Unde esti, Marea Aralului?

In mod normal, catastrofele nu trec nevazute. Mai ales cand e vorba de al patrulea cel mai mare lac de pe Pamant. Ne-am obisnuit insa cu exceptiile. Chiar daca Lacul Aral a fost odinioara o oaza in mijlocul pustietatii din Asia centrala si a sustinut o biodiversitate bogata, dar si supravietuirea si progresul oamenilor din jurul sau, azi pare ca toata lumea a uitat asta. Desi malul de pe vremuri s-a mutat la zeci de kilometi departare de localnici, in Aralsk viata merge mai departe. Unii au uitat ca lacul a existat, altii nici nu stiu ce au pierdut. Iar pentru noi, restul planetei, Aralul ramane un dosar pierdut printre numeroase „accidente umane”. Sau chiar ne pasa?

 

 

de Magor Csibi si Mircea Struteanu (foto). Editat de Georgiana Ilie

 

A fost o noapte linistita si calda inainte sa pornim, dar tot n-am reusit sa dorm foarte mult. Nu pentru ca as fi fost emotionat, insa prea multe ganduri navaleau deodata in capul meu. N-am reusit sa le stapanesc pana la 5 dimineata, cand ceasul a sunat a trezire. Dar era normal sa fie asa. Pana la urma, ce poate fi mai important pentru cineva care si-a construit un fel de a trai din ecologie si mediu decat sa mearga sa vada cea mai mare catastrofa ecologica generata vreodata in mod deliberat de om? Nici Mircea Struteanu, ecologist prin studii si convingere si fotograf aflat intodeauna in cautarea ineditului, nu are o fata mai odihnita stand pe peron si asteptand metroul spre Gara de Nord, de unde porneste aventura noastra.

Despre destinatie nu stim mai mult decat poate afla oricine dupa cateva ore de documentare. Ideea plecarii ne-a lovit brusc. N-am avut timp sa ne facem planuri, sa pregatim trasee sau sa luam harti si carti cu noi. Amandoi am invatat la scoala ca Marea Aralului este al patrulea lac ca marime de pe planeta, insa din cate am citit inainte de plecare, se pare ca invataturile noastre au devenit demodate. De altfel, nici in anii ’90, cand eram in scoala generala, aceste date nu mai erau reale. A trebuit sa vina era tehnologizarii ca sa aflam mai multe despre marimea si gravitatea problemei.

Lacul Aral s-a aflat candva la granita dintre Kazahstan si Uzbekistan si lega aceste doua tari pe apa. Avea o suprafata de 68.000 de kilometri patrati si o flora si fauna impresionante. Numele kazah Aral Tenizi se traduce aproximativ prin „Marea Insulelor” – candva, aici, erau atat apa, cat si numeroase insule. In jurul lacului, populatia prospera. In centrul Asiei, climatul nu este ideal vietii – verile aduc o caldura uscata si prafoasa, cu temperaturi de pana la 40 de grade, iar iernile sunt foarte friguroase, cu ninsori multe. Asa ca Aralul era oaza regiunii. Lacul oferea hrana, protectie de caldura violenta a deserturilor vecine, un sistem de irigatii pentru agricultura din zona, apa potabila, dar si un mijloc de recreere pentru localnici in acest colt neprietenos al lumii.

Ce s-a intamplat cu lacul in ultimii ani nu e o poveste nici noua, nici deosebita. Omul intalneste natura. S-a mai intamplat si altundeva, chiar daca nu la aceasta scara. Dar sa le luam la rand.

Odinioara, in trecutul nu prea indepartat, tovarasii conducatori ai URSS-ului s-au gandit ca tara lor nu e perfecta. Chiar daca nu duceau lipsa de nimic si, in diferite parti ale tarii, se gaseau resurse felurite in abundenta – de la paduri si pamant arabil, la metale pretioase si petrol –, li s-a parut ca tot nu era de ajuns. S-au gandit ca ei se descurca mai bine decat natura. Si au incercat. Fiecare conducator avea cate o nebunie de-a lui. Tovarasul Hrusciov, de exemplu, s-a gandit sa creeze in pustietatea uzbeca si in cea kazaha pamanturi fertile, productie nemaivazuta. Dar nu de grau, porumb sau alte alimente, ci de bumbac si putin orez. Ca nu i-au placut statisticile.

 

 

Toate ingredientele pentru cultivarea bumbacului se gaseau in aceasta regiune. Era soare din belsug, conditiile meteo erau numai bune si nici pamantul nu era nepotrivit. Lipsea un singur ingredient, apa. Iar solutia era una simpla. Devierea a celor doua rauri ce alimentau Aralul, Amu Darya si Syr Darya, si condamnarea la moarte a marii.

Nu trebuie sa credem ca aceste decizii au fost naive. Ca nu se cunosteau consecintele lor sau ca s-a gresit in procesul de implementare. Nu. Decizia a fost simpla. S-a calculat ca productia de peste nu este la fel de valoroasa si de profitabila precum cea de bumbac. “Au decis ca marea nu era necesara… ca valoarea bumbacului va fi mult mai mare decat cea a pestilor”, spune Yusup Kamalov, un impatimit aparator al mediului si cercetator in regiunea Aralului, omul care a si vazut planurile originale.

Asadar, marea nu era necesara. Asa cum muntii din Rosia Montana ne impiedica sa purtam aur la gat, asa cum padurile tropicale pot fi inlocuite de palmieri mult mai valorosi, care ne fac pielea mai fina si mai catifelata, asa cum nu ne-a fost de ajuns un Exxon-Valdez, unde s-a devarsat in ocean intre 260-750 de mii de barili de petrol, a trebuit sa traim si un Deepwater Horizon, devarsarea care a devenit cea mai mare catastrofa ecologica de pe glob, sau asa cum multe animale ajung sa dispara de pe Pamant pentru ca ne stau in cale in goana noastra spre o lume mai buna. Nu e nimic nou si nu e nici o tragedie la Aral.

Comunistii in anii ’60 au deviat o buna portiune din cele doua rauri ce hraneau Aralul si, in cativa ani, marea a secat atat de mult ca s-a despartit in doua: Aralul Mic si Aralul Mare. Aralul Mic se afla in Kazahstan, cel mare in Uzbekistan. Apoi si Aralul Mare s-a despartit in doua si probabil ca se va desparti in mai multe parti inainte sa dispara. Aralul vorbeste de un alt experiment in care noi am corectat imperfectiunea naturii. Si rezultatele se vad.

 

 

Inainte de aceasta decizie, Aralul juca un rol important in economia URSS-ului. De aici venea 5-7% din cantitatea totala de peste consumata de sovietici si 11-13% din captura de peste cu valoare ridicata (sturion, crap etc.). Din Marea Aral se scoteau anual, in medie, 30-40.000 de tone de peste, cifra care ajungea cateodata chiar la 58.000 de tone. Doar orasul Muinak-ul din Uzbekistan, un alt asezamant pe fostul mal al marii producea singur 21,5 milioane de conserve in 1958, productie completata si de fabrica din Aral, care la un moment dat era considerata a patra cea mai mare fabrica de conserve din URSS.. Wikipedia spune ca Aralul oferea 40.000 de locuri de munca.

Dinamica orasului Aralsk, cel mai mare oras de pe malul marii de odinioara, ne arata la randul lui foarte bine ce s-a intamplat in aceasta regiune. Orasul fondat in 1870 a inceput sa creasca din 1905, atunci cand comerciantii rusi au fondat primele companii mari de pescuit in aceasta zona. Cresterea a fost constanta, gratie prosperitatii aduse de noile industrii din zona, iar conform localnicilor Aralskul a ajuns la o populatie de 60-70 de mii de oameni in anii ’60. Insa de atunci, odata cu secarea marii, populatie e in scadere constanta. Oamenii nu mai avea locuri de munca si perspectiva, asa ca s-au reorientat spre orase mai prospere. In momentul cand marea s-a indepartat cel mai mult de oras (aprox 90 de kilometri), populatia a scazut pana la 30000 de locuitori. De atunci populatia stagneaza sau scade usor in ciuda eforturilor de refacere a zonei.

Avand in minte aceste date, am plecat la drum cu multe neclaritati si multe intrebari. N-am reusit sa inteleg nicicum cum de s-a putut petrece o actiune de aceasta magnitudine fara ca localnicii sa se mobilizeze. Nu intelegeam cum de nu si-a pus intrebari pe parcurs nimeni din conducerile ulterioare ale URSS, Comunitatii Statelor Independente, Kazahstan sau Uzbekistan. Si nu intelegeam de ce acest subiect este de nisa in tarile “civilizate”, considerand ca doar reporterii excentrici vin pana aici sa faca cate un material sau fotografii “de senzatie”. In tren, si eu si Mircea asteptam cu nerabdare sa ne apropiem cat mai repede de Kazahstan si sa vedem cu ochii nostri situatia de acolo. Eu nu stiam sigur ce caut. Cred ca raspunsuri in primul rand. Pentru ca totul parea ilogic si irational. Macar Mircea stia ca vrea sa fotografieze epavele care, dupa ce a secat marea, au ramas pe uscat ca sa nu uitam ca odata a fost apa acolo.

 

 

Un prim contact real cu atitudinea oamenilor din Kazahstan l-am avut in trenul din Aktobe spre Aral. Semne mici au existat peste tot. Kazahii, foarte curiosi din fire, ne-au oprit la tot pasul sa ne intrebe at kuda si kuda, adica de unde venim si unde ne indreptam. De cate ori le spuneam Aralsk, se minunau. Pentru noi era ceva inedit, pentru ei, o regiune moarta, prafuita, fara atractii turistice. Ceea ce nu era departe de adevar. Nu am avut cum sa aprofundam parerea generala a oamenilor, eram in contratimp in fiecare oras de pe traseu. Prima lamurire a venit in tren.

N-aveam bilet in acelasi compartiment cu Mircea, asa ca a trebuit sa improvizam putin. Spre surprinderea noastra, am dat peste un alt calator care ne-a inteles din prima problema, insa dupa lamuririle necesare a mai stat cu noi sa vada cine suntem si ce cautam in tara lui. Omul era intre doua varste, inaltut, de loc din Aralsk, si ne-a spuns ca in orasul spre care ne indreptam nu mai e nimic de vazut. Ne-a intreabat de ce mergem acolo. Barbatul avea undeva pe la 40-45 de ani, era imbracat elegant chiar si dupa standarde europene, intr-o pereche de pantaloni din stofa gri, pantofi din piele intoarsa si o camasa in carouri. De sub mustata i se intrezarea un zambet curios si, foarte discret, un dinte din aur. Nu intelegea nicicum de ce ne-am ales destinatia aia, asa ca ne-a intreabat de trei ori: Aralskoe More? Dupa trei raspunsuri afirmative, privindu-ne din ce in ce mai dubios, ne-a intreabat daca mergem acolo ca sa muncim. Cand a auzit ca suntem turisti, i-am citim deruta pe fata. De ce?, ne-a intreabat din gesturi. No More, just Aralsko. In cazul in care am pierdut ultimii 40 de ani, marea s-a dus. A ramas doar Aralskul.

 

 

Acest sentiment general de confuzie e prezent oriunde te-ai duce in Kazahstan. Nimeni nu intelegea ce am cauta noi acolo. Marea chiar nu mai e, magazine nu sunt, hoteluri nici atat, gasesti doar saracie si amintiri dintr-o posibila poveste de succes. Ce poate sa caute acolo un turist adevarat, fara ganduri ascunse?

Probabil ca daca nu se incerca implinirea unui vis grandoman, povestea orasului ar fi fost diferita. S-ar simti deja din tren, din agitatia crescanda starnita de apropierea de o statie importanta. Probabil ca ar fi oameni de toate varstele asteptand sa coboare. Trenul ar stationa mai mult, gara ar fi plina de oameni aratand-ne un oras in plina dezvoltare ce vuieste de lume, de zgomot, de culori. Turisti, muncitori, vanzatori si afaceristi laolalta ar anima toate locurile si localurile din oras si sigur am gasi un hotelul renovat, bine intretinut si confortabil. Langa hotel, aglomeratia ar fi vizibil mai densa. Si ar fi normal sa fie asa, pentru ca unul dintre cele mai mari porturi inchinate pescuitului s-ar afla la doar cativa metri de noi. Zeci de vapoare, sute de oameni, sudoare si lazi pline cu peste ne-ar face sa simtim “mirosul prosperitatii” numai uitandu-ne. Aralskul chiar putea fi un oras al sperantei.

Realitatea, insa, arata putin altfel.

Trenul ultramodern opreste in statie, dupa o franare indelungata, la ora 2:19. Controlorul ne anunta grabit sa ne dam jos, pentru ca am ajuns la Aralskoe More. Acum cativa ani, probabil ca nimeni din aceasta regiune n-ar fi inteles cum de in Aralsk trenul stationeaza doar cinci minute, iar in celelalte statii, pe care abia le gasesti pe harta, cate 20 de minute. Probabil ca multi oameni care nu cunosc ce s-a intamplat in aceasta regiune inteleg cu greu azi de ce statia de tren se numeste Marea Aralului, iar la coborare nu gasesti nici urma de mare, decat la zeci de kilometri departare. Asa cum pentru un turist e greu de inteles contrastul dintre modernitatea si grandoarea unor orase ca Almaty si Aktobe si ce gasesc in Aral. Imaginile par sa fie decupate din doua scenarii diferite.

Nu cred ca cineva este cu totul pregatit pentru aceste contraste. Noi, cel putin, nu eram. Dupa doua zile petrecute in Uralsk sau Oral si Aktubinsk sau Aktobe, am inceput sa ne obisnuim cu un amestec interesant de Europa cu Asia, de modernitate cu ramasite sovietice sau traditii chiar mai vechi de atat. Insa peste tot s-a simtit progresul. Oameni optimisti, zambitori, businessuri caracteristice etapei de tranzitie spre societatea de consum. Nici un semn, nici un om, nici o imagine nu iti indica ca te afli la doar cativa kilometri de una dintre cele mai mari catastrofe ecologice de pe planeta.

Pana la urma, insa, nici in aceasta parte a lumii nu este altfel decat oriunde altundeva: progresul are castigatori si invinsi. Invingatorii sprinteaza in continuare in directia care cred ei ca duce “inainte”, iar amintirea invinsilor se seaca usor, usor, o data cu ultimele ramasite din ce a fost odata Marea Aral. Orice act de distrugere este dat uitarii daca exista progres in alta parte. Iar in Kazahstan succesul petrolului a acoperit repede insuccesele „modernizarii”. Tara se dezvolta rapid, fiind cel mai mare producator de petrol din Asia Centrala, dar avand si alte resurse strategice cum ar fi uraniul, zincul, cromul, magneziul si cuprul. Bugetul tarii nu duce lipsa de nimic, investitiile si investitorii se inmultesc pe zi ce trece, iar in acest context, kazahii nu se lamenteaza de esecurile trecutului, ci se uita optimist spre viitor.

 

 

Oricat de dezolanta ar fi gara la prima vedere, ne da de inteles ca sansa a existat. Un mozaic mare ne arata, in stilul clasic, cunoscut in “Epoca de Aur”, cum bravii pescari din Aral salvau de la foamete URSS-ul in 1927. Atunci, Aralskul era un alt oras. Cu perspective si visuri mari, cu un influx de oameni, fabrici si dezvoltare. Nimeni si nimic nu prevestea unde avea sa ajunga. Hranea un imperiu si avea toate sansele de a deveni unul dintre cele mai importante porturi din URSS.

Opt decenii mai tarziu, tot ce-a mai ramas e mozaicul. Cativa rechini vin cu taxiul sa-i pescuiasca pe turistii rataciti aflati in cautarea unor noi raspunsuri sau veniti pentru altfel de experiente. Au noroc sa prinda pe cineva aproape in fiecare seara. In seara asta ne-au agatat pe noi.

Individul bronzat din fata noastra isi incerca norocul. Oricum, nici el, nici noi nu prea avem optiuni. Noi insemnam paine pentru el si stie ca nu avem cum sa ne gasim singuri adapost. Negocierea incepe de la 1.000 de tenge (putin peste 5 euro), insa rasul meu sincer il descurajeaza vizibil pe rechin si coboara pretul direct la 500. Batem palma si ne duce la “hotel”.

La prima vedere, cladirea pare o constructie impresionata. Nu prea iti dai seama daca incepe sa se descompuna sau daca n-a fost niciodata construita pana la capat. Arata ca o scoala comunala, insa geamurile de mai sus de etajul doi sunt captusite fie cu scanduri, fie cu ziare. Usa e incuiata. Dupa ce apasam soneria, apare o batrana care numai ca nu ne agreseaza intrebandu-ne ce vrem. Ne conduce la receptie, unde o alta persoana vizibil deranjata de prezenta noastra ne ofera, in marea ei generozitate, o camera. Am avut noroc. Mai tarziu, cativa turisti danezi ne-au explicat ca daca n-are chef de munca, personalul hotelului spune pur si simplu ca n-are camere si te lasa afara in miezul noptii.

Scarile arata ca si cum brigada ar fi fost beata cand le-a zidit, merg in toate directiile, iar hotelul ne aduce aminte de caminele din Regie (Bucuresti) din anii ’80, atat din punct de vedere al mobilierului, cat si al mirosului sau al vietuitoarelor de dinauntru.. Modernitatea a ajuns insa chiar si aici. Boiler, un fel de sistem de aer conditionat, un TV sport si o antena croita de mana. Ca apa nu prea este e doar un detaliu. Pana la urma, n-au cum sa satisfaca toate exigentele noastre.

Nici aspectul general al orasului nu prea te binedispune, mai ales daca ai timp sa si explorezi putin. Daca ai vazut filmulBorat, poti crede ca actiunea chiar s-a petrecut aici. Desi locuitorii nu sunt atat de vii si zgomotosi ca cei din film, peisajul recupereaza acest avantaj pierdut. Unde era candva marea, azi nu gasesti decat munti de gunoi. Localnicii n-au fost deloc sensibilizati fata de problemele de mediu chiar daca au trecut deja de o catastrofa majora si arunca absolut orice, oriunde. Asa te poti trezi ca dupa o masa copioasa cineva sa arunce borcanul golit de muraturi direct in strada peste gard si asa poti gasi, unde era candva marea, mai toate accesoriile vietii de kazah, de la frigidere si aragaze vechi, pana la haine aruncate, schelete de camila si animale de casa aflate inca in putrefactie. Daca odata ai fi putut sa te relaxezi pe aceste meleaguri plimbandu-te cu barca, facand o baie revigoranta sau pescuind, azi esti fericit daca nu ti se face rau si poti sa te plimbi fara sa te afunzi in namolul acoperit de o crusta crocanta de sare.

 

 

Odata ajuns in port nu ai nici o sansa sa-ti recapeti optimismul. Desi totul arata exact ca in orice port normal, totusi lipseste un ingredient major, apa. Vapoarele sunt ancorate pe fundul marii in nisip, docurile nu mai descarca marfa, iar fabricile zac gol, fara agitatie, fara zgomot si fara productie. Imaginea poate fi asemanata cu o scena din celebra serie post-acopaliptica, Mad Max, sau cu orasele abandonate din westernurile copilariei mele. Portul iti arata prezentul, dar te lasa sa imaginezi si trecutul, iar comparatie este socanta.

Daca esti reporter si vii sa documentezi tragedia, nu iti va fi usor. Pentru ca tregedia in sine nu exista. Cel putin nu pentru localnici. Majoritatea nu numai ca s-au adaptat la schimbari, dar au si uitat ca odata era altfel. Tragedia Aralulul nu e mai mare decat tragedia Pamantului. De fapt, tot ce se intampla in Aral parca e o miniatura a ce se intampla la nivel global.

Nu ne-a luat foarte mult sa intelegem ca in Aralsk nu avem multe motive de stat. USSR-ul nu a reusit sa se impuna in aceasta regiune in totalitate, drept dovada ca majoritatea batranilor nu vorbesc rusa, doar kazaha. Daca vrei sa te intelegi cu ei, nu te ajuta nici engleza si nici alta limba. Cu tinerii te intelegi daca stii rusa, pentru ca inca e obligatorie in scoala, sau cateodata in engleza, insa majoritatea nici macar nu inteleg tregedia despre care incercam sa vorbim. Daca vrei sa vorbesti despre mare, ai doua posibilitati. Ba te duci la ONG-ul Aral Tenizi, ba cauti un pescar batran care isi mai aduce aminte ca odata aici exista si un lac. Asta daca vorbesti kazaha.

