În urma proiectului Innocence s-a descoperit, pe baza testelor ADN, că 25% dintre condamnaţii penal sunt oameni care au mărturisit crime pe care nu le-au făcut. Pornind de la această informaţie, The Economist a analizat fenomenul, încercînd să descopere cît de răspîndită este această practică bizară, a mărturisirii unor fapte pe care nu le-am comis.
În Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski e un personaj care mărturiseşte crima pe care nu o făptuise, dar motivele sale erau religioase, personajul fiind membru al unei secte extremiste. Un studiu prezentat de The Economist arată că obiceiul autodenunţului fals e viu şi astăzi şi nu are nici o explicaţie vizibilă. 83 de subiecţi au primit zece doze de suc, acoperite, de jos în sus, cu o şosetă şi li s-a spus că e un test pentru un produs nou şi că cel mai bun ghicitor dintre ei va primi un iPad, iar cei care trişează vor fi amendaţi cu 72 de dolari.
Subiecţii puteau afla uşor ce marcă e produsul, cu un singur gest scurt, trăgînd puţin ciorapul în jos. Nu ştiau că sunt filmaţi cu o cameră ascunsă, iar la sfîrşit s-a descoperit că 10 dintre ei au trişat. Fără nici o explicaţie, alţi 8 au mărturisit că au trişat, deşi nu o făcuseră şi în ciuda amenzii care urma să li se aplice. Anchetatorii poliţiei spun că unul dintre motivele pentru care facem asta e naivitatea. Ca să scape mai repede de interogatoriu, unii oameni mărturisesc crima, fiind convinşi că adevărul va ieşi curînd la iveală. De cele mai multe ori, aceasta e o mare greşeală.
Un comentariu
Cred ca aceasta chestiune este cu mult, mult mai complexa, si nu poate fi expediata la capitolul naivitate. Sa nu surprinda ca vine de la politisti de buna credinta, buni profesionisti. In cazul crimelor, o recunoastere a crimei declanseaza mecanic, o scadere pana la anulare a investigatilor, dizolvarea echipei de ancheta, disparitia presiuni opiniei publice si a celorlante autoritati ptr. rezolvarea cazului. Raman 1-2 politisti, care trebuie sa finalizeze dosarul. Aici apar 2 posibilitati, inexzistenta probelor, recunoasterea de departe nu poate constitui singura, inculparea. Si astfel trebuie reluata ancheta, practic cu un handicap major, trecerea timpului altereaza probele neredicate in prima faza, disparitia suspectului ulterior, samd. A doua posibilitate, este ,,complectarea,, dosarului cu probe indirecte, care coroborate + doza majora de subiectivism + aparare slab calificata pe cauzistica, etc.,poate conduce relativ usor la condamnare. Au fost destule cazuri, in care politisti insusi au confectionat probe postfactum. Mai trebuie vorbit mult, despre metodele de interogare, calitatea/experienta/samd politistilor/procurorilor/criminalistilor/psihologilor, in particular, sau in ansablu echipei multidisciplinare de ancheta. Este mult si relativ complex, discutia pe aceasta tema, sa nu uitam, ca numeric sunt multi barbati si femei care supusi unor presiuni psihologice relativ reduse, sunt serios descumpaniti, si pot chiar claca.