Un success-story urban: Miraculoasa renaștere a orașului Bogota

3

Aceasta este povestea în două părţi a două personaje, a doua viziuni şi a unei spectaculoase renaşteri urbane. Niciuna din părţi nu ar fi putut exista fără cealaltă. Este şi povestea unei Cenuşărese a capitalelor sudamericane, mutilata de violenţă, sărăcie, trafic infernal şi haos urbanistic, transformată, aproape peste noapte, într-o Prinţesă, încă modestă, ce-i drept, a bicicletelor, a parcurilor, a bibliotecilor şi, mai ales, a speranţei.

De Ioan-Andrei Egli

Suntem în 1993. Protestele studenţilor Universităţii Naţionale din Bogota devin violente. Se aruncă cu pietre, se sparg geamuri, se scandează injurii la adresa conducerii ţării. Corpul profesoral se întâlneşte fata în faţă cu protestatarii furioşi în amfiteatrul Universităţii. Un bărbat roşcovan, cu figură de elf nordic, încearcă să se facă auzit de la pupitrul de pe scenă. Nu reuşeşte, fiind acoperit de huiduielile dezlănţuite. Ceea ce urmează pare desprins dintr-un reality show cu farse incredibile: personajul se apropie de mijlocul scenei, îşi desface cureaua de la pantaloni, îi lasa să cadă în vine, se întoarce cu spatele la audienţă şi îşi arata posteriorul dezgolit, în toată splendoarea lui anatomica. Este vorba despre Antanas Mockus, rectorul Universităţii Naţionale a Columbiei.Gestul fără precedent trimite o undă de şoc în mass media unei ţări disperate de ineficienta clasei ei politice. Fiu al unor imigranţi lituanieni, individ integru şi principial, absolvent de matematică şi filosofie, profesor cunoscut printre studenţi pentru abordările complet neortodoxe, Mockus este un personaj atipic, din orice unghi l-ai privi. Episodul pantalonilor în vine îl va costa postul de rector, însă îi va crea peste noapte un imens capital de imagine. În cursa pentru primărie din 1994 se înscriu şapte candidaţi: Mockus, Enrique Peñalosa (care va deveni primar în 1998) şi alţi cinci politicieni sforăitori de genul celor de care Columbia s-a săturat până peste cap. Campania capătă accente virulente atunci când un student mascat aruncă cu fecale în candidaţii prezenţi la o dezbatere pe scena amfiteatrului aceleiaşi Universităţi Naţionale. Devine însă evident că totul se reduce la competiţia dintre două personaje cu totul neobişnuite: Mockus şi  Peñalosa. Pionieri ai politicii creative, cei doi au un discurs aparte, fac campanie în stradă, printre oameni, se plimba cu bicicleta şi au o viziune de o noutate radicală asupra oraşului şi a nevoilor lui. Mockus, mai inventiv, face campanie imracat într-un costum a la Superman, creând şi un personaj – Supercetăţeanul! Bogota înclină, plină de speranţă, către Mockus, care devine primul primar independent din istoria oraşului.

Mockus moşteneşte un oraş cu probleme endemice: o rata îngrijorătoare de omucideri la suta de mii de locuitori, contraste sociale violente între zona de sud, săraca, şi cea de nord, un trafic infernal care produce victime în fiecare săptămână, lipsă acută a spaţiilor publice şi a spaţiilor verzi, şi multe altele. Lituanianul asamblează rapid un consiliu de tehnocraţi, numit pe criterii de competentă, sfidând cu totul reţelele de corupţie şi nepotism care fac jocurile în instituţiile administraţiei publice columbiene, apoi începe să pună în aplicare promisiunile din campanie. Mockus se concentrează însă pe ceea ce el considera a fi sursa problemelor: acută disparitate dintre cultură, lege şi moralitate în societatea columbiană: oamenii aruncă gunoiul pe strada pentru că este acceptabil moralmente. Oamenii sunt violenţi pentru că societatea nu îi condamna. Iar, viaţa e sacră, şi nimic nu poate compensa pierderea ei.

Mockus declanşează o campanie de o creativitate uimitoare, având ca scop schimbarea mentalităţilor cetăţeneşti, şi, implicit, transformarea oraşului. În loc să impună exclusiv reguli ridige pe care o poliţie locală coruptă şi ineficienta nu ar putea oricum să le pună în aplicare pe deplin, el profită de cultură latină, de tip macho-istic a columbienilor, şi de teama lor de a fi ridiculizaţi, care depăşeşte cu mult teamă de amenzi. Este instituit un sistem simbolic de cartonaşe roşii şi albe, distribuite şoferilor, care şi le arata unii altora: roşii pentru cei care taie calea, albe pentru cei care acorda prioritate. Primăria angajează câteva sute de artişti de mima care împânzesc centrul oraşului, imitând şoferii abuzivi şi dirijând traficul din intersecţii. Presa şi adversarii politici se întrec în a desfiinţa metodele primarului, însă în mod uimitor, schimbările de atitudine la nivelul străzii devin evidente. Mockus renunţa în curând şi la serviciile poliţiei rutiere, oferind agenţilor posibilitatea de a fi instruiţi ca artişti de mima. Patru sute de agenţi din trei mii accepta.

Urmează o campanie de scădere a numărului de morţi provocate de accidentele rutiere şi de omucideri: Mockus decide să închidă cluburile şi barurile la ora unu noaptea, încercând să micşoreze efectele dezastruoase ale agresivităţii combinate cu beţia. Din nou, rezultatele sunt imediat cuantificabile, numărul de morţi în trafic scăzând în weekenduri de la o medie de 16 la 4, iar cel de omucideri de la 38 la 18! Poliţia oraşului este trimisă la traininguri de mediere a conflictelor, iar primarul însuşi inventează un „vaccin” contra violenţei şi agresivităţii: când ai nervi, loveşte un balon pe care ai desenat cu markerul figura celui care te-a supărat. O societate în care violenţa devine mai mult simbolică este o societate paşnică, spune Mockus.

În cei trei ani ai primului mandat al lui Mockus la primăria oraşului rata omuciderilor scade cu peste o treime, încrederea în administraţie urca la cote nemaivăzute, corupţia scade la cel mai mic nivel văzut vreodată în Bogota, traficul devine mai civilizat, Mockus reuşeşte să organizeze sistemul de colectare a impozitelor, haotic până atunci, iar 65.000 de contribuabili cu dâre de mână răspund apelului lansat de primar, cotizând cu 10 la sută peste cota normală de impozitare. Rezultatul: vistieria oraşului colectează mai mulţi bani ca oricând, bani care vor fi puşi la treabă în mandatul lui Peñalosa. Constituţia columbiană interzice mandatele succesive la primăria din Bogota, astfel că Mockus nu mai poate candida la alegerile din 1998. În 2001 redevine însă primar, continuând acţiunea de regenerare urbană începută de Peñalosa. În primăvara lui 2010, Mockus devine candidatul la preşedinţia Columbiei din partea Partidului Verde Columbian. În aceeaşi perioadă, face public faptul că suferă de Parkinson. Sondajele de opinie îl plasează drept principalul favorit în alegerile de la 20 mai, însă nu reușește să convingă în mediul rural și pierde în turul doi al alegerilor.

Dincolo de cifre şi statistici, povestea lui Mockus este uimitoare. Uimitoare prin simplitatea ei, prin coerentă viziunii care o străbate şi prin modestia ei cazonă. Mockus este unul dintre puţinii care au demonstrat unei lumi întregi că da, se poate. Că e posibil să deschizi oricând un dialog autentic cu o populaţie furioasă şi deziluzionată. Că poţi face minuni chiar şi cu resurse modeste. Ca o campanie autentică de tip hearts and minds are efecte cu mult mai profunde decât pomenele electorale din an în paste. Că există remedii la orice fel de probleme. Ce e mai important e că povestea lui Mockus mă face să sper că şi oraşul meu are o şansă.

Citiţi şi:

VIDEO Google Street View oferă tururi gratuite în marile galerii de artă ale lumii

Grădinăritul pe acoperişul clădirilor. O posibilă soluţie pentru îmblânzirea crizei din Orientul Mijlociu

Foto: Flickr – EdoardoZ

Tags:



3 comentarii

  1. Pingback: TOTB.ro - Un ”nebun” care a schimbat lumea » Think Outside the Box

  2. Alegerile prezidentiale din Columbia au fost anul trecut, adica in 2010. Si Mockus le-a pierdut, din pacate.

    Actualizam un pic informatia. 🙂

  3. Mda, insa Mockus asta e ditamai universitarul, corcitura de matematician si folozof! Noi cu ce ne laudam?!? Cu un prapadit de geolog? :-)))))

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger