Uniţi salvăm Roşia Montană: un an de la “toamna românească”

În septembrie, anul trecut, au debutat protestele pentru Roşia Montană, care au făcut publicaţii străine să numească coagularea societăţii civile româneşti în jurul unui scop drept “toamna românească”. Protestele au început la Roşia, Cluj şi Bucureşti, dar s-au extins rapid în toată ţara: indiferent de numărul celor care ieşeau în fiecare duminică în stradă, exista susţinere a cauzei în toate regiunile României.

 

 

Roşia Montană a trecut graniţele, proteste având loc în multe oraşe europene, din SUA, Canada sau chiar din alte părţi ale globului. Mesajul “Salvaţi Roşia Montană” a ajuns în colţuri îndepărtate ale lumii, în ritm de peturi lovite de caldarâm, în sunet de monede îndesate în peturi sau de instrumente braziliene, prin salturi cu paraşuta ori bannere fluturate în înalt; prin cuvintele sau fotografiile unor celebrităţi sau ale unor oameni care pur şi simplu s-au alăturat, fie şi de la distanţă, cauzei Roşia Montană.

Fotografii, filmări, concerte în stradă, dans, cântece dedicate, evenimente ingenioase, moduri de protest inovatoare. Creativitatea a fost arma principală a susţinătorilor Roşiei Montane. În 2012, într-un interviu acordat TOTB, Eckstein Kovacs-Peter (şi el un susţinător al cauzei) remarca exact acest lucru: “Arma celor care se opun proiectului RMGC este, fără îndoială, creativitatea. Ar putea fi una dintre soluţii, de a face acolo un grup de proprietari asupra unor metri pătraţi de pământ, să fie cine să nu mai vândă. Dar sunt şi alte soluţii, alternative, spre exemplu eu aş sprijini foarte mult o idee (care pleacă de la convingerea că nu ne putem imagina, totuşi, câtă lume are în minte grija pentru mediu şi pentru viitor şi niciodată nu ştii de unde sare iepurele) – ideea propusă este să mergem la 300 cei mai bogaţi români şi sunt sigur că am putea găsi măcar cu zecile oameni care sunt bogaţi şi cred că pentru viitor contează în ce mediu trăim, persoane din lumea publică, vizibili, sportivi, care să fie abordate, chemate să susţină Roşia. Putem să cumpărăm teren, desigur, dar mijloacele trebuie să fie diverse, pentru că noi avem doar creativitatea şi bunul simţ de partea noastră”. Interviul (“Goana după aur în vestul românesc”) a avut trei părţi distincte: “Roşia Montană, vârful icebergului“, “Meciul principal este pe bursă“, “Trebuie împiedicată modificarea legii minelor, este un pericol imediat şi iminent“. Politicianul clujean este unul dintre cei care şi-au anunţat şi asumat public respingerea proiectului propus de RMGC la Roşia Montană şi a susţinut încurajarea altor posibilităţi de dezvoltare a regiunii, precum turismul sau micile afaceri cu produse tradiţionale ale locului.

 

 

Tot în 2012, cu un an şi jumătate înainte de toamna protestelor, am aflat, de la un roşian rămas anonim, pentru că la momentul respectiv se afla pe statul de plată al RMGC, care este părerea adevărată a localnicilor despre companie şi intenţiile sale: “Nu ni-s dragi la nici unii, domnişoară. Să nu credeţi că îi aşa cum scrie la ziar, că ni-s dragi şi de aia îi ţânem aici. Ca mâne să plece şi nu ne-ar părea rău, numa’ să fie altceva în loc, că altfel cum trăim? (…) Da’ ce să faci, acuma, că tră’ să ţii cu cine îţi dă pita, aşa îi vorba din bătrâni. Şi aci ei dau pita, no, cum să vă zic! (…) Vin pipiţe cu fuste până în cur, să mă iertaţi, domnişoară, să îmi spună mie că puşcă acolo în munte şi biserica asta catolică nu păţeşte nimic, că doar e aci sub munte? Vin fetiţe din astea să mă înveţe pe mine minerit? Să-mi spună poveşti, că puşcă aci şi casele de sub Cârnic nu păţesc nimica? Ei, dă-mă dracu’! Aşa ceva nu se poate şi io ştiu, că doar în minerit am lucrat! Or fi acum tehnologii de nu ştiu care, da’ puşcatu’ îi puşcat şi stânca îi stâncă! Şi să vă mai zic ceva: aci, sub Roşia, îi ca în muşuroiu’ de furnici: plin de galerii, uite-aşa se duc pe sub pământ, se taie între ele, pe sub ele şi se duc hăt, apăi tu crezi că puşti aci şi nu cade pământu’ dedesubt, nu pică galeriile, nu se surpă dracu’ tot? Măi, să fie! Numa’ cine habar n-are de minerit poate să creadă asta! (…) Nu vine nimeni să ne întrebe pe noi. Pe noi numa’ ne sună de la companie, no hai în piaţă duminică, îi emisiune la Realitatea, să daţi din palme, să strigaţi că vreţi să munciţi. Noi la coadă, facem, tăcem. Ţii cu cine îţi dă pita, chiar dacă nu-ţi place”, spunea omul, printre multe alte of-uri pe care şi le-a descărcat în faţa porţii, unde l-am găsit măturând zăpada, de ziua Roşiei Montane.

 

 

Când am ajuns atunci la Roşia, m-am simţit ca în localitatea Gold Corporation, nu în comuna Roşia Montană. Însemnele companiei, atmosfera pro-RMGC întreţinută şi promovată de autorităţile locale, serbările forţate, emisiunile televizate care băteau şaua pe binefacerile promise de RMGC prin proiectul minier – totul părea să spună “RMGC câştigă”. De partea cealaltă a baricadei, o mână de oameni din Roşia, care nu şi-au vândut proprietăţile, nu au vrut să plece capul şi au ţinut vie rezistenţa faţă de proiect ani la rând; în timp, li s-au alăturat voluntari din alte părţi, activişti pentru mediu, ecologişti, artişti, oameni cu un crez comun. S-a născut FânFest, care, de la concertul de protest iniţial, s-a transformat într-un festival – fenomen ce a durat o săptămână întreagă anul acesta, plin de culoare, de activităţi inedite şi interesante şi atrăgând oameni din toate colţurile ţării şi ale lumii. Aţi citit pe TOTB despre unii dintre aceşti eroi ai Roşiei – Eugen David, Sorin Jurcă, Călin Caproş, Andrei Gruber, Ştefan Cosma, Remus Cenuşă, Ioan Petri, Eugen Cornea – dar nu sunt singurii. Aţi citit şi despre oameni care s-au alăturat cauzei cu inima deschisă şi şi-au pus toate resursele la dispoziţia ei, pentru că ei cred, despre lupta în justiţie, dusă pro-bono în numele salvării Roşiei Montane, la fel cum aţi putut citi, pe TOTB, întreaga istorie a protestelor care au marcat toamna trecută (proteste la care redacţia noastră a şi participat, de altfel).

 

 

Tot pe TOTB aţi putut citi, în exclusivitate, un raport independent realizat şi semnat de trei profesori britanici (Andrew Wilson, David Mattingley şi Mike Dawson), specialişti arheologi de la Universităţile Oxford şi Leicester, care au vizitat Roşia Montană; raportul lor a fost plătit prin Fundaţia Pro Patrimonio, dar Ministerul Culturii i-a negat existenţa anul trecut, când a fost adus în discuţie (mai exact, cel care a negat existenţa raportului a fost ministrul de la vremea respectivă, Daniel Barbu). În luna octombrie a anului trecut, TOTB a intrat în posesia acestui raport şi vi l-a oferit, integral, în limba engleză, aşa cum a fost redactat de către autorii săi. Raportul arată extrem de limpede că situl de la Roșia Montană are o importanță istorică deosebită, fiind perfect eligibil pentru înscrierea în Patrimoniul Mondial UNESCO. Dacă, pentru a căpăta acest statut, un sit trebuie să îndeplinească cel puțin o condiție, zona Roșia Montană îndeplinește nu mai puțin de patru. Încetul cu încetul, la presiunea străzii, vocile politice care susţineau “faimoasa” lege RMGC (un proiect de lege care a stârnit indignarea societăţii civile şi a fost, de fapt, impulsul ieşirii în stradă) au început să dea înapoi. În luna noiembrie, Senatul României a respins acel proiect de lege; dar protestele au continuat, deoarece pericolul plana, în fapt, nu doar asupra Roşiei, ci şi asupra altor localităţi, prin noul proiect de lege a minelor (care preluase 70% din proiectul legii RMGC). În luna decembrie, şi acel proiect a picat în Camera Deputaţilor, după o mobilizare fantastică a protestatarilor, care au arătat că vocea oamenilor nu poate fi ignorată.

 

 

Protestele pentru Roşia Montană au devenit umbrela altor cauze, care s-au alipit mişcării, precum cea de la Pungeşti, unde compania Chevron urmărea exploatarea gazelor de şist sau Certejul, o localitate vizată de deschiderea unei exploatări de suprafaţă aurifere, dar care a cunoscut, deja, un teribil accident, în 1971, cauzat de ruperea unui dig ce susţinea iazul de decantare al exploatării miniere de la acea vreme. Accidentul a însemnat 300.000 de metri cubi de nămol îmbibat cu cianură năvălind peste gospodării, blocuri, grădini, oameni dormind; 89 de morţi şi 76 de răniţi, pagube materiale semnificative şi pagube sufleteşti ireparabile pentru oamenii care şi-au pierdut membri ai familiei, prieteni, în urma accidentului. Şi, de fapt, toate aceste cauze separate s-au unit sub o singură idee: de apărare a mediului şi a drepturilor oamenilor în România. În stradă, s-au întâlnit oameni din toate straturile societăţii şi de toate vârstele, s-au legat prietenii, s-au scris poveşti despre curaj; s-a ţinut piept abuzurilor autorităţilor şi reprezentanţilor acestora. În stradă, s-au creat filme emoţionante, s-au realizat fotografii care vor rămâne în arhiva celei mai importante mişcări ale societăţii civile din România de după 1989. În stradă, românii au realizat că pot schimba lucruri, dacă le pasă suficient de mult încât să se implice. Laolaltă cu faptul că legea minelor nu a trecut, că RMGC nu explotează aur la Roşia, acesta este marele câştig al toamnei româneşti a anului 2013.

 

 

Am revenit la Roşia anul acesta, la FânFest, găsind o cu totul altă atmosferă în localitate. Lucrurile s-au liniştit, după ce bătăliile au început să fie câştigate şi de rezistenţă. S-au născut proiecte noi ori sunt duse mai departe proiecte mai demult începute, dedicate comunităţii din Roşia. Fânul se coseşte, vacile pasc, activităţile rurale îşi urmează cursul lor firesc, dictat de natură; turiştii s-au înmulţit în regiune, iar senzaţia că te afli în localitatea Gold Corporation a dispărut. Cel puţin deocamdată. Pericolul nu este complet înlăturat, dar a devenit destul de clar, pentru societatea civilă, dar şi pentru clasa politică, faptul că există reacţie. Că nu toată lumea se lasă prostită de reclame lacrimogene rulate obsesiv la televizor sau de promisiuni desprinse din basme. Social media a avut un rol extrem de important în transmiterea mesajelor şi în mobilizarea oamenilor. În condiţiile în care piaţa media era dominată de mesaje pro-RMGC, articole elogiatoare, reclame cu ciorapi împletiţi, emisiuni de ridicat în slăvi compania şi proiectul, instrumentele noii ere tehnologice au fost esenţiale pentru a arăta adevărul şi pentru a aduna oamenii laolaltă. Pentru a surprinde şi transmite orice mişcare, orice abuz, pentru a însufleţi tot mai multă lume, pentru a scoate din casă spirite amorţite, deja prea obişnuite să nu ia atitudine.

 

 

Sunt multe de spus, încă, despre Roşia Montană (jurnalistul Mihai Goţiu a scris o carte pe această temă, “Afacerea Roşia Montană”, lansată anul trecut şi încă promovată intens, pentru că subiectul nu este încheiat). Sloganul care a însoţit protestele, “Uniţi salvăm”, a devenit refren de cântec. O adevărată cultură s-a născut în jurul cauzei Roşia Montană – de altfel, protestele din toamna trecută au fost în permanenţă marcate de artistic, de frumos: de la tangouri în stradă la concerte de cvartet, de la imnuri la improvizaţii, participanţii la manifestări au arătat că se poate lupta pentru o cauză şi altfel decât cu înjurături, îmbrânceli şi sloganuri de tipul “jos cutare”. Personalităţi culturale şi artistice şi-au alăturat imaginea cauzei, au transmis mesaje de susţinere ori s-au implicat direct; creativitatea a fost aliata rezistenţei şi când a venit vorba de a contracara reclamele lacrimogene ale RMGC – astfel s-a născut mesajul “Un om valorează mai mult decât aurul pe care îl poartă. La fel şi o ţară. Află adevărul despre Roşia Montană, nu despre aurul  său“. Şi creativitatea va rămâne, pe mai departe, arma principală a campaniei Salvaţi Roşia Montană, susţinută prin voluntariat, prin donaţii ale celor care cred în ea şi în principiile pentru care o mână de oameni s-au încăpăţânat să reziste, în munţii lor, în faţa unei companii dispuse să arunce cu mulţi bani pentru interesele sale. Aceste principii includ: dreptul la proprietate, dreptul la un mediu curat, dreptul la a decide asupra viitorului copiilor unei comunităţi, unei ţări, dreptul la a spune “nu” abuzurilor. Uniţi, putem să le susţinem, indiferent de cauză.

 

 

Foto: Ioana Marian Rusu