Nu există umor politic românesc sau există, dar nu și-a atins potențialul. Ce-mi plăcea în Cațavencu erau textele care nu mergeau pe stilul revistei. Îmi plăceau anchetele, sifonările, informațiile din culise, bîrfele; îmi plăceau o parte din glumele lor, dar nu cînd era vorba de politică și politicieni. E ceva greșit în miștocărirea politicienilor, cum e ceva greșit în umorul politic Divertis.
de Dan Sociu
Spuneam într-un text că politicienii noștri sînt în mare parte interlopi, asociați cu interlopi și implicați în afaceri de interlopi; și că ar fi cazul să dăm limbajul la zero și să vorbim despre ei ca despre niște interlopi. Nu voiam doar să repet clișeul toți sînt niște hoți, ce încercam să propun e să luăm clișeul în serios. Să vorbim despre ei cu distanță, cu răceala cu care vorbim de interlopi în general, cu atît mai mult de cei care ne conduc și ne influențează viețile. Bășcălia de tip Cațavencu (AC e doar un simbol – vorbesc de tot umorul de acest tip și singurul valabil la noi) e un amestec de dispreț și toleranță, cu accentul pe toleranță. În umorul de acest gen, imaginea politicienilor e una pitorească, de amici de-ai noștri mai corupți, mai murdărei și penibili, dar de-ai noștri. Bombonel și Prostănacu – ne batem pe burtă cu ei, într-o disperată încercare de apropiere. Încercarea e numai dinspre noi, pentru că ei păstrează distanța, o cultivă și mimează apropierea. E distanța – reală și simbolică – dintre clădirile puterii, dintre Palate, cum încă li se zice și plebe, marcată cu garduri și jandarmi. E distanța dintre ceasul de zeci de mii de euro de la mîna președintelui interlop, naș de interlopi și cei 9 milioane de concetățeni ai lui care trăiesc cu mai puțin de 150 de euro pe lună. E distanța dintre felul în care li se aplică lor regulile și cum ni se aplică nouă.
Miștocăreala presupune un fel de egalitate, care e o iluzie. Cînd îi miștocărim, ni se pare că-i coborîm printre noi, că le dăm peste nas, dar nu facem decît să-i acceptăm, cu toate ale lor. Cînd venea interlopul Iliescu la balurile Cațavencu și se fotografia rînjind cu redacția, se pupa piața Independenței în modul cel mai grotesc – iar el își crea imaginea de om cu umor, de băiat de gașcă. Iliescu e responsabil de crime. N-a fost condamnat, dar e. Care dintre noi ar sta relaxat, într-o situație cotidiană, la o petrecere cu un criminal? Cine l-ar alinta Bunicuța? Dar persistența lui, an după an, în conștiința noastră publică, ni l-a făcut familiar, ni l-a băgat sub piele. La balul Cațavencu nu venea criminalul Iliescu, venea Bunicuța, venea personajul de desen animat. Interlopul Traian Băsescu e Băse, chiar și pentru cei mai aprigi dușmani. Pe forumurile ziarelor e Chioru și, deși e aparent o insultă, în realitate e vorba de același proces de familiarizare, de apropiere.
Nu lipsa de respect e ceea ce merită interlopii sau ceea ce are un efect cît de cît inconfortabil asupra lor – e răceala. Să vorbești despre ei ca despre reptile și să vorbești cu răceala reptilelor. Nu bășcălie, nu glumițe – sarcasm aspru, violență verbală inteligentă și imaginație brutală, punk.
Un model de satiră politică reală e cel britanic. Principiul, acolo, e – cînd ți se pare că ai mers prea departe, înseamnă că abia ai început. Cam de aici s-ar putea începe , fără scrupule.
4 comentarii
Sa ramanem optimisti, si sa speram ca este vorba numai de o mare prelungire a perioadei intermediare (vesnica tranzitie). Lucid analizata, este o ASPIRATIE, analizata la rece, este o ,,cantitate,, apreciabila si de admiratie.
Un articol incredibil de clar, fara sofisticareli de doua parale si exprimari alese de trei. Exact asa cum trebuia sa sune, o constatare rece si lucida a fenomenului. Gandesc asta de ani de zile dar n-am pus-o pe net pentru ca ma ocup cu altceva. Educati in primul rand presa, de acolo vine tot raul, de la hlizeala din platoul emisiunilor si exprimarea artistica din scriitura. Cand redactezi (citesti, comentezi) stiri despre viata politica nu te-ntreci cu Caragiale. Daca te devoreaza talentul pe dinauntru te uiti la diferenta de stil dintre ziaristul si poetul Eminescu. A amesteca umorul cu politica romaneasca e ceva asemanator cu bancurile cu copii orfani handicapati. Milioanele de oameni care sufera nu impartasesc hazul nesimtitilor din platou, care isi “fac meseria” dintr-un adapost sigur si caldut, mimand solidaritatea cu cei napastuiti.
Felicitari domnule Sociu, oricine ati fi dumneavoastra si nu uitati: educati presa.
Exista destul umor la politicienii din Romanika dar el e involuntar.
Acum, deh, facem și noi haz de necaz. Este varianta balcanică a umorului insular… Dar, pentru a da cezarului ceea ce i se cuvine, comparația nu este tocmai dreaptă, având în vedere faptul că autoironia britanică / anglo-saxonă nu este prea răspândită prin alte locuri din Europa de care suntem mai apropiați cultural.
Genul de umor de circ, cu șuturi în cur și glumițe de revistă interbelică, à la Tănase, la care ne raportăm noi mai poate fi întâlnit azi și prin alte locuri din Europa Occidentală, gen Franța sau Italia. Pentru o critică mai serioasă a problematicii ar trebui poate să analizăm particularitățile / tradiționalismele școlii românești de teatru raportate la contextul european, dar poate că ar fi mai bine să lăsam specialiștii în domeniu să facă acest lucru spinos…
Am putea, în schimb, să ne uităm înainte de a încheia și la partea goală a paharului. Această critică îndreptățită a fenomenului nu reprezintă decât o introducere (de nici 500 de cuvinte, fara argumentul introductiv). Ar fi frumos să credem că se va autosesiza cineva și va completa partea serioasă, cea cu soluțiile… Doar că sunt slabe speranțe ca să se întâmple ceva atât de radical în societatea românească, pe termen mediu. Dacă nu se autosesizează instituțiile statului, acreditate și plătite de cetățeni prin intermediul taxelor, degeaba. De ‘Geaba-da’-ba-nu!