Un pet aruncat în natură revoltă mai mult decât un om aruncat în stradă

În 2013, 40,4% dintre români erau expuşi riscului de sărăcie și excluziune socială şi mai mult de jumătate din populaţie trăia în locuinţe supraaglomerate, cel mai mare procent în rândul ţărilor europene, de trei ori mai mare decât media UE (16,8%). Majoritatea românilor săraci trăiau în sărăcie persistentă – dintre cei 22,6% din oamenii care trăiau în sărăcie relativă în 2012, 18,2% se confruntau cu sărăcia persistentă. În 2012, peste 50% dintre copiii din zonele rurale trăiau în sărăcie, în localităţile urbane procentul fiind de doar 17%. Tot în 2012, tinerii între 18 şi 24 de ani au înregistrat o rată ridicată a sărăciei (31,4%), a doua ca mărime şi foarte apropiată de riscul ridicat de sărăcie la care erau expuşi copiii, fiind principalul grup afectat de criza economică. Toate astea se găsesc în Strategia Naţională privind Incluziunea Socială și Reducerea Sărăciei 2014-2020 şi nu cred că lucrurile s-au schimbat mult în ultimii doi-trei ani. În plus, aproape 44% din populaţie trăieşte încă în mediul rural, unde nu răzbat protestele, iar dacă răzbat, o fac distorsionat, şi unde nu merg intelectuali fini să instige la reformă cu portavocea.

de Ionuţ Dulămiţă

Am văzut multe revendicări zilele astea şi multă revoltă, toate justificate, dar şi că revoluţia, dincolo de tragedia continuă care a alimentat-o, are acelaşi iz civilizator, anti-corupţie al protestelor anterioare, din care problema sărăciei şi a maselor marginale de oameni lipseşte mai de tot şi din care răzbat doar strigătele urbanilor din clasa de mijloc. Una dintre victimele incendiului de vinerea trecută a fost Maria Ion, o femeie văduvă, prost plătită, care muncea la negru pentru a întreţine o familie cu cinci copii şi un tată paralizat şi care a trebuit să moară, după cum bine subliniază membrii Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire (FCDL), pentru a i se respecta un drept ce ar trebui să fie fundamental, cel la locuire. Familia ei a primit un apartament de la primărie în stilul clasic al „pomenilor electorale”, iar lucrurile s-au oprit aici, ca de obicei.

Un exemplu clar este faptul că, zilele trecute, evacuaţii de pe Vulturilor 50, rămaşi fără case din septembrie 2014, au fost ameninţaţi şi cu evacuarea din stradă, mai exact din tabăra pe care şi-o improvizaseră pe un trotuar, iar treaba asta a trecut aproape neobservată. Vocile lor, ale altora în situaţia lor, ale săracilor în general s-au auzit firav la protestele din Bucureşti, din gurile evacuaţilor, ale activiştilor FCDL, ale câtorva tineri adunaţi în jurul lor (care se întrebau, mai în glumă, mai în serios „suntem noi şi anticorupţia?”), ale unor amârâţi disipaţi prin mulţime şi din revendicările stângii. În afară de acestea şi de un punct de pe un flyer cu revendicări înmânat protestatarilor, care cerea creşterea salariului minim şi pensii decente, nu am văzut în listele care au circulat pe net şi în Piaţă nimic care să adreseze probleme de egalitate, justiţie şi protecţie socială. Nu am văzut să se discute pe bune de săraci, de marginali, de rasism, de şomajul tinerilor, de oameni ai străzii sau în risc de evacuare, de cei peste 40% dintre români care sunt expuşi riscului de sărăcie şi de excluziune socială.

Unele dintre revendicările vehiculate de societatea civilă în ultimele zile, care, înainte de toate, ar fi trebuit să aibă ca prim punct bunăstarea răniţilor de la Colectiv, după cum atrage atenţia aici Răzvan Exarhu, par să-i excludă din start pe cetăţenii care trăiesc în precariat, în oraşe sau la sat, lăsându-i pe alţii să ia decizii în locul lor. O pătură de mijloc critică şi justiţiară, care se luptă pentru moralitate şi integritate, pentru felul liber de-a fi şi de-a gândi, dar nu şi pentru incluziune socială. Şi-a pus cineva problema, de exemplu, că sunt oameni care nu vor putea folosi votul electronic, care nu vor putea citi pe net cum se fac cheltuielile publice, care nu vor putea să dezbată public acte normative în format electronic şi care nu-şi vor putea vedea online dosarele din instanţă? S-a gândit cineva să ceară să li se faciliteze şi lor accesul la internet şi la informaţii în general, la educaţie, indiferent ce o mai însemna ea astăzi, să fie integraţi şi ei în masa critică şi să participe la societate?

Ştie cineva care sunt nevoile, frustrările, emoţiile săracilor, ale țiganilor hoţi şi înapoiaţi, ale ţăranilor jigăriţi care se fac muci în birturi în loc să muncească, aşa cum sunt văzuţi ei de „civilizaţi”? Se gândeşte cineva, dincolo de stângişti, activişti, oengişti, ştiinţe sociale, la cauze, sau doar la efecte? Se gândeşte cineva că poate oamenii ăştia au gândire critică, soluţii? I-a întrebat cineva ceva? Îi reprezintă cineva? Copacii tăiaţi ilegal sunt mai importanţi decât oamenii defrişaţi de sărăcie, un pet aruncat în natură revoltă mai mult decât un om aruncat în stradă. Există oameni premium şi fiinţe de mâna a doua, considerate de unii deşeuri umane în gropile de gunoi ale societăţii care nu vor să-şi depăşească condiţia, care refuză să muncească, care aşteaptă să li se dea. Săracii sunt văzuţi de mulţi ca fiind ăia primitivi, needucaţi, alcoolici şi agresivi („necivilizaţi”), la fel şi oamenii de la ţară, mase amorfe şi inerte, de manevră, cu gândire învechită sau zero, fără educaţie, care n-ar trebui nici măcar să aibă dreptul la vot, care sunt acei votanţi ai PSD-ului pe care-i cumperi c-o găleată de orez şi-o sticlă de ulei şi pe care nu îi întreabă nimeni ce vor, pentru că se ştie din start că-şi doresc doar să fie asistaţi. Sunt oameni care îşi merită soarta, care nu luptă pentru viaţă, care sunt de prost gust, cocalari când se adaptează „modernizării”.

Un jurnalist britanic îmi rezuma mai demult, într-un alt context, atitudinea la noi faţă de sărăcie: „(Românilor) nu le place s-o vadă, să li se amintească de ea, iar asta îi conduce la un oarecare dispreţ”. Avem o clasă de mijloc în interiorul căreia unii se distanţează tot mai mult de păturile sărace, care au privirile îndreptate spre bunăstarea şi igiena vestică, care sunt amorţiţi de salarii călduţe şi suferă depresii şi anxietăţi în lipsa lor, care au ochii aţintiţi spre „progres” şi văd în sărăcie regres, înapoiere, lipsă de educaţie, lipsa voinţei de a munci, care şi-au pierdut empatia în numele „civilizării” şi al „modernizării”, în numele obţinerii şi conservării unor libertăţil individuale care să le satisfacă poftele hedoniste (categorie din care nu mă exclud nici pe mine). Solidaritatea are limite igienice şi se rezumă doar la „curăţenie morală” şi „libertate”.

Cazul Mariei Ion este al multor alţi oameni aflaţi în situaţia ei şi ar trebui să meargă mai departe de tragedia de vinerea trecută. „Cu un dosar pentru locuință socială depus de mai bine de 10 ani, ea a trebuit să moară într-un accident oribil pentru a i se respecta dreptul la locuire. În situația Mariei Ion – cu dosare pentru locuință depuse de ani, susținând o familie întreagă din muncă la negru, prost plătită – mai sunt mii de oameni în București”, scrie Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire. „Tragedia de la Colectiv ne poate ajuta și să înțelegem criza de locuire gravă ce afectează cea mai mare parte a societății: chirii imense, locuire socială lipsă, reglementarea inexistentă a pieței imobiliare private etc.”.

Înţeleg că ne e scârbă de sărăcie, nouă, tinerilor urbani cu profesii liberale, că avem şi noi probleme şi ne ferim de perspectiva decăderii, dar solidaritatea n-ar trebui să aibă limite, pentru că am văzut cât de mult înseamnă viaţa unui om. Doar ne numim #colectiv.