Noi n-am vorbit kazaha, asa ca ne-a ramas doar prima varianta, cea aleasa de mai toti turistii ajunsi in acest colt de lume. ONG-ul fondat de danezi cu scopul de a-i salva pe pescarii din zona si de a reface o industrie a pestelui s-a transformat astazi intr-o afacere. Nu mai e nimic non-profit in activitatea lor. Ofera cazare si fac pe ghizii pentru bani multi, dar fara sa puna prea mult suflet.

De le ei aflam unde se afla satele de pescari, dar si stadiul lucrarilor de restaurare a Aralului Mic. Pentru ca exista asa ceva. Majoritatea manualelor pentru ghizi vorbesc de un „succes de mediu” aici. Se salveaza o parte din ocean. Insa din cate aflam de la Serik Duisenbayev, conducatorul ONG-ului, pretul e mare. Proiectul e destul de simplu. S-a construit un baraj nu departe de revarsarea raului Syr Daria si, in acest fel, partea mica, de sus, a Aralului incepe sa aiba un influx stabil de apa. Insa asta inseamna automat ca partea de sud a Aralului nu mai primeste deloc apa din Syr Daria, decat ocazional, daca debitul raului creste prea mult. Dar nimeni nu pare afectat de aceasta decizie, ne spune Serik, oricum bucata cea mare nu mai poate fi salvata.

Serik ne povesteste cu un calm remarcabil, cu un aer de parca tot ce se intampla aici e cumva in afara sferei lui de influenta si de interese. Chiar daca traieste din turism, nu pare sa-l intereseze nici daca dispare Aralul, nici daca ramane. Spune usor amuzat si ca majoritatea vapoarelor au fost taiate si vandute, dar ne asigura ca nu se mai practica acest obicei.

 

 

Realitatea insa il contrazice. Intr-o zi, pe inserate, abia dupa ce caldura s-a tras putin mai spre umbra, am observat doi localnici ce s-au hotarat sa jefuiasca o epava. Una aflata la numai cativa pasi de Aralsk, vizibila si din port. Manati de curiozitate, am mers pana la ei. Avand un vorbitor de lima rusa am vrut sa le intrebam ce fac acolo, singura noastra temere era sa nu se sperie si sa plece la venirea noastra. Dar nu era cazul. Cei doi, cu un calm iesit din comun si fara graba, scotea motoarele din vapor si ne explicau ca vor sa le reconditioneze si sa le foloseasca la barci de pescuit. Se pare ca nu era deloc iesit din comun ca epavele sa fie taiate in bucati sau jefuite pentru contruirea unor garduri, case sau pentru vanzarea lor la fier vechi. Am aflat ca initial erau mult mai multe vapoare, iar ce vedem azi sunt ramasitele acelora care n-au fost inca taiate.

Dupa aceste experiente, nu e de mirare ca abia asteptam sa ne deplasam spre asezamantele pescaresti, sperand ca vom avea in sfarsit ocazia de a experimenta Kazahstanul adevarat si de a sta de vorba cu niste oameni afectati in mod direct de aceste nenorociri.

 

 

Cand ajungi in vreuna dintre vechile comunitati de pescari, iti dai seama cu adevarat ce s-a pierdut si incepi sa te intrebi daca decizia luata de conducatori chiar a fost una buna, chiar si numai din considerente pur economice. In aceste sate viata nu s-a intrerupt. In Jalagash, o localitate mai mare decat Aralskul, ajungi doar daca il platesti zdravan pe singurul ghid din zona. Nu sa-i vezi pe pescari, ci sa vezi epave pe uscat. Sau ce a mai ramas din ele. Cealalta optiune ar fi autobuzul local care, la prima vedere, pare sa fi prins anii de glorie ai fostei mari. Scopul sau este mai degraba sa transporte laptele de camila la piata decat pe turistii curiosi. In cateva ore, ajungi totusi la destinatie.

Satul nu arata cine stie ce. Case prafuite, nisip, vegetatie marunta, neprietenoasa. Totul pare pustiu, doar fermele de cai si de camile par sa aiba o activitate razleata, in rest parca n-ar fi nimeni in viata. E normal. In caldura infernala si in praful adunat in ultimii ani, oamenii aleg sa stea in casa mare parte din zi. Au motive intemeiate. Bolile cailor respiratorii sunt la ordinea zilei in ultima vreme, la fel si bolile de inima, iar rata mortalitatii infantile este de 10 ori mai mare decat media europeana. Toate astea ne vorbesc de un nou climat, total nesanatos pentru cei care tin neaparat sa traiasca aici. Dar oamenii isi parasesc cu greu locul de nastere.

Zhannur, o fata de 21 de ani, aflata in vacanta in casa parinteasca, simpatica si putin timida, este printre putinii norocosi care au reusit sa plece de aici. Dar nici ea n-a plecat din cauza tragediei. La 21 de ani, cunoaste satul pescaresc care a fost odata Jalagash doar din povestile parintilor. Chiar daca Aralul e mai aproape acum, la numai 15 kilometri de sat, ea poposeste rareori pe acolo. Nu pare interesata. La inceput se deschide cu greu in fata noastra, sta cu mainile incrucisate, parca semnalandu-ne ca nu are incredere in jurnalistii care vin si pleaca. Si are dreptate. Au venit multi si au plecat cu niste povesti, dar dupa aceea nu s-a intamplat nimic. Poate de aici a aparut si vorba localnicilor „daca fiecare ziarist si cercetator strain ar fi adus un pahar de apa cu el n-am mai avea probleme cu marea”.

Dupa ce se mai dezgheata, Zhannur ne povesteste ca vrea sa plece din aceasta regiune pentru ca s-a saturat de mentalitatea oamenilor. Oameni care nu sunt interesati de nimic, care nu au visuri si planuri si care parca nici chef de viata nu au. Doar traiesc de la o zi la alta. A plecat sa invete intr-un oras mai mare, dorind sa se faca invatatoare. Insa nici macar ea nu stie ce s-a intamplat cu Aralul. Stie vag ca are legatura cu agricultura, dar ea mai degraba ar paria pe orez decat pe bumbac. A vazut si politicieni la TV vorbind de aceasta tragedie si propunand solutii, dar n-a retinut care era planul exact. Nu stie cum e cu apa, daca volumul ei creste sau nu, si nu crede ca va mai vedea marea la marginea satului ca odinioara.

 

 

Insa ceea ce nu intelege ea este de ce toate ONG-urile din Europa si SUA vin sa-i ajute pe pescari. Chiar daca marea nu mai e ce-a fost odata, pescarii traiesc extrem de bine. In satul din care a plecat Zhannur, pescarii sunt cei mai bogati oameni, lucreaza mult si beau mult. Nu sunt multi, ca viata de pescar e grea. Trebuie sa ai o barca, doi-trei prieteni, haine si unelte speciale. Trebuie sa te intelegi cu ceilalti si trebuie sa te culci tarziu si sa te trezesti devreme. Daca nu-ti pasa de toate aceste greutati, poti sa castigi intr-o zi cat altii intr-o luna. Cu banii castigati pescarii isi cumpara cai, vaci si camile. Un pescar obisnuit din Jalagash poate avea 60 de camile, dar nu este o prezenta rara nici cel cu peste 100. Asta inseamna ca un pescar poate aduna o avere situata undeva pe la 500.000 de euro. Ceea ce nu este putin. Asta daca e sa ne plecam urechile la vorbele din sat. Noi am ales sa si verificam viata pescarilor.

Intr-o dimineata frumoasa, nici prea calda, nici prea friguroasa, ne-am imbarcat in masina cu un pescar din satul pescaresc Tastubek, cu fiul lui Aslan – una din gazdele noastre –, care nu inceta sa zambeasca, si cu cele doua surori ale sale, sa mergem in sfarsit la Aralskoe More. Nu era prea devreme, dar nici n-ar fi avut rost sa plecam devreme, pentru ca prea de dimineata inca se simte racoarea noptii din desert, iar pescarii sunt inca in larg sa-si stranga plasele aruncate cu o zi inainte.

Ne scuturam de frig voiosi in jeepul de aceeasi varsta cu mine (aproximativ 30 de ani), in timp ce din casetofon urlau diversi artisti kazahi si, cum era de asteptat, maneaua de acasa, cantata chiar in romana. Am incercat sa intram in contact cu pescarii si cu o zi inainte, dar nu erau deloc prietenosi. Nu l-au lasat pe Mircea sa faca poze si nici n-au vrut sa stea de vorba cu “strainii”. Dimineata se pare ca paharelul de votca si captura ii face sa fie mai receptivi si in acest fel noi avem ocazia sa ne asiguram ca Zhannur ne spusese adevarul. Plasele din vapoarele mici din fibra de sticla erau umplute pana la refuz cu pesti. Mai mari, mai mici, dar parca totusi dominau pestii mari. Sturioni, stiuci, somn, crap si alte minunatii, intr-o cantitate nemaintalnita. Pescarii ii scoteau rabdatori si ii ordonau in trei categorii. Cele mai mari si mai frumoase exemplare se puneau in lazi, cele mai mici si mai putin valoroase in saci, restul se arunca. Nu departe de pescari, o ceata densa de pescarusi asteptau cu nerabdare, intr-un zgomot infernal, sa primeasca pestii de aruncat.

 

 

Pescarii nu trebuie sa se chinuie foarte mult sa scape de captura. Fabrica trimite chiar la mal un camion pentru a prelua ce e mai valoros. In anumite locuri, nu sunt probleme nici in cazul unor capturi mai abundente decat poate duce fabrica, pentru ca in mai multe asezaminte pescarii au primit aparatura frigorifica. In Jalagash, de exemplu, s-au primit recent astfel de echipamente. Si ajutoarele vin in continuare. Ca doar trebuie sa-i salveze cineva pe pescari. Ce se intampla cu restul satului sau cu lacul e o alta treaba. Asa cum in Europa si America, ONG-urile cheltuie mai mult pe campanii online si panotaje impotriva schimbarilor climatice decat pe actiuni care ar putea avea un impact real, precum lupta impotriva defrisarilor, lobby pentru o agricultura mai rationala etc., si in Aral sunt ajutati exact cei care nu au nevoie de ajutor. Comunitatea internationala este preocupata de ceea ce se intampla, asta e important.

Ajunsi inapoi in Aralsk, mi-am dat seama ca sunt mai confuz decat cand am plecat. Am venit pentru raspunsuri si probabil ca o sa plec cu mai multe intrebari. Multe lucuri sunt greu de inteles, de la decizia politica pana la starea de azi a regiunii. Insa ceea ce m-a socat cel mai mult a fost indiferenta tuturor. Nu ma gandeam ca poti sa traiesti in mijlocul unei mari tragedii fara sa-ti dai seama ca ceea ce traiesti tu e ceva iesit din firea normala a lucrurilor. Oricine ar credea ca disparitia unei mari va fi remarcata de toata lumea. Nu numai de comunitatea locala si tara in care se petrece catastrofa, dar si de comunitatea internationala.

 

 

Cred ca intrebarile localnicilor cand ne interogau despre scopul nostru, intrebarea sincera „de ce?” pusa cand aflau motivul vizitei noastre ilustreaza bine situatia. N-am cum sa uit nici momentul in care Altay, un barbat bine facut, bronzat, de 44 de ani, desi nu arata mai mult de 30, director adjunct al scolii locale, ne povestea ca la 7 ani inota nu departe de port, la 14 ani marea era la cativa zeci de kilometri departare, iar acum nici el nu stie exact cat de departe e. In povestea lui, marea a plecat. Nu ca s-ar fi intamplat ceva, doar a plecat. Cum pleaca copiii dupa o vreme din casa parinteasca, cum pleaca randunicile in fiecare an spre meleaguri mai calde. A plecat departe, iar acum e in revenire.

Aralul este o tragedie tocmai prin faptul ca nu prea se observa tot ce s-a intamplat si se intampla acolo in continuare. Marea pleaca, si odata epavele taiate bucati, nici macar turistii nu vor mai veni aici. O sa fie cum spun acum localnicii, „fara nimic de vazut”. Iar sa uitam o groapa de gunoi uriasa ce se chema odata Lacul Aral este o pierdere pentru noi toti.