Acum două săptămîni vă prezentam un interviu, primul dintr-o serie, cu o psihiatră tînără care a plecat să lucreze în Franța. Următorul nostru invitat e unul dintre doctorii care au rămas în România dar au fost determinați de scârbele care deţineau şi încă mai deţin cheile de la seiful cu posturi în spital să-și practice meseria pe cont propriu.
de Dan Sociu
Răzvan Necula, psihiatru și psihoterapeut, are cabinetul lui dar ar fi preferat să facă echipă și să profeseze împreună cu foștii săi colegi, într-o altfel de ordine a lucrurilor, cea firească.
De ce ai plecat din sistem?
Mi-am dat seama încă din anul întâi de rezidenţiat că nu am energia necesară să mă zbat pentru obţinerea unui post în spital. Atunci când „gradul de rudenie” cu vreunul din boşii psihiatriei române nu îţi asigură un culoar (sau când nu dispui pur şi simplu de o sacoşă de bani, dar asta e doar „pe surse”), zbaterea asta este ca accederea la un post într-un partid politic: mai întâi lipeşti afişe, voluntar; apoi duci cafeluţa vreunui trepăduş; în final faci rost de sponsori. Şi spitalul este o lume tribal-oligarhică, prea sufocantă pentru mine, aşa că ar fi fost o cheltuială prea mare pentru ceva prea urât mirositor. Asta lăsând la o parte faptul că aş fi fost, probabil, nevoit să fac compromisuri ruşinoase. Norocul meu a fost că secţia la care am lucrat ca rezident era o oază de cvasinormalitate, se putea respira, ţi se oferea tot suportul, erau „fermenţi de creştere” foarte buni, iar nivelul de pregătire şi organizarea personalului erau remarcabile în condiţiile date. Din păcate, deşertul se strecura pe toate căile dinspre exterior. Iar la o vreme după ce şefa de secţie s-a pensionat şi câţiva medici au plecat, toată atmosfera asta s-a dus pe apa sâmbetei. O altă serie de motive are de-a face cu ceea ce puteam şi voiam eu să ofer: eram mult mai atras de o formare în psihoterapie şi de ideea unui cabinet în care să îmi văd liniştit de pacienţi, conform cu un program pe care să mi-l aleg singur, decât de camera de gardă (poţi ajunge să faci gărzi fără să fii angajat, printr-un contract de colaborare, de asta au nevoie şi lumea nu se prea înghesuie). După un prim semieşec, mi-am dat seama că şi lucrul în ambulator cu contract cu CASMB este prea împovărător, mâncător de timp, nervi şi energie. Aşa că am decis că mai bine mă rup cu totul de colaborarea cu statul român (cu excepţia plăţii impozitelor, desigur).
E mai ușor să-ți găsești ceva în privat?
Cel mai simplu e să te angajezi la o clinică aflată deja în contract cu CASMB. Este ceea ce fac de obicei cei rămaşi în afara socotelilor spitaliceşti, cei care vor să lucreze în ambulator fără prea multe riscuri şi cei care n-au apucat (încă) să plece în străinătate. Se pleacă masiv în specialitatea asta, e motivul pentru care a crescut foarte mult „cota” ei la examenul de rezidenţiat. De-asta îţi şi poţi găsi relativ uşor de lucru în privat. Târgul cu clinicile private se pune la modul următor: noi, clinica, avem o notorietate, avem o bază de pacienţi, avem toate actele semnate cu CASMB, îţi trimitem pacienţi, ceea ce ţie, ca debutant, nu poate decât să-ţi convină; din ceea ce plăteşte Casa scădem impozitele, iar din ce rămâne facem jumate-jumate. E o bază de plecare acceptabilă pentru un debutant în ale specialităţii. Partea bună este că după un an-doi poţi să-ţi deschizi singur un cabinet aflat tot în contract cu CASMB, pentru că, dacă îţi faci meseria cum trebuie, pacienţii te vor urma. E mult mai importantă pentru ei relaţia cu medicul decât numele clinicii. Dacă vrei să îţi deschizi cabinet, singur sau asociat cu vreun coleg, durează de la 3 la 6 luni până obţii toate aprobările. Din fericire, dotarea necesară unui cabinet de psihiatrie este una minimală, aşadar suma investită este acceptabilă dacă ai găsit un spaţiu potrivit. Problema este cum te descurci cu traiul şi cu cheltuielile cabinetului în primii 1-2 ani, cam cât durează până ai un număr de pacienţi care să îţi permită să te susţii. Există mai multe modalităţi pentru asta: unii încep să-şi ia pacienţi încă din ultimii ani de rezidenţiat pe listele unui coleg specialist şi îi transferă apoi pe lista proprie, având, deci, un avans la start (parțial cazul meu). Alţii au, poate, pusă deoparte o sumă obţinută, de exemplu, prin colaborarea (citeşte: toată munca) la un studiu clinic al vreunui şef de secţie. Alţii au deja o clientelă de psihoterapie, în cazul în care sunt în sau au terminat vreo formare. În sfârşit, cei mai mulţi apelează, cum spuneam, la angajarea în primii ani la o clinică privată.
Probabil ții minte imaginile alea din 90 cu orfelinatele în care mureau copii de foame; din cîte știu eu, nimeni n-a fost găsit vinovat atunci în afară de Comunism&Ceaușescu, deși în orfelinatele alea lucrau indivizi, nu Comunismul (îmi amintesc fețele grăsuțe și strălucitoare, materne, ale angajatelor dintr-un astfel de orfelinat). La 14 ani după, la spitalul din Poiana Mare s-a petrecut același tip de crimă și iar n-a fost nimeni, în mod individual, judecat la tribunal și pedepsit de lege. De ce se întîmplă asta și de ce membrii profesiei medicale nu au cerut pedepsirea colegilor lor? Există un fel de înțelegere tacită între profesioniștii medicinei din România? Și dacă da, o astfel de înțelegere n-ar trebui spartă?
Prefer să las stabilirea rolului epocii precedente în configurarea tendinţelor de mentalitate şi de comportament actuale pe seama antropologilor culturali şi a sociologilor şi să nu emit ipoteze în sensul ăsta. Dacă îmi permiţi, voi spune doar că sistemul social precedent, la nivel ideologic şi instituţional, chiar dacă oferea o bază mai largă pentru a urma o carieră, descuraja în mod făţiş şi chiar brutal respectul pentru autonomia şi demnitatea persoanei, asumarea responsabilităţii individuale şi cooperarea reală, bazată pe încredere şi pe delimitarea competenţelor. În ce priveşte înţelegerea tacită despre care mă întrebi, o bănuiesc şi eu că există de la un anumit nivel administrativ sau didactic în sus (şef de secţie, director de spital, respectiv conferenţiar, profesor). Mă refer aici la mediul spitalicesc psihiatric din Bucureşti aşa cum l-am cunoscut în perioada rezidenţiatului.
Cu excepţiile de rigoare, probabil că putem vorbi de un soi de „solidaritate de castă” în sens de „conspiraţie a tăcerii”, chiar dacă uneori membrii castei respective intră în conflicte murdare unii cu ceilalţi, conflicte soldate câteodată cu „excomunicări”, excluderi şi chiar denunţuri penale, descinderi poliţieneşti etc. Au şi de ce, nu ştiu dacă îţi dai seama de ce sponsorizări şi privilegii beneficiază oamenii ăştia (industria farmaceutică a psihotropelor este una din cele mai bănoase din lume, iar estul Europei, cu pacienţii ei prea puţin informaţi, este locul ideal pentru studii privind viitoarele medicamente, dar şi pentru vânzarea celor existente la un preţ bun – prin programele de compensare ale CAS-ului – cu ajutorul decidenţilor din aparatul de stat). Uneori cad victimă furtunilor ăstora oameni nevinovaţi, rezidenţi sau specialişti care colaborează prin contracte provizorii şi care se trezesc chemaţi la audieri, ţinuţi în arest, târâţi prin anchete, cu pacienţii lor fragili psihic chemaţi să dea declaraţii, supuşi la presiuni poliţieneşti, lucruri care merg până în pragul torturii… După care se aşterne iar tăcerea. Deci nu se pune problema, la nivelul ierarhic superior (ca poziţie în clan şi ca putere de negociere cu alte structuri), de un denunţ public real şi de vreo asumare a unei poziţii, de la un punct încolo asta ar fi totodată un autodenunţ.
Pe treapta următoare se situează cei care culeg firimiturile de la ospăţul zeilor şi care speră ca într-o bună zi să fie invitaţi la masa festivă. Ăştia pot cel mult să-şi denunţe concurentul în faţa şefului, dar nu atât de tare încât să-i strice aerul celui din urmă, în rest ce să aştepţi de la ei (din nou, cu excepţiile de rigoare)? Rezidentul şi specialistul la început de carieră, cu post în spital, dau în general dovadă de multă obedienţă. Fie văd şi strâng din dinţi aşteptând să se facă vremea să plece, fie ajung să nici nu mai vadă. Ei nu vor să ştie că, în caz de scandal, cum a fost la Maternitatea Giuleşti, doar ultimii din lanţul trofic vor fi păpaţi. Dar lucrurile nu sunt aşa de lipsite de speranţă cum par la prima vedere, încep să apară semne că lumea nu mai e aşa de dispusă să tacă. Pentru a lansa însă un „J’accuse!”, e nevoie să ai o oarecare notorietate în branşă sau să fii sprijinit de o platformă publică de impact, altfel nu te bagă nimeni în seamă. E ceea ce au făcut, de pe poziţii diferite, oameni precum Vlad Mixich sau Florin Chirculescu. Câţiva colegi din domeniul psihiatriei au început şi ei să ia poziţie în articole, pe bloguri sau chiar în intervenţii televizate. E ceea ce, din afara profesiei, faci şi tu cu ciclul ăsta de interviuri, e ceea ce înţeleg că urmează să facă o prietenă de-a ta referitor tocmai la cazul Poiana Mare. „Înţelegerea” începe deja să se fisureze.
Te afectează plecarea în străinătate a colegilor tăi?
Am o mare amărăciune în legătură cu plecarea colegilor de generaţie şi a celor care au venit ca rezidenţi în spital în anii următori. Cum-necum, pe parcursul câtorva ani s-a cristalizat o generaţie de tineri rezidenţi în psihiatrie deştepţi, bine pregatiţi, curioşi, generoşi, deschişi, cărora le plăcea să lucreze şi să se distreze împreună. Învăţau unii de la ceilalţi şi de la câţiva specialişti apropiaţi ca vârstă (şi care făceau, unii dintre ei, un soi de muncă voluntară sau lucrau cu contracte provizorii pe diverse secţii ale spitalului Obregia – excepţiile de care vorbeam). Era între ei un soi de camaraderie, de lucru şi nu numai, spontană, neprefăcută. Îmi închipui că aşa o atmosferă trebuie să fi fost în echipele studenţeşti ale lui Gusti, cele care ziua culegeau date pentru monografii prin satele României interbelice, iar seara se întâlneau la dans. Pentru că se adunau în trupa completă la câte un club din Bucureşti, mai ales la unul, în zilele de joi, rezidenţii noştri şi-au spus „Clubul de Joi”. Dacă rămânea în bloc în spital, generaţia asta a Clubului de Joi ar fi schimbat faţa şi ar fi spălat onoarea psihiatriei româneşti (sau măcar a celei dâmboviţene), ar fi făcut din spitalul ăsta greu încercat o unitate de elită (în sens de excelenţă profesională).
Din păcate, nu au ştiut să se organizeze şi „politic” şi să-şi ceară drepturile, să se facă ascultaţi. Cum spuneam, au înghiţit multe, au mârâit pe la colţuri şi, pentru că nu îi aştepta nimic bun, cei mai mulţi au plecat. Ştii, e un documentar al lui Thomas Ciulei legat de plecarea saşilor din Transilvania în anii ’90. În câţiva ani s-au golit sate întregi, imaginile sunt dramatice. Un sentiment asemănător, păstrând proporţiile, m-a cuprins când îi vedeam pe mai tinerii mei colegi cum pleacă, până când la întâlnirea de joi mai vine doar o mână de oameni, apoi nimeni. Sigur, fiecare a plecat din motivele lui, iar unii se simt poate împliniţi acolo unde sunt, care prin Franţa, care prin Regatul Unit. Mă bucur sincer pentru ei. Dar tot nu pot scăpa de senzaţia că au fost „invitaţi” să plece, prin comportamentul şi atitudinea lor nedemnă, de către scârbele care trebuia să-și onoreze funcția de dascăl şi care deţineau şi încă mai deţin cheile de la seiful cu posturi în spital. Orice profesor demn de numele ăsta ar fi fost mândru de aşa învăţăcei, i-ar fi luat în echipa lui şi le-ar fi lăsat, în cele din urmă, locul cu un sentiment de împlinire, sau măcar i-ar fi sprijinit la începutul activităţii profesionale. Foarte puţini au făcut-o. Aştia (cei mai mulţi dintre ei) le-au găsit loc călduţ în special celor care aveau talent mai mare la ţinut trena şi la golit ţucalul. Restul, descurcaţi-vă cum puteţi! Păcat, mare păcat! Nu ştiu cum ar putea fi reparată o astfel de pierdere, umplut un astfel de gol de generaţie, oprită hemoragia…
Citiți și:
Un comentariu
Salut, Dan!
Am mai scris un comentariu, un pic mai devreme, dar am uita sa bifez ceva so cred ca s-a pierdut.
Imi pare rau. A fost un mesaj fain.
Petre