Un maraton in desertul Sahara

45

Paul1

Cand anul trecut m-am inscris pentru a alerga Sahara Marathon, nu am crezut ca o sa ma intorc atat de schimbat de la intalnirea cu desertul. Undeva in extremitatea vestica a Algeriei, in Sahara, am inteles lucruri noi despre efort, despre limite sau despre prietenie. Sa nu uit, e incredibil de multa lumina in desert, noaptea.

de Paul Dicu

Inainte de cursa aceasta de 42 de kilometri ma gandeam ca toate or sa fie foarte simple: ma duc acolo, alerg, ma intorc. Ce mare lucru… Deh, ca sa fiu sincer ardeam de nerabdare si sa ma reintalnesc cu nisipul. Iar cursa asta s-a brodit cum nu se putea mai bine.

M-am temut putin, dar organizatorii – o firma spaniola – sunt chiar foarte seriosi. Nu prea poti da vina pe ei daca tie nu iti reuseste ceva. La doua zile dupa ce le-am trimis e-mail-ul de inscriere, am primit vreo trei raspunsuri, care mai de care mai amanuntite si mai detaliate, in care mi se dadeau toate informatiile de care aveam nevoie.

Prietenii deja se uitau oarecum ciudat la mine si ma intrebau daca eu chiar am de gand sa ma duc sa dorm opt zile in cort cu berberii si sa mananc cine-stie-ce.

Au urmat vreo noua luni de pregatire, stress, teama si nerabdare. Nu mai facusem niciun maraton in desert si oarecum ma temeam… stiam apucaturile nisipului.  Am inceput sa-mi modific alimentatia, axandu-ma pe carne de pui, vita, paste (desi nu-mi plac, neam), cat mai multe legume si fructe. Din nu stiu care motiv, corpul meu a inceput sa isi reduca singur, fara sa ma intrebe, nevoile de apa, astfel ca, in ziua cursei, nu cred c-am baut mai mult de trei litri de apa.

Cat despre antrenamentul propriu-zis, desi s-ar parea ca sunt norocos, avand vreo 25 de kilometri de plaja la dispozitie aici in Constanta, era sa-mi rup picioarele de cateva ori din cauza diverselor lucruri “plantate” pe plaja. Din pacate, nici cu amabilitatea vecinilor de nisip nu ma pot lauda, unii turisti fiind mai mult decat fericiti sa ma impiedice in timpul alergarii.

Despre partea umanitara a cursei din Algeria urma sa aflu abia dupa ce m-am inscris. Nu stiam aproape nimic despre populatia saharawi, care isi duce zilele in Sahara, in taberele de refugiati de la Smara si Dahla. Am aflat ulterior, la fata locului, cum e sa astepti cisternele de la ONU sa-ti aduca apa, o data la cateva zile.

Perioada de pregatire a trecut insa repede si m-am trezit in ziua plecarii, cu bagajele facute si arzand de nerabdare. Ma simteam bine, cu exceptia unei tenusinuvite de supra-antrenament, care ma pleznise cu o saptamana inainte de cursa. Am bagat insa niste antiinflamatoare in mine si-am scapat.

De la Bucuresti am aterizat la Madrid, unde ne-am intalnit toti cei aproximativ 450 de alergatori din vreo 35 de tari. Fiind singurul roman, am fost repartizat in lotul vorbitorilor de limba engleza. Alaturi de americani, irlandezi, nemti, finlandezi…si-un roman pierdut p-acolo.

Din Madrid  ne-au fost puse la dispozitie, de catre Air Algeria, doua avioane care ne-au dus la Tindouf . Autobuzele si camioanele ne asteptau la iesirea din aeroport, pline de nisip, anticipand parca ce avea sa urmeze. Dupa alte doua ore de mers prin noapte in plin desert, escortati de politie si armata, am ajuns in Smara si-am fost  repartizati localnicilor care, foarte generosi si eficienti, ne-au preluat in corturile lor. Caci in corturi aveam sa ne petrecem urmatoarele noua zile.  Corturi in care puneai o patura pe jos, te inveleai cu sacul de dormit si te culcai.

A doua zi urma sa fie consacrata protocoalelor de inscriere, instructiunilor necesare etc. Trebuie sa recunosc ca incepusem sa fiu oarecum temator cu privire la cursa, cand am vazut sportivi care alergau acolo de multi ani, unii chiar de peste zece.  In lotul german am cunoscut un alergator de vreo 70 de ani care avea la activ … 99 de maratoane.  La standul de inscriere, dupa ce mi-am luat numarul de concurs si celelalte accesorii,  am fost abordat de un alergator american mirat ca sunt singurul roman. Nu eram insa primul la aceasta cursa. Tot la standul de inscriere am lasat si un steag romanesc.

Seara ne-am petrecut-o cu familia-gazda de saharawi, o populatie a desertului, amestec de beduini si africani, care nu stia ce sa faca ca sa ne simtim cat mai bine.  Stand de vorba cu ei, am aflat despre situatia lor, despre cei 35 de ani de pribegie, dupa ce teritoriile le-au fost ocupate.  In 1975, dupa ce Spania a renuntat la statutul sau de colonizator si s-a retras din Sahara Occidentala, Marocul a ocupat jumatate din acest teritoriu. Astfel, peste 250000 de saharawi au fost obligati sa-si paraseasca locurile de bastina si sa plece in pribegie. Astazi ei stau in tabere de refugiati, pe teritoriul Algeriei si traiesc din ajutoare venite de la ONU, de la diverse guverne sau organizatii internationale.

Paul2

Sahara Marathon s-a nascut ca un protest, ca un semnal de alarma asupra a ceea ce se intampla cu acesti oameni. In acest an, 450 de sportivi au alergat si pentru acesti oameni ai desertului. Ajutoarele nu sunt obligatorii, dar par firesti. Anul acesta, lotul german a venit cu o donatie de 50.000 de euro, de la unele firme si organizatii non-profit.

Locuitorii nisipurilor, desi aspri la prima vedere, se bucura si sunt extrem de vii. Si, oarecum fara sa vrei, inveti de la ei lectii despre omenie si respect. Am mancat si-am baut ce beau si ei: de la margarina la carne de camila. Fructe si legume proaspete, precum si cuscus. Apa, patru litri pe zi. Daca voiai in plus, trebuia sa iti cumperi.

Si a venit si 22 februarie 2010. Ziua cursei. Ne-am trezit pe la 5:30, caci startul urma sa se dea devreme, pentru a fi cat mai putin afectati de caldura. In autobuze, aproape nimeni nu vorbea. Toti eram incordati si ne gandeam la ce avea sa urmeze. Atunci am avut un moment de teama. “Daca nu reuseam sa termin cursa? Daca ma faceam de ras? Singurul roman prezent abandonase”, imi spuneam. Mi-am scuturat gandurile negre din cap si-am inceput sa recit o “litanie” pe care-o scot de la naftalina in momente d-astea.

Tabara El-Aayoun. Aici e prezent si primul ministru al guvernului saharawi in exil, sosit in uralele localnicilor. La start, sportivii se amesteca cu copiii si femeile localnice care emit sunete de bucurie. Kevin, alergatorul german cu care dormeam in cort, este si el destul de iritat. Ne-am pus amandoi centurile cu accesorii pentru alergare iar eu am inceput sa-mi dau genunchiul cu ketonal. Nu voiam sa imi cedeze in timpul cursei. M-am uitat la ceas: startul intarziase cu 15 minute. Un copil vine spre mine, ma ia de mana si striga: Romania, Romania!

Ora 09:45. Start. Trei camile pleaca si ele, odata cu noi toti. Cateva sute de metri au alergat alaturi de noi si zeci de localnici. Incet-ncet, intru in ritmul de alergare. Temperatura la start, undeva pe la 27 de grade. Dupa primii 2-3 kilometri, imi disparuse deja angoasa. Stiam ca primii 15 kilometri urma sa-i alerg pe un teren cu multe pietre asa ca grija mea era sa nu-mi rup picioarele printre bolovani.

A doua treime a cursei a fost formata insa din portiuni cu vestitele dune de nisip. Temperatura urcase deja pe la 37-38 de grade si genunchiul ma tot sacaia. Si, daca pe un teren plat mai poti sa gestionezi miscarea piciorului, aici, cand iti intra in nisip pana deasupra gleznei, nu ai nicio sansa de control. Pe langa noi treceau masini de securitate si de asistenta medicala, intrebandu-ne daca totul e in regula. Deja ne separasem destul de mult unii de altii si rar ma mai intalneam cu alti sportivi. Poate ca ma si depasisera multi. La un moment dat ma intalnesc cu un spaniol care asculta muzica la un mp3. Rock. M-am mai inviorat un pic.

Kilometrii 25-27. Dintr-o data, plamanii imi iau foc, picioarele mi se inmoaie si-mi vine sa ma asez in fund la fiecare pas. Temperatura de aproape 40 de grade nu facea decat sa-mi ascuta fiecare senzatie. Dupa cateva minute imi dau seama ce se intampla. Venise “omul cu ciocanul”. Momentul care, de obicei, vine pe la km 33 –35 al unei curse de maratin si in timpul caruia iti vine sa renunti, venise acum mult mai devreme. Caldura, dunele de nisip si Dumnezeu mai stie ce, ma faceau sa imi spun la fiecare pas: “opreste-te, ai aratat ce era nevoie, gata, nu mai e nevoie sa alergi, daca ti se intampla ceva?”

Norocul meu a fost ca sunt destul de neingaduitor cu mine si-au fost de ajuns niste suturi in fund si cateva injuraturi la adresa persoanei mele ca sa depasesc aceste momente. Petrecusem deja alergand vreo 2-3 kilometri in starea asta si simteam ca incep sa-mi revin. O masina de asistenta opreste si-mi da un gel de carbohidrati pe care-l completez cu niste praf isotonic din plicul dat de organizatori la standul de inscriere. Dupa ce mai trec cativa kilometri, traseul ajunge in asezarea de unde se daduse startul pentru semimaraton. Localnicii, in special femeile si copiii se apropie vertiginos de mine si-ncep sa ma incurajeze. Copiii ma iau de maini si alearga alaturi mine iar femeile scot din gura niste sunete de incurajare, stranii. Imi trece toata oboseala si simt fiori de emotie pe sira spinarii. Oamenii aceia ne multumeau ca alergam pentru ei.

Se termina sectorul de dune, ar mai fi vreo 15 kilometri de nisip cu pietre, oarecum denivelat. Observ in fata mea o alta masina de securitate in care se urca un sportiv, ajutat de personalul medical. Abandonase. Mi-a parut tare rau pentru el, cedase chiar in fata mea, as fi putut fi eu in locul lui.

Nu m-am putut abtine si l-am aplaudat cand am trecut pe langa el. Mi-a raspuns cu un zambet. Dupa cateva minute mi se face brusc sete. Cum ne era interzis sa avem apa la noi sau sa luam sticlele de la punctele de rehidratare, alergam cu gandul ca mai e putin si ajung la un punct de rehidratare. Da, ajung acolo dar, stupoare, se terminase apa! Injur copios si plec mai departe, ingrozit la gandul ca trebuie sa mai alerg vreo 3-4 kilometri fara sa beau ceva. Colac peste pupaza, incepe sa ma doara si ficatul. Dupa ceva vreme, ma ajunge din urma o masina de asistenta in care era chiar Diego Munoz, directorul proiectului Sahara Marathon. Ma recunoaste si ma intreaba: “How do you feel Paul?” Nu ma pot abtine si zbier: “I need some fucking water!” Rade si-mi intinde doua pliculete cu gel de carbohidrati. Apa urma sa vina peste vreo doi kilometri.

Km 39-40. Alerg impreuna cu Wolfgang Hofmann, liderul grupului de sportivi germani. Imi spune ca se bucura ca nu m-am oprit. Auzise si el de cativa alergatori care abandonasera si se bucura ca n-am fost printre ei. Eu ce sa mai zic?! Aveam in back-pack un alt tricolor romanesc si le promisesem prietenilor c-am sa trec linia de sosire cu el pe umeri.

Paul3

La un moment dat, imi revine zvacul si-i spun lui Wolfgang ca o sa accelerez. Imi da o palma usoara peste umar si plec. Vad la orizont tarcurile de capre din satul unde se afla linia de sosire si ma bucur. Ar mai trebui sa fie doar vreun kilometru-jumate pana la finish. Mai depasesc cativa nemti si un algerian (cat de bucuros am fost ca “l-am batut”, ne tachinasem toata cursa) si incep sa vad corturile din tabara de refugiati. Apar si oameni care aplauda si ma incurajeaza. Ma ustura groaznic nasul si fata de la soare. Ma uit mai mult in jos si, cum mai era doar vreun kilometru, imi scot steagul si-l pun pe umeri. Vantul batea chiar din fata si-l flutura. Imi vine in cap ca-s caraghios ca un Superman pensionar si ma pufneste rasul.

Deodata, incep insa sa aud foarte clar strigatele femeilor de pe margine. Pana sa-mi dau seama ce se intampla, imi suna in urechi: “Romania! Romania! Yalla! Yalla!” Ma uit in fata si vad finish-ul la vreo suta de metri. Ceilalti sportivi care terminasera inaintea mea ma aplauda si-mi striga: “Go, go to victory!”.  Deschid bratele si accelerez. Ma uit in sus si strig: “ti-am zis, ti-am zis!”. Niste maini imi pun medalia de gat. Gata. Trecusem linia de sosire. Pun un genunchi in pamant si-mi dau lacrimile. Ma  sterg repede, caci venisera niste sportivi sa ma felicite si ma ridic. Facem o poza impreuna, ma mai imbratiseaza niste localnici si ma duc intr-o parte, singur. Ma trezesc imbratisat pe la spate de-un localnic care tot repeta: “bravo Romania”, “bravo, I know Romania!”

Gata, cursa s-a terminat. Si-acum ma intreb de unde stiau localnicii de drapelul romanesc. Am fost oarecum mandru de acest lucru dar, curand, mi-am adus aminte de sportivul in carucior cu rotile si de cel orb care si alergasera prin desert, alaturi de mine. Mi-am plecat privirea si m-am indreptat spre dusuri. Spre singurul dus facut in noua zile, de altfel. Mi-am scos de la gat medalia facuta de localnici, din piele de camila si steagul de pe umeri si-am “ras” un litru de apa.

In ultimele zile ale acestei expeditii extraordinare am fost sa vad urmele razboiului dintre Maroc si Sahara Occidentala. Urme dureroase, oameni schiloditi. O cladire cu zidurile gaurite de gloante si fara geamuri reprezinta scoala din Smara. Copiii invatau acolo. Seara, in cort, batrana ce ma gazduia ne facea ceaiul, cu o dexteritate incredibila, era un moment de magie. Dupa cinci zile petrecute in Smara, suntem transferati la Dakhla, aproape de granita cu Mauritania. Suntem paziti de politie la fiecare pas si ni se spune sa nu parasim haima (casa unde locuiam) fara insotitor. Exista pericolul sa fim rapiti de teroristi din Mauritania.

In penultima seara, fiul batranei la care stateam ne ia sa facem ceaiul noaptea, pe la ora 12, pe dune. Magie. Nu exista cuvinte. Dupa vreo ora, amicul ne spune foarte linistit: “vedeti, peste dunele alea e granita cu Mauritania. Eh, mai vin ei uneori sa mai rapeasca sportivi, ca stiu ca e perioada, dar nu trebuie sa va faceti griji”. Ramanem muti. Adica asta ne incuraja acum, nu? Ulterior aflam ca fusese contrabandist de tigari. Ar fi trebuit sa ne linisteasca asta?

In dimineata ultimei zile petrecute la Dakhla, cativa dintre colegii mei se plang de dureri si febra. Ma gandesc sa nu fi mancat ceva nepotrivit si ma tem sa nu ma imbolnavesc si eu. Nu aveau insa nimic grav, doar o insolatie. Din fericire, eu m-am simtit foarte bine. Ba, mai mult, fetele batranei incep sa chicoteasca si, pana sa-mi dau seama despre ce e vorba, ma trezesc luat pe sus si supus unui proces de tatuare a piciorului drept, spunandu-mi: “sa nu uiti c-ai alergat prin desert”. De parc-as fi putut uita…

Ultima seara in desert… cu o petrecere data pe dune, cu muzica saharawi si dans. Deja simteam ca pierd ceva. Ceva din mine ramanea deja acolo. La un moment dat, in timp ce stateam intins pe nisip, ma surprind mangaind nisipul ca si cum ar fi fost o femeie. Imi retrag mana jenat si-mi auto-administrez o doza de cinism. Dupa miezul noptii plecam spre corturi.

In ziua plecarii suntem invitati la festivitatile prilejuite de ziua nationala a Republicii Saharawi. Oameni care pana mai ieri aveau fete aspre si se spalau pe tot corpul cu apa dintr-un borcan de 500 de ml de apa, se transformasera acum in niste suflete incredibil de vii, dansau si cantau bucurosi. Am remarcat acolo cateva fete de-o frumusete tulburatoare. Plecam din Dakhla spre aeroportul din Tindouf. Se terminase Sahara Marathon 2010. Opt zile de magie, opt zile in care-am facut cunostinta cu nevoile umane fundamentale, cu iubirea in forma pura. Opt nopti in sacul de dormit, sub cerul Saharei. Apropo, e incredibil de multa lumina in desert, noaptea.

Circa 250 de mii de saharawi au ramas acolo intre dunele Saharei, asteptandu-si reintoarcerea acasa. Si au mai ramas si citeva sute de pasi de alergator, care vor fi sterse de prima furtuna de nisip, ca si cum nici n-ar fi fost acolo.

Tags:



45 de comentarii

  1. seba: multam mult pentru felicitari, da, chiar ma inscriu si peste o luna incep pregatirea pentru Marathon des Sable. Am si cunoscut anul acesta un irlandez care a fost acolo anul trecut si vorbesc destul de mult cu el despre asta.

    cosmin: multumesc mult, sa faci tot posibilul sa te duci sa alergi acolo, ai sa vezi de ce 🙂 Numai bine!

  2. M- ai teleportat in desert si am trait cu tine tot acest maraton.Umanitatea lui,scopul lui si sufletul de copil al acestor beduini si localnici.De fiecare data cand folosesc apa, ma gandesc la milioanele de fiinte care nu o au si mi-as dori sa gasesc o cale ,asa cum ai gasit tu cand ai participat la acest maraton ,pentru a-i ajuta. Ar trebui toti romanii care se vaita de saracie, sa aibe macar odata ocazia sa vada adevarata saracie si durere a unor refugiati care inca au taria sa cante si sa danseze. Iti doresc un maraton sufletesc pe masura frumoaselor sarbatori de Pasti care vor veni, si multe alte articole la fel de interesante ca acesta.

    • alexandrina: ma bucur c-am putut sa-ti aduc un pic de nisip … virtual, macar. si da, ai dreptate, avem studii superioare in a ne vaita, dar, de construit… mai incolo. Ai sa gasesti calea, nu te teme, o sa vina. Iti multumesc pentru urari si iti doresc numai bine.

  3. incredibil nici un comentariu la asa articol. sa fiu cinstit acest eveniment, de care am aflat acum doar, ma fascineaza si m-ar interesa sa aflu daca va ganditi sa mai participati si la urmatoarea editie si cum as putea si eu ajunge acolo ca observator/fotograf.
    felicitari, le meritati pe deplin!
    serban

    • multumesc mult pentru urari, de fapt, cred ca oamenii de acolo le merita mai mult decat noi, cei care alergam. Sigur ca puteti participa ca si fotograf sau observator, trebuie sa luati legatura cu organizatorii si pe fisa de inscriere scrieti “insotitor” . Daca aveti nevoie de ajutor, va rog, sa-mi spuneti, nu-i nicio problema.
      http://www.saharamarathon.org

  4. Pingback: Puţin despre oamenii deşertului « alerg, deci exist

  5. Felicitari Paul! Avem nevoie de mai multi romani ca tine care sa se incumete la asa un maraton si sa poarte cu mandrie steagul Romaniei peste mari si tari. Deasemenea este esential pentru noi ca oameni sa realizam ca nu suntem “buricul pamantului” si problemele cu care ne preocupam zilnic palesc in comparatie cu problemele acelor localnici saharawi si a multor altora.
    Sper sa mai citesc cat de curand despre minunatele tale aventuri pe meleaguri straine.
    Cu stima,
    Lucian

  6. felicitari ….. am fost decatlonist ( si campion prin harul Domnului ) dar cred ca nu se compara cu un maraton …………………… si mai ales pentru o cauza nobila ,,, apreciez cauza pentru care ai facut-o . felicitari si sa speram ca acest maraton nu este in zadar pentru cei fara de patrie ……………….

  7. Salut Paul, felicitari pentru maraton. Fix In acea perioada, faceam si eu un alt mic maraton in “temuta” Mauritanie 🙂 Dar era in masina si “alergam” sa vad cat mai mult

  8. Felicitari, superb articolul. Data viitoare poate reusiti sa si filmati. Un film documentar ar fi fost completarea acestui articol. Si poate ar trebui putina publicitate (la TV, pe net).

  9. Pingback: Tweets that mention Un maraton in desertul Sahara » Think Outside The Box -- Topsy.com

  10. BRAVO!
    tot respectul!
    Foarte buna relatarea, m-am simtit de-a dreptul acolo, alergand in desert cu gatul uscat, tanjind dupa apa.

  11. Superb, ma-i incantat cu ritmul alert al povestirii si mai ai les ca ai surprins foarte fidel atmosfera si oamenii pe care i-ai intalnit. Am cunoscut astfel si eu “viata in desert” cu toate ca nu-mi place caldura dar de data asta am fost captivat.Mai astept si alte povestiri .Succes in continuare si ma bucur ca nu ai uitat ca esti roman.

  12. In primul rand felicitari ….
    Citind ultimele randuri, “Si au mai ramas si citeva sute de pasi de alergator, care vor fi sterse de prima furtuna de nisip, ca si cum nici n-ar fi fost acolo.”, mi-am adus aminte de o fotografie pe care am vizualizat-o cu cateva minute inainte de a citi articolul.
    http://1x.com/v2/#photos/member/43160/32320 (se potriveste de minune).

    Bafta in continuare!

  13. O poveste frumoasa, imagini pe care “le vedeam” aievea, o bucurie in suflet pentru ca mai exista pe lume oameni minunati ca tine, Paul, care isi dedica din timpul lor pentru cauze umanitare. Cu oameni asemenea tie lumea va deveni mai buna. Minunat, felicitari!

  14. Bravo PAUL ! Suntem mandri de tine. Asta inseamna roman, nu spagarii care ne conduc din parlament/guvern/Palatul Cotroceni. Bravo si sa fii sanatos(Ben Gay e mai bun decat ketonal pt. pregatirea pt. efort…din ce stiu). Poti sa mai folosesti “untul pamantului”, de la farmaciile naturiste. Altfel, cartilaj de rechin si/sau flexodon(de la farmacii), ca sa previi artroza. Sanatate.

  15. Pur si simplu sunt coplesit de generozitatea voastra. Va multumesc mult pentru urari, sfaturi si sustinere, sunteti prea buni. Cred ca insa, nu-s decat un mic fir de nisip in desertul acela si asta nu e falsa modestie.

    • E adevarat, pentru acel desert esti doar un fir de nisip, dar cu suflet; pentru “vegetatia” de langa desert esti memoria desertului. Firisorul de nisip este cu atat mai pretios cu cat este modest, ca si tine.

  16. OMULE, se cheama ca nu traiesti degeaba !
    felicitarile sunt vorbe goale ! sa traiesti sa mai faci……..relatarea ta mi-a amintit de o carte – Tuareg ! emotionant totul.

  17. Foarte frumos articolul! Felicitări, chiar c-ar trebuie să mai existe și alte articole la fel de interesante ca acesta în presa noastră plină doar de tabloide și scandaluri politice! Felicitări pt. felul cum înțelegi tu a fi JURNALIST, Paul!

  18. Paul , esti un om deosebit ,iti urez tot binele din lume pentru ca m-ai facut sa ma opresc putin din tumultul vietii pline de griji de zi cu zi si sa simt ca mai sint si alte valori in lumea asta -pe care nu le percepem decit in ocazii ca aceasta .Jurnalul tau este impresionant din multe unghiuri, mi se pare ca Romania isi inghite valorile, nu le merita, si avem parca parte de o soarta ingrata, de care nu ne facem vinovati noi, oamenii simpli. Sint multi oameni ca tine, Paul, care fac cu atit mai mult sa ne simtim mult prea mindri pentru a fi suficient de tristi ca traim in mizeria asta (morala, rezultind si cea materiala)

  19. Salut,am primit vestea de la Sergiu.Felicitari,sper sa ne vedem curand sa povestesti mai multe.
    PS.am fost si eu in Sahara ,dar ca turist.

  20. Felicitari din inima, Paul!
    Excelenta performanta si un excelent blog! (…si foarte motivant cu 2 saptamani inainte de maratonul din Rotterdam)
    Altfel nu-mi imaginez cum e sa alergi “pe plaja” la asa temperaturi! 😉

    Bravo! Keep running!

  21. Felicitari, Paul !!! Foarte bine scris articolul… si mie mi-au dat lacrimile 🙂
    Mult succes in continuare!

    Keep running! La cat mai multe astfel de experiente!

  22. multam mult, Gabriel si felicitari si tie, fara discutie. Da, asa cum spuneai si tu, odata virusat, nu prea mai scapi 🙂
    Deci, mi-ar placea tare daca am putea sa discutam pe tema asta. Cum ne gasim?

    • Paul, puteai sa lasi aici o adresa de mail 🙂
      Scrie-mi la gabe6 (at) hotmail.com,. atunci iti voi da o alta adresa mail via careia putem comunica (masura impotriva spammerilor). plec la alergat alpin 🙂 , tinem legatura!

  23. Pingback: Caut sponsor « diacritica

  24. Pingback: Invitatie: veniti cu mine in Sahara! | Dupa Polul Nord, maraton pe 7 continente.

  25. Pingback: De vorba cu 3 alergatori. Partea 1: Paul Dicu | Maraton si ultramaraton pe 7 continente.

  26. Pingback: Vreau să fac bani din blog! « diacritica

Leave A Reply