“Nu ar fi mai bine să plecaţi înapoi?”, mă întreabă, pe mine şi pe ceilalţi imigranţi est-europeni din Olanda, site-ul lansat de Partidul pentru Libertate al controversatului Geert Wilders. Pentru a-i răspunde, am mers din olandez în olandez, solicitându-le părerea.
de Diana Oncioiu (De la Zer0)
Nu am furat locul de muncă al unui olandez. Încă. Momentan doar „complotez” să mă angajez în Olanda. În cel mai rău caz aş putea fi “denunţata” că am ocupat locul unui student batav la un program masteral. Veţi conveni, un est–european care studiază despre naţionalism, genocid şi conflict ar putea fi o problemă pentru un partid recunoscut pentru populismul şi acţiunile sale extremiste, precum ultra-mediatizatul „Partid pentru Libertate” (PVV) al şi-mai-mediatizatului Geert Wilders. Norocul meu? Până acum nimeni nu s-a arătat deranjat de prezenţa şi ideile mele.
Am ajuns în Olanda în urmă cu aproape doi ani. M-a adus aici un program de master care, pentru prima dată, era predat în engleză şi acceptă studenţi internaţionali. Întâmplarea a făcut să fiu singurul străin şi, poate, cel mai răsfăţat student. Nu mi-a spus nimeni să mă întorc la mine acasă. Dimpotrivă, toţi m-au invitat în casele lor. Iniţial, am luat site-ul PVV că pe o glumă. Scriu iniţial pentru că acolo sunt câteva titluri de tipul “Nu ar fi mai bine să plecaţi înapoi?”, „Est-Europenii, tot mai multe infracţiuni”, “Hoţi neruşinaţi” care te cam fac să îţi dispară zâmbetul. Să-mi fi pierdut, după prea multe lecturi despre genocid, sensibilitatea umoristică?
Partidul Libertăţii (PVV), o formaţiune condusă de controversatul Geert Wilders, a lansat la începutul lunii februarie un site, invitând olandezii să scrie despre experienţele neplăcute cu imigranţii veniţi din Europa Centrală şi de Sud-Est. Până la jumătatea lui februarie peste 15.000 de plângeri au fost formulate împotriva imigranţilor, susţin reprezentanţii PVV, fără ca vreo altă instanţă să le valideze cifrele. Comisia Europeană a reacţionat codamnand proiectul, în numele spiritului european al toleranţei. Însă, premierul olandez Mark Rutte a refuzat să facă vreo declaraţie pe subiect, limitându-se să spună că guvernul colaborează cu PVV (n.a. formaţiune ce nu face parte din executivul de la Haga, dar susţine cabinetul minoritar al lui Rutte), dar nu pe chestiuni ce ţin de Europa. Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti a cerut adoptarea unor măsuri împotriva site-ului, subliniind „caracterul vădit discriminatoriu” al platformei online. Dar şeful guvernului olandez a rămas constant în refuzul lui de a se implica în această problemă.
Povestea 1, petrecută într-un bar olandez, în care cititorul are ocazia să afle câteva lucruri despre piaţa frizeriilor
În drum spre casă trec mereu pe lângă un bar. Locul are un farmec aparte pe care i-l dau mirosul stătut, o combinaţie de alcool şi aer închis, scaunele învelite în catifea, pereţii tapetaţi cu un Amsterdam de altă dată şi semiîntunericul, deşi afară e încă lumină. Mă aşez stinghera pe unul din scaunele de la bar şi cer o cafea. În faţa mea doi tineri joacă şah. La masa de lângă fereastra un cuplu se pregăteşte să termine ceea ce olandezii numesc Erwtensoep, o supă tradiţională. Un domn citeşte liniştit ziarul. În mai puţin de o oră locul se umple: muncitori veniţi direct de pe şantier – îi trădează salopetă -, studenţi scăpaţi de la cursuri, angajaţi ai muzeului de peste drum.
Ceea ce face locul acesta special sau diferit de barul vecin e că aici toată lumea se salută cu toată lumea din momentul în care intră pe uşă. Barmanul îţi toarnă băutura până să te aşezi la masă fără să fie nevoie să spui ceva. Dacă nimereşti în barul ăsta pentru prima oară, te simţi că un intrus. Ideea e că nu oamenii de aici te fac să te simţi străin. Dimpotrivă, ei îţi zâmbesc şi abia aşteaptă să te adopte în “comunitatea” lor.
Procesul de integrare începe cu o doamnă care mă întreabă sfioasă ce mă aduce aici. Hârtiile de pe bar sunt un semn clar că am venit cu treaba. O cheamă Miriam, e artistă, a avut un studio în Barcelona şi unul în Amsterdam, dar a pierdut tot în urma unui infarct. O întreb despre iniţiativa PVV. “Ştii, dacă mâine Olanda ar fi inundată, pentru că o parte este deja sub nivelul mării, şi ar trebui să mă mut într-o altă ţară din Europa, vreau să cred că voi fi bine primită oriunde ca cetăţean european”. Accentul pe Europa şi cetăţeanul european nu e întâmplător. Miriam îmi spune că problemele menţionate de PVV pe site sunt caracteristice musulmanilor. Artistă are şi exemple: doi vecini turci extrem de gălăgioşi, „incapabili” să se adapteze unei culturi care i-a primit cu braţele deschise.
Discuţia atrage un grup de trei pensionari care, aflu ulterior, se întâlnesc în barul respectiv la fiecare trei luni. Îi întind unuia dintre ei o hârtie cu textul care apare pe site, o priveşte în diagonală şi mi-o înapoiază nervos. Deşi sunt recunoscuţi pentru onestitatea cu care îşi împărtăşesc opiniile, se pare că o iniţiativă PVV îi poate inhiba chiar şi pe olandezi. Omul nu vrea să comenteze nimic şi se arăta stânjenit de întreaga discuţie. Unul dintre colegii lui îmi spune că îi e ruşine şi adăugă că cei care au scris aşa ceva nu sunt olandezi. A susţine că un om este rău doar pentru că este polonez, roman sau bulgar îi aminteşte de practicile naziste. E şi mai stânjenit după ce află că sunt din România, aşa că preferă să întoarcă discuţia către proiectele mele de viitor. Cel de-al treilea apelează la “puterea exemplului” pentru a mă face să înţeleg de unde vine această iniţiativă. Îmi vorbeşte despre prietenul său care are o frizerie într-o zonă tot mai mult locuită de străini. De când aceştia şi-au deschis propriile frizerii, câştigul lui s-a diminuat considerabil. Străinii tund la jumătate de preţ. Pe olandez nu îl interesează că omul e est-european sau musulman, căci de musulmani era vorba în exemplu, pentru el contează că, odată cu apariţia străinului, afacerea lui nu mai merge.
Mesajul lui nedeclarat, pentru mine şi ceilalţi est-europeni, e simplu şi clar: „Staţi liniştiţi, nu are de-a face cu voi, sunteţi doar un pretext pentru a discuta alte probleme”. Asta înseamnă însă că ele nu există când e vorba de romani sau polonezi, dar îşi fac apariţia doar odată cu turcii sau marocanii? Mă gândesc la întrebarea asta, deşi nu o pun mai departe grupului. Şi-mi mai vine ceva în minte: mulţi olandezi spun că nu au nimic cu nimeni, dar diferenţiază, de exemplu, între zonele bune şi mai puţin bune din Amsterdam folosind, într-o ordine a importanţei, amploarea imigraţiei, a şomajului şi, abia pe ultimul loc, a criminalităţii. Se face târziu aşa că o las pe Miriam cu cei trei domni. Chiar înainte să plec, artistă îmi şopteşte la ureche: “O domnişoară educată ştie întotdeauna când să se retragă”.
Povestea 2, începută într-un tramvai şi încheiată la bere, în care cititorul poate afla cum închei socotelile după un mariaj eşuat
Aş putea fi acuzată că imaginea mea idilică despre Amsterdam se datorează faptului că locuiesc într-un cartier central. Aş putea, dar ar fi un argument fals: în doi ani de zile de umblat prin Amsterdam pe jos, cu bicicleta şi mijloacele de transport am reuşit să văd destule. Mă întâlnesc cu nişte amici jurnalişti la o bere. Între două staţii de tramvai, îl aud pe tânărul de lângă mine: “E o prostie! Facem mult prea mult tam-tam pentru nimic. Cel mai bun mod de a aborda site-ul este să îl ignorăm. E foarte bine că prim-ministrul nu a vrut să comenteze”. Ridic capul din hârtii şi îl rog să repete crezând că poate nu mi s-a adresat mie, deşi avea toate motivele să o facă. Ţin în mâna variantele în olandeză şi engleză a textului de pe site-ul PVV. Îl cheamă Robert, e arhitect şi e vizibil deranjat de atenţia pe care o primesc Partidul pentru Libertate şi liderul său, Geert Wilders.
Părerea lui Robert este împărtăşită şi de cei doi prieteni jurnalişti care îmi explica că toată treaba cu site-ul este o strategie media practicată de PVV. Aceea de a lansa teme controversate, a provoca discuţii şi comentarii fără a răspunde la niciunele. “E stupid şi periculos în acelaşi timp. Nu se va întâmpla nimic cu plângerile alea, dar mesajul pe care îl transmite site-ul poate generă un conflict. E o metodă de a instiga olandezi împotriva altor grupuri naţionale”. Alex, ONG-ist cu jumătate de normă şi editor la o revistă de stânga, vede altundeva pericolul, mai exact în modul în care sunt colectate “informaţiile” sau plângerile. “În momentul în care completezi formularul de denunţare ai suficiente căsuţe în care poţi pune detalii ale “învinuiţilor” cum ar fi numele, adresa, religia”. Pentru Alex “denunţarea” este o practică care ar trebui să preocupe Poliţia, în niciun caz un partid.
Ce ar putea să facă PVV? Niciunul dintre noi nu vrea să răspundă la întrebarea asta. “Ştiai că soţia lui Wilders e de origine maghiară?”, mă întreabă Alex ca să destindă puţin atmosfera. Nu, nu ştiam. “Ei bine, a divorţat la începutul lunii şi mă gândeam că poate site-ul e modalitatea lui de a încheia socotelile cu soţia”. Izbucnim amândoi în râs.
Povestea 3, petrecută pe canalele Amsterdamului, în care cititorul primeşte câteva explicaţii
La master, primul olandez pe care l-am întâlnit a fost Zorah, o tipă extrem de pasionată de ceea ce studia, genul de student de la care profesorii aşteaptă mereu o opinie critică. Când o întreb de site-ul PVV explodează: “Bineînţeles că este o propunere ridicolă. E o nouă încercare de a atrage atenţia promovând o iniţiativă din asta idioată care poate duce la polarizarea societăţii, la apariţia unor clasificări, de tipul romanii şi bulgării – hoţi şi criminali, pe baza a câtorva plângeri”. Încearcă să mă liniştească, nu ştiu dacă pe mine sau pe ea, adăugând că sunt puţini cei care vor fi de acord cu un asemenea site.
O reacţie dura primesc şi de la un profesor exasperat, la rândul său, de toată povestea: “Acest non-partid naţionalist, populist şi xenofob este responsabil pentru campanii de defăimare a celor pe care ei nu îi considera olandezi, mai exact turci, marocani, în primul rând, şi musulmani în general. Din motive strategice atenţia lor s-a mutat acum către Europa Centrală şi de Est. Practicile PVV sunt abjecte, stupide, respingătoare, periculoase şi, nu în ultimul rând, ruşinoase”. Şi ce îl deranjează cel mai tare e lipsa de reacţie a Guvernului care tolerează un astfel de comportament în schimbul sprijinului politic. Un alt profesor, o opinie similară: “E un caz clar de populism care ţinteşte un grup pe criterii etnice şi de clasă. Ce înseamnă Europa Centrală şