Mecanismele umorului încă sunt misterioase pentru oamenii de știință. Aceștia reușesc să analizez glume și efectele lor, totuși încă n-au găsit o explicație solidă pentru partea de magie care separă ceva amuzant de ceva foarte asemănător dar care nu reușește să decoleze ca umor.
Bergson definea esența umorului ca mecanică aplicată pe viață. Deși sună pretențios dar e destul de simplu: orice mișcare vie, fluidă, naturală devine comică atunci cînd intră în domeniul mecanicului, cînd, cu o metaforă mai dramatică, își pierde sufletul. E valabil și pentru oameni și alte creaturi, e valabil și pentru limbaj. Un bărbat prezentabil, îmbrăcat civilizat, cu un mers controlat și impunător, cu gesturi care transmit respectabilitate, se transformă într-un obiect supus legilor mecanicii cînd alunecă pe o coajă de banană și cade în fund. Rîsul pe care-l provoacă e unul sadic dar e rîs adevărat.
Bergson descrie fenomenul umorului dar cum se explică psihologic acesta? Sunt cîteva teorii: teoria superiorității, teoria eliberării sau a defulării și teoria incongruitate-rezolvare. Toate merg bine pe anumite tipuri de umor, dar nu pe toate. E adevărat că ne simțim superiori celui care alunecă pe o coajă de banană, că simțim un mic triumf cînd rîdem de el dar unde e superioritatea în cazul umorului bazat pe jocuri de cuvinte sau în cazul tipurilor de umor blînd, poetic, care vine din egalitate. Teoria eliberării, cea freudiană, e bazată pe o mecanică hidraulică de secolul XIX – tensiunile create de condiția noastră de animale civilizate, dresate împotriva pornirilor noastre fundamentale, se descarcă în umor (teoria lui Freud e de fapt mai complicată și mai prudentă, în cuvintele autorului, decît a ajuns la noi în variantele vulgarizate). Toată acea presiune și descărcare nu e ceva ce simțim cu adevărat, altfel viețile noastre ar fi, zi de zi, o luptă pentru echilibrarea lor și nu e așa. Mintea nu e ca o vezică plină, care stă gata să explodeze în fiecare clipă. O a treia teorie, venită din cognitivism, cea mai la zi dintre toate, spune că umorul se bazează pe surpriză, pe contradicție internă rezolvată prin rîs. Sunt totuși surprize și incongruități care nu ni se par comice: o ninsoare în luna mai nu are nimic comic deși e surprinzătoare și nepotrivită în context. Cruzimea părinților e la fel de surprinzătoare pentru copil și nepotrivită cu rolul acestora dar nu ni se pare atît de amuzantă (deși aici depinde și la ce distanță stai de drama în sine; de multe ori, din interiorul dramei e greu să rîzi dar adulții abuzați în copilărie reușesc să facă umor din amintiri traumatice). În principiu însă, teoria se potrivește multor tipuri de umor. Ideea că rîdem pentru că așteptările de la o situație ne-au fost răsturnate se potrivește și umorului burlesc din scena cu coaja de banană dar și unor glume mai conceptuale, care presupun înțelegerea unei situații pînă la un punct, după care devine clar că o cu totul alta era intenționată. Un exemplu din cartea Inside Jokes, de Matthew Hurley, Daniel Dennett, Reginald Adams, un monolog foarte scurt și comic: Vreau să mor liniștit, în somn, ca tatăl meu, nu cu groază și urlete, ca pasagerii lui.
Dar unde e surpriza într-o scenă precum cea de mai jos, din Blazing Saddles a lui Mel Brooks? Avem un grup de văcari care mănîncă fasole și se beșesc, nimic din ce nu ne-am putea aștepta de la ei. Poate surpriza vine de la contextul mai general, pentru că nu ne așteptăm să vedem așa ceva într-un western sau într-un film în general. Dar și povestită ca pe o scenă din realitate are șanse mari să fie foarte amuzantă. Aici nu e nici o contradicție internă și nici o surpriză, dimpotrivă, ceea ce ne face să rîdem e confirmarea apăsată a așteptărilor noastre și exagerarea ei prin frecvența beșinilor și naturalețea cu care sunt acceptate de cei din grup. Aici se potrivește mai degrabă Freud – exigențele civilizației versus relaxarea văcarilor. Și, de ce nu, invidia pe intimitatea și toleranța dintre ei, rezolvată prin superioritatea și distanța umorului. Dar nici această scenă, cum e de așteptat, nu merge la toți spectatorii și atunci se duce universalitatea acestor teorii.
Tot ce știm pînă acum e că umorul e universal deși e foarte variat și că beșinile au un farmec al lor inefabil.