Unde se duc banii pentru persoanele cu dizabilități

0

Doresc să felicit sincer fundațiile și instituțiile ale căror proiecte au câștigat granturile oferite de fundația Orange în cadrul programului “Lumea prin sunet și culoare” – Asociația pentru Dezvoltare Urbană cu proiectul „Simte arta în șase muzee”, Muzeul Național de Artă al României cu proiectul „ART Touch”, Biblioteca Națională a României cu proiectul „DReam”, Fundația Cartea Călătoare cu proiectul „Cursuri accesibile pentru studenții nevazatori”, Institutul Francez din România cu proiectul “Favorizarea accesului la IFR a persoanelor cu handicap senzorial”.

de Florin Georgescu

Fără discuție ele sunt idei utile, care vin în întâmpinarea unor nevoi reale ale unei categorii defavorizate, ce prezintă un risc crescut de excluziune socială. La începutul lunii trecute, am publicat un material în care îmi exprimam unele îndoieli în ceea ce privește procesul și criteriile care au stat la baza evaluării proiectelor depuse spre finanțare. Constat cu bucurie că fundația Orange a făcut publică lista proiectelor câștigatoare, criteriile de diferențiere și persoanele care au deliberat în vederea departajării ideilor câștigatoare. În cele ce urmează voi expune câteva argumente critice referitoare la logica acestei alegeri, argumente care dacă vor fi bine înțelese, pot ajuta la optimizarea în viitor a procesului de evaluare al proiectelor în sfera handicapului.

1. Constat un oarecare dezechilibru în alegerea proiectelor câștigatoare cu privire la deficiența vizuală. Astfel au fost agreate doar ideile care vizau accesibilizări în domeniul cultural-educativ. Laud cu toată convingerea această abordare, care le face cinste persoanelor din consiliul director al fundației Orange. Formulez totuși o obiecție și anume aceea că din cinci proiecte câștigatoare care vizau deficiența de vedere, măcar unul ar fi trebuit să fie centrat pe domeniul sportiv și poate un altul pe ideea de accesibilizare a unui serviciu public. Este de prisos să vorbesc despre valențele cultural-educative pe care le are sportul, așa cum nu mai trebuie să vorbesc despre impactul sportului în sănătate și în ceea ce privește percepția socială a unei dizabilități.

2. Exemplul social: Ne mirăm cu toții de ce vedem pe stradă atât de puțini deficienți. Un răspuns corect ar incrimina accesibilizarea proastă pe care o au orașele din România. Însă, din păcate nu e doar atât. Fenomenul are substraturi mult mai ascunse și mai greu de corijat. Mă refer la lipsa culturii în ceea ce privește mișcarea cotidiană urbană. Vă rog să nu uitați nicio clipă că vorbim de persoane cu o mobilitate dificilă și de sedentarism ca modalitate de adaptare și securizare. Și atunci cum să nu încerc să valorizez la maximum exemplul social și expunerea pe care o are fenomenul sportiv. Și mai există un aspect, deloc minor, care ține atât de psihologia individuală a deficienților cât și a persoanelor valide. Un deficient își afirmă și legitimează putințele, abilitățile, nu doar în școli, muzee, biblioteci, ci și în planul interacțiunii fizice cu semenii lui valizi. Aceștia la rândul lor [fie și măcar în momentul inițial al unei cunoașteri individuale], îl vor integra în “normalitate” și în funcție de niște abilități fizice pe care deficientul le are sau nu. Iată deci că, indiferent cât de mult ne place sau nu, există un nivel fizic al integrării deficienților, fără de care este de prisos să vorbim de o integrare prin educație și cultură.

3. Axa temporală: Este vorba aici despre frecvența cu care grupul de persoane vizat apelează la accesibilitățile pe care le propun proiectele câștigatoare. Iau ca exemplu toate proiectele din sfera deficienței de vedere, cu excepția celui depus de fundația Cartea călătoare, care este cât se poate de real, util și benefic beneficiarilor cărora se adresează. Câți beneficiari estimează, de exemplu, Biblioteca Națională că vor apela la accesibilitățile pe care le propune, câți estimează Institutul Francez și câți estimează cele șapte muzee, care nici măcar nu știu dacă sunt instituții guvernamentale sau nonguvernamentale. Să luăm cazul Bibliotecii Naționale. Probabil că cei care au ales aveau cunoștință de numărul bibliotecilor online la serviciile cărora apelează deficienții de vedere. Ce servicii noi propune instituția sus menționată, astfel încât să mă motiveze pe mine să nu folosesc resursele pe care le oferă online-ul și să străbat un oraș extrem de neprietenos pentru a face același lucru pe care îl fac și acasă? S-au gândit oamenii când au ales acest proiect la cât de accesibilă este Biblioteca din punct de vedere al locației și al mijloacelor de transport care au stație în apropiere? Presupunând că este vorba de o bibliografie extrem de specifică de care am nevoie, își propune biblioteca să ocerizeze cărțile pe care le cer? Dacă da, nu ar fi fost mult mai simplu să externalizeze acest serviciu și să-mi ofere accesul la el printr-un cont foarte securizat pe online? Dacă biblioteca se așteaptă ca eu să merg acolo însoțit de o persoană văzătoare, atunci ce rost are acel serviciu dacă tot sunt dependent de timpul și disponibilitatea altcuiva, care oricum îmi poate citi și fișa cărții mult mai repede decât o fac eu? În linii mari și celelalte idei trebuie să răspundă la aproximativ aceleași întrebări. Am vrut doar să arăt cum o idée bună în sine devine moartă și inoperabilă, în absența unei viziuni coerente, a unei gândiri care operează cu detalii și scenarii foarte specifice. Prin cele spuse, nu dezaprob o astfel de idee, doar că pentru ca ea să fie utilă, trebuie ținut seama de o serie de factori specifici, care presupun cunoștințe la fel de specifice și exacte. În concluzie, părerea mea este că numărul beneficiarilor estimat de fiecare proiect în parte este mult exagerat, date fiind condițiile de care am vorbit și încă multe altele, și că este vorba despre o eroare de evaluare care nu ar fi trebuit să treacă neluată în seamă.

4. Aș mai avea de făcut câteva obiecții în ceea ce privește unele formulări și condiții specificate în ghidul de finanțare. Una dintre condițiile enunțate este aceea ca proiectul să se desfășoare în cel puțin trei orașe. Cum respectă această cerință Muzeul Național de Artă și Biblioteca Națională? O altă cerința reclamă inovația; ori aceste idei au mai fost puse în practică cel puțin la Cluj și București, însă cine mai știe de ele? Mai este vorba despre numărul mare de beneficiari vizați de proiect. E limpede că acesta va fi extrem de scăzut în cazul celor patru proiecte la care mă refer.

5. Unele concluzii: Deși utile și valoroase, proiectele alese au câteva puncte slabe: Ele nu merg către beneficiari, ci cheamă beneficiarii către ele. Nu sunt destul de motivante pentru beneficiari încât aceștia să se mobilizeze în număr mare pentru a profita de accesibilitățile care li se propun. Nu țin seama de contextul cultural și urban în care își desfășoară activitatea beneficiarii. Participarea și gradul de implicare al beneficiarilor va fi foarte scăzută deoarece nu au fost luați în calcul o serie de factori cum ar fi: timpul, oboseala pe care o implică deplasarea deficientului neînsoțit în orașele insuficient accesibizate, insecuritatea etc. Nu au beneficiat de expertiza unui specialist psiholog sau psihopedagog. Și nu în ultimul rând, nu au avut la bază o diagnoză ierarhizată a nevoilor categoriei sociale căreia proiectele se adresează. În sfârșit, tot din punct de vedere al beneficiarului, miza este mult prea mică pentru a-și asuma facilitățile propuse ca pe o experiență cotidiană, având relative la îndemână modalități mult mai comode și sigure de a veni în contact cu informațiile pe care le oferă proiectele. Și poate cel mai important lucru, proiectele nu sunt centrate masiv pe ideea de interacțiune și schimb social. Comisia nu a avut în vedere aceste considerente și deci nu a avut cum să aibă o abordare globală, multidisciplinară a fenomenului. Astfel, niște fonduri substanțiale sunt cheltuite pe câteva idei aprioric bune, însă imposibil de pus în practică în contextul real în care trăim.

6. La urmă: Toate aceste situații puteau fi evitate în mare măsură dacă în faza de concepere a proiectelor ar fi fost cooptate și persoane deficiente, care să aibă și o expertiză solidă în domeniul handicapului. Și dacă acest deziderat nu a fost posibil să fie realizat, comisia de evaluare ar fi trebuit să apeleze la cel puțin un expert, nu doar în domeniul handicapului, ci și în cel al educației. Pentru că aceste fonduri să fie cheltuite mai eficient și ca să nu mai vorbim de vicii de evaluare, recomand cu toată căldură și responsabilitatea organizațiilor guvernamentale și nonguvernamentale, care alocă fonduri de finanțare pentru proiecte în acest domeniu, să își asigure cu mare atenție serviciile unor experți. Nu cred nici pe departe că maniera în care abordez această problemă este cea mai bună, însă cred cu certitudine că nu lasă loc de erori foarte mari.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger