își instruiește studenții că sunt inferiori sau leneși dacă nu au apetență pentru cunoașterea academică. Din nou argumentul meu nu e cel liberal al imperativului adecvarii. Din contra: cred că universtatea nu a fost și nici nu poate oferi cunoașterea pieței. Ce vreau să zic tine de forma cunoașterii, nu de conținut.

Regulile jocului înscrise în modul în care sunt alcătuite cursurile și seminariile au ca efect producerea de clasificări despre ce e cunoaștere serioasă și ce e neserioasă, indiferent de conținut. Promisiunea înscrisă în universitate este că învățatul e rezultatul predării la școală. Nu merg până acolo să spun că nu avem studenți care sunt capabili să stăpânească logica producerii de cunoaștere academică. Însă cei mai mulți dintre ei achiziționează această capacitate nu datorită educației, ci împotriva acesteia.

O fac pentru că învață ei înșiși lucruri, având în spate experiența lor socială pe care construiesc restul cunoașterii academice. În ultima vreme, experiența de învățare academică a celor mai mulți studenți este legată de experiența de a muncii sau de a deveni mai angajabili. Doar că Universitatea declasifică această educație. Până de curând era destul de importantă ca universitatea clasică să declasifice această experiență pentru că era parte a producției de distincții și ierarhie pe care se baza sistemul de producție.

Cei cu educație superioară fac munca intelectuală non-manuală, iar cei fără sunt responsabili pentru incapacitatea lor de a intra în sistemul meritocratic de promoție, deci fac munca fizică manuală. Dar e tot mai greu să îi convingi pe studenți că această lume produsă de universitate mai are sens, au lucrat și ei în „call-centre”-uri sau pe poziții de „entry level” și știu că munca intelectuală e o muncă rutinieră taylorizată, care nu justifică jocul de distincții până la capăt. Învățământul de masă dacă aduce ceva bun este că delegitimează forma cunoașterii academice prin democratizarea accesului la universitate.

Ca profesor, am senzația că sunt invocat tot mai adesea ca autoritatea disciplinatorie chemat să argumenteze că ceea ce predau este util, valoros și important și marketizabil. Că ceea ce predau crește șansele de angajabilitate. Dar asta mă pune pe mine într-o situație nefericită. Și nu pentru că, în sine, nu cred că acesta ar trebui sa fie menirea cunoașterii predate de către mine. Ci, pentru că acestă așteptare nu poate fi decât încălcată, chiar dacă aș încerca să mă adecvez la cerință. Eu sunt o persoane care lucrez în universitate, tipul meu de producție de cunoaștere din cercetările în care sunt angajat sunt specific academice.

Eventual pot să fiu angajat și într-o firmă, dar de îndată ce predau astfel de lucruri studenții înțeleg că ce predau nu prea e diferit de ce ar putea învăța într-o firmă. Ce facem la clasă, paradoxal, devine neinteresant tocmai pentru că e „adecvat la piață”. E prea simplu, rutinier, necapitavant, e prea de partea viitorului angajator.

După alegerile din 2012 din UBB, când îmi aud unii colegi vorbind despre statutul pierdut al profesorului sau al studentului, imi aduc aminte de ce a fost votat actualul rector Ioan Aurel Pop.

El a făcut promisiunea refacerii demnității comunității academice, a restaurării distincției dintre profesori/studenți versus toți ceilalți. Promisiunea unei lumi apuse, în care munca intelectuală venea cu prestigiul adus de munca creativă, artizanală și complexă. Eu mă bucur că această promisiune nu mai poate fi îndeplinită, mă bucur că nu mai putem juca această carte. Transformările universității actuale în care suntem chemați să producem studenți angajabili nu face decât să releve nota de fond prezentă dintotdeauna în cadrul universității burgheze: că ceea ce am făcut implicit a fost să devalorizăm cunoașterea cotidiană produsă de către muncitor/angajat sau cei care îi reproduc pe acești muncitori ca forța de muncă (mame, casnice, femei, tărani, imigranți).

Acum nu prea mai putem să facem acest lucru. E destul de greu. Pe de altă parte nici nu ne putem preface că ne adecvăm la piață și că predăm cunoaștere relevantă. De îndată ce studenții se angajează se prind că acea cunoaștere este foarte locală firmei sau unei cariere anume și presupune de fapt tranzacții personale legate de muncă de coordonare, disciplinare și ierarhizare.

Studenții devin implicit sceptici că noi, ca profesori, putem învăța pe cineva ceva la școală. Dacă îi învățăm ceva pe studenți e pe unii să se simtă bine și pe alții prost că pot stapâni ce predăm. Iar asta îi ajută mai departe să se legitimeze în ierarhiile firmelor în care se angajează.

În lunile după încheierea proiectul democrațieUBB.ro, făcut în toiul alegerilor din UBB, am avut senzația că am reușit să producem un câmp de discuții coerent despre universitate, în care viziunea antreprenorială, cea a prestigiului academic și cea radical critică se află în dialog, se recunosc reciproc și structurează câmpul de opțiuni majore din universitatea în care lucrez.

Acum după aproape un an de la încheierea acestui proiect, derulat de-a lungul alegerilor, înțeleg că dincolo de speranțele de reformă a universității în diferite chei, rămâne realitatea dură a universității burgheze a căror contradicții și situații inconfortabile sunt făcute mai vizibile de ideologia angajabilității și natura joburilor existente pe piață: muncă rutinier intelectuală care apropie munca aceasta de cea a muncitorilor manuali rutinieri.

Ca profesor devine tot mai clar că munca noastră seamănă în universitatea de masă tot mai mult cu cea a absolvenților noștri. Predăm la generații tot mai mari, avem tot mai multe seminarii, avem tot mai multe lucrări de corectat. Avem de îndeplinit tot mai multe criterii birocratice care mimează piața. Munca noastră în universitate e tot mai rutinieră și presiunile sunt de a o transforma în ceva tot mai simplu, mai departe de „teorii”.

De aceea dezbaterile despre orientarea universității devin tot mai neinteresante în acest context și probabil singura posibilitate, prin care putem rezista fragmentării și atomizării noastre, ierarhizărilor tot mai dure și muncii rutiniere de predare și cercetare orientată spre indicatori, este să ne sindicalizăm, să încercăm să ne auto-organizăm și să ne reluăm universitatea înapoi de pe poziția de angajați.

Nu de pe poziția de intelectual care discută „orientări” și „strategii” de reformă. În același timp, devine tot mai clar, cel puțin pentru mine, că trebuie să schimbăm cheia în care jucăm relația noastră cu studenții și să începem să producem cunoaștere împreună despre o nou lume socială în care jocul este cooperativ, chiar dacă este între persoane cu nivele de cunoaștere diferite. Evident, acest lucru e dificil atât timp cât notele sunt instrumentele finale prin care ne raportăm la cunoaștere și clasificăm studenții. Iar de clasificare studenților are nevoie piața pentru a putea da salarii diferențiate pornind de la diplome cu valori diferite, pornind de la studenți care se simt îndreptățiți în mod diferit să producă ierarhii.

Acest articol a fost scris de Norbert Petrovici, Profesor la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeș Bolyai, Cluj, și preluat de pe site-ul Grupului pentru Acțiune Socială.


2 comentarii

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger