Un om al străzii își caută pensia

1

Închiderea fabricilor după ’90 a pus multe persoane cu joburi stabile în comunism și posibilitatea de a migra de la unul la altul în situația de a nu se mai putea încadra pe piața muncii și de a fi prea săraci pentru a migra peste granițe. Așa că au ajuns în stradă. E și cazul domnului Ștefan, rămas șomer în 1992, după 30 de ani de muncă, și fără adăpost din 2003, după ce nu și-a mai putut plăti întreținerea în propriul apartament. Acum, la 70 de ani, încearcă să-și adune din frânturi vechimea în muncă, după ce și-a pierdut actele, pentru a plăti o chirie.

de Ionuț Dulămiță

Domnul Ștefan vorbește încet, dar stăpân pe sine. Nu pune preț pe dramă, nu se lamentează. Nu se consideră vinovat pentru ultimii 20 de ani, dar nici nu acuză pe cineva anume. Asta i-a fost soarta, n-a avut cum să i se împotrivească. „Am avut timp și am stat și am cugetat. Oricum aș fi întors-o, dacă aș fi făcut așa sau așa…nu. Am fost ghidonat precis, matematic”, spune el în sediul asociației Samusocial. „N-am avut ce să fac. Știți că se zice că soartea și-o mai face și omul. E fals. Nu faci nimic.”

În 1992, bucureșteanul, care avea atunci 50 de ani, a intrat în șomaj. Înainte a lucrat în mai multe locuri, a avut lejeritatea de a schimba job după job. Pe primul l-a avut la Adesgo, o fabrică românească de ciorapi și lenjerie care funcționează și azi, cu capital străin. S-a angajat acolo în 1962, ca muncitor-tricoter. Făcea ciorapi de damă fără dungă, pe Ștefan Vodă, vizavi de crematoriu. „Era o fabrică cu renume de dinainte de Război. Adesgo e numele patronului neamț care a înființat-o, iar comuniștii l-au păstrat, că era reclamă, era marca ce se vindea.” Având liceul, a prestat și muncă de birou acolo, apoi și-a încercat norocul prin Centrala Librăriilor și Difuzării Cărții, o „școală de librari.”

A vândut cărți mai bine de un an în Librăria Academiei Române și spune că e foarte greu să lucrezi cu publicul și cu toanele lui. „Fiecare vine și-ți cere ceva. Unul vine binedispus, altul încruntat, trebuie să le faci față la toți. Mi-aduc aminte că a venit o doamnă foarte elegantă, cu o haină de blană, pe timpul ăla era lucru mare să ai haină de blană, și a scos o listă din geantă, scrisă probabil de copil: Aveți culegere de probleme de Shakespeare? La care, un coleg mai în vârstă, că mie mi-era mai jenă: Doamnă, să știți că matematicienii au făcut poezii, dar poeții matematică, nu prea.”

Domnul Ștefan a fost apoi contabil la Organizația Comercială Locală Pâinea Grivița Roșie, pe Banu Manta. Apoi șef de depozit la furtune și bande transportoare la Combinatul de cauciuc Jilava. Apoi s-a întors la Adesgo. „Oamenii mă cunoșteau și m-au primit cu drag. Au zis că ăsta a umblat pe colo, pe colo și m-au băgat le export.” Așa a intrat în contact cu fabrica Românoexport, care vindea ciorapi și articole de lenjerie. Șeful de-acolo l-a chemat la ei pe un salariu mai mare. „Pe timpul ăla, asta era cursa. Să te duci unde se plătește mai bine.” A lucrat șase ani acolo, pe urmă s-a mutat la Metalexportimport, deasupra Librăriei Eminescu, a stat un și ceva și s-a întors la Adesgo.

După 9 ani, în 1986, domnul Ștefan s-a dus la Baza de Aprovizionare Materiale de Construcții, de unde a intrat în șomaj în 1992. „După ’90 nu s-a mai construit. Toate au rămas în paragină. Noi am mai supraviețuit [doi ani]pentru că au început să apară firme particulare la sfârșitul anilor ’90 și le aprovizionam cu marfă. A mers o perioadă, după care, încet-încet, s-a subțiat. Fiecare și-a făcut un depozit, firmele de construcții [particulare]au devenit barosane și noi am dispărut.” Timp de un an, bărbatul a luat ajutor de șomaj, apoi a încercat în zadar, timp de alți zece ani, să-și caute job. „Am căutat peste tot, dar unde mă duceam, mi se spunea că sunt prea bătrân.”

În această perioadă, datoriile la întreținere în apartamentul pe care îl moștenise de la părinți s-au acumulat. În 2003, ajunseseră la 27 de milioane de lei vechi, bani pe care domnul Ștefan nu avea de unde să-i plătească. Nu plătise decât subvenția pentru căldură acordată de primărie. Până în 2003, după ce s-a terminat ajutorul de șomaj, trăise din economii. „N-am fost un tip risipitor, am fost adunat. Doi ani am mâncat pâine cu margarină și cu ceapă. Îmi spunea unul, care săracul era bolnav de ficat: Te-ai curățat atunci de toate păcatele. Poate.” Administrația blocului l-a dat în judecată și risca să-și piardă apartamentul. A împrumutat 7 milioane de la cineva și a reușit să amâne termenul de prezentare în instanță, unde nu s-a mai prezentat pentru că a reușit între timp să-și vândă apartamentul. A primit pe el 7.000 de dolari. Dacă ar mai fi așteptat trei luni, l-ar fi putut da cu 18.000 sau poate chiar 20.000 de dolari.

„Din banii ăia pe care i-am luat am stat un an de zile boierește, pe Eminescu, cu chirie. Apoi nu s-a mai putut și am ieșit în stradă. În 2004, am apărut pe deal la Mitropolie, în postura de a cere. N-aveam nici un bănuț și ședeam acolo pe bancă.” L-au sfătuit alții, aflați de mai multă în vreme în situația lui, să facă asta. „Apoi a venit unul și mi-a zis să vin pe 12 decembrie la Sfântul Spiridon, că e hram. Am fost și acolo și, încet-încet, m-am așezat, să zic așa.” Timp de opt ani, domnul Ștefan a dormit mai mult prin scări de bloc. Intra târziu și pleca dimineața, înainte de 6, înainte să se trezească locatarii.

„Învățasem câteva blocuri în care se putea intra. De exemplu, era pe Știrbei Vodă unul în formă de C. Și una din scări avea interfonul defect. Intra cineva, închidea și, la 20 de minute, se declanșa singur. Așteptam în ploaie, intram și mă duceam sus, la casa liftului.” În alte locuri aștepta până ieșeau doi îndrăgostiți. Ei se pupă, se mângâie, nu sunt atenți la ușă. Domnul Ștefan își amintește o poveste care l-a marcat. Într-o zi cu vânt puternic, pe la șapte seara, a reușit să intre într-o scară de bloc, având după el și așternuturile – niște cutii de carton. Se gândea că era târziu și că n-o să mai urce nimeni până la casa liftului, lângă care era terasa mare a blocului.

„Mă nene, ca-n desene animate. Vin doi tipi înalți, făcuți la matriță amândoi, subțiri, cu niște paltoane negre până la glezne, cu umbrelă pe care o foloseau ca baston și cu melon în cap. Mă întreabă în engleză cine are cheia de la terasă. Le-am făcut semn să meargă jos. Au coborât pe scrări, la prima ușă. Iese unul de-acolo, vine cu ei, le deschide, se uită ei pe terasă. Erau de la o firmă englezească care voia să repare terasa. Bărbatul îi conduce pe ăia până la lift și vine la mine: Ce faci neică aici? Bă nene, matale nu vezi afară ce vânt bate? M-am așezat și eu aici, mi-e frig de nu mai pot. Ascultă, zice, unde-ți faci nevoile?”. Domnul Ștefan își făcea nevoile într-o sticlă de Prigat de doi litri, cu gâtul larg, pe care o vărsa dimineața în canal. „Zice bine, uite, fii atent, să nu mai vii aici, că pe lângă că chem poliția, dau drumul și la câine. Zic: aveți câine în casă? Zice: da. Zic: păi pe el îl țineți în casă și pe mine mă dați afară? În seara asta nu, că e vremea asta rea și bate vântul. Dar să nu te mai prind aici.

Domnul Ștefan a locuit o vreme și în canal, vizavi de Grădina Botanică, pe Strada Portocalei, împreună cu alți doi oameni ai străzii. „Aveai un loc curat unde te așezai, restul era mizerie, că era pământ, mai erau și șobolani. Era o țeavă imensă, cam cât de lată-i masa asta, care era caldă. Și ne făcusem așternutul pe lângă ea.” Nu-i place însă să aibă companie. Preferă să umble singur, să nu se vadă cu nimeni. N-a păstrat legătura nici cu prietenii pe care îi avea înainte de viața în stradă, nici cu rudele pe care le mai are. A fost căsătorit, dar a divorțat în 1987, înainte să intre în șomaj. Nu e avantajos să stai în gașcă pe stradă, spune el. „Zici că dacă dormi împreună [cu cineva], e ca și fratele tău. Fals. Te poți trezi fără ghete și fără pantofi.” Cel mai mare regret pe care îl are bărbatul de 70 de ani e că a rămas fără geanta în care avea toate actele, inclusiv cartea de muncă. Cineva i-a furat-o de sub cap în timp ce dormea. „Problema a fost că n-am avut pe nimeni în perioada aia să-i fi lăsat actele să mi le țină. Ăsta era un lucru fantastic.”

Acesta e și motivul pentru care refuză să meargă într-un adăpost, alături de sila pe care o are față de așa-numita „faună” din astfel de locuri. „La Spitalul Municipal, aduceau niște containere, cu căldură. M-am dus de vreo două, trei ori, seara. Intrarea era la 7 și-ți cereau să nu fii băut, să n-ai băutură în sacoșă. Erau acolo niște oameni de-ți era frică să te apropii de ei. Păduchii, râia, se iau la mulțime. Dacă umbli singur, n-ai de unde să iei. Am avut și eu păduchi, și de fiecare dată am avut impresia că mi-au fost puși. Altul avea și i-au pus pe mine, de-ai dracu’.”

Cum n-a reușit să-și găsească loc de muncă, nici măcar ca om de serviciu într-o scară de bloc, unde putea să și doarmă, domnul Ștefan a trăit în principal din cerșit. Nu putea să recicleze PET-uri, sau doze de aluminiu, pentru că nu-l țineau picioarele să umble după ele; avea deja 60 de ani în 2003, când a ajuns în stradă. „Se vând cutiile astea din aluminiu, cu bere sau cu suc, cu 3,5 lei kilogramul. E un depozit în Militari [care le preia]. Știți câte trebuie să strângi ca să faci un kilogram? 60 de bucăți. Să le turtești, să le pui în sac. Nu puteam să fac asta.” De mâncat, mănâncă ce apucă. „Să dea Dumnezeu să aveți dumneavoastră milioane de câte ori am mâncat eu toată ziua o pâine. Viața-i grea, noroc că trece.” Cu o zi înainte să ne vedem, spune el, a mâncat însă bine: trei roșii, o bucată de piept de pui în vid și o pungă întreagă. Iar de un an, viața lui a luat o turnură pe care o consideră miraculoasă: nu mai locuiește în stradă.

Acum câțiva ani, când mergea pe Dealul Mitropoliei, a cunoscut o femeie care lucra la editura Mitropoliei. „A venit odată la serviciu cu o pereche de pantofi în mână. Am o pereche de pantofi, numărul 43. Păi 43 port eu. Ia-i. Când a mai trecut, am stat de vorbă și așa ne-am împrietenit.” Femeia s-a oferit să-i plătească, împreună cu soțul ei (amândoi pensionari acum), o chirie ieftină. Domnul Ștefan a refuzat la început. „Zic: doamnă, din entuziasm, se plătește o lună, două, dar pe urmă începe să apară lehamitea.” S-a lăsat convins însă anul trecut. Acum stă într-o baracă din afara Bucureștiului, pe proprietatea unui om cu dare de mână care locuiește lângă, într-o vilă. Împarte un spațiu de 12 metri cubi cu alți oameni, care dorm în trei paturi supraetajate. Au acces la o bucătărie cu aragaz și televizor, au o cabină de duș și WC-uri la dispoziție, și își spală rufele de mână, în lighean. „Patronul” le cere 5 lei să le bage la mașina de spălat. „Dacă te împrumută cu 20 de lei, a doua sau a treia zi trebuie să-i dai 30.”

Chiria pe care i-o plătesc cuplul de pensionari este de 350 de lei, însă treaba începe să scârțâie, a simțit Domnul Ștefan. A început să apară lehamitea de care se temea la început, iar acum trebuie să găsească o soluție să-și plăteasc chiria, pentru că nu mai vrea să se întoarcă în stradă. Deocamdată, la capitolul acesta îl ajută asociația Samusocial, un ONG bucureștean pus în slujba persoanelor fără adăpost din București, la care mai apelase înainte doar pe probleme medicale. Asociația îl ajută să-și găsească și un venit, mai exact să-și recupereze actele ce-i atestă vechimea în muncă, pentru a putea lua o pensie. Are nevoie de minim 15. Până acum, a reușit să adune doar 11, deși are 30 în total. Unele din fabricile la care a lucrat înainte de ’90 s-au închis, arhivele lor au dispărut sau nu există disponibilitatea de a fi găsite. Domnul Ștefan ar avea însă o șansă să-și completeze anii de vechime necesari de la Baza de Aprovizionare Materiale de Construcții, unde a lucrat șase ani, chiar dacă ea nu mai există.

„Am cunoscut-o pe persoana care se ocupa de angajări. Am găsit-o, dar de când o cunosc este puțin ciudată. Acum, de exemplu, nu răspunde la telefon. Am vorbit cu ea, i-am zis că n-am telefon și că nu pot sta decât câteva secunde. Când să te mai caut? Când vrei. Dar când o caut, nu răspunde. Eram prieten bun cu bărbatul ei, am fost colegi, am fost la ei acasă. Să sperăm c-o să reușesc. Dacă arhiva s-a depus undeva, ea a depus-o, ea trebuie să știe.” Domnul Ștefan crede că ar obține o pensie de 400-500 de lei, bani suficienți pentru a-și acoperi chiria. „Vreau să mă salvez. Mi-ar fi foarte greu să mă mai întorc în stradă. Am 70 de ani.” Deși nu se consideră un om credincios, domnul Ștefan are presimțirea că se va întâmpla o minune.

Asociația Samusocial are nevoie de ajutor pentru a-i putea plăti Domnului Stefan chiria timp de 6 luni, până când va intra în posesia pensiei. Dacă aveți posibilitatea, puteți face donații în contul de mai jos, cu mențiunea ȘTEFAN. Banii strânși vor fi destinați exclusiv acoperirii costurilor de chirie.

Nume client: SAMUSOCIAL din Romania 
Cod IBAN: RO93BRDE441SV49929504410 
BRD GSG Agentia Carol 
CUI: 16050641

 

Citiți și:

Copiii străzii merg la școală

Inter Milano ne scoate copiii din canale

Un fost om al străzii: “Diverta ne-a mai îndulcit viața. De asta am simțit mai ușor viața de stradă”

Iubire și agonie în stradă

Mizerabilii


Un comentariu

  1. M-a impresionat povestea acestui om. Am donat si eu. Putin, ca nici eu nu reusesc sa imi gasesc job de mult timp si inteleg cat e de greu. Doamne-ajuta!

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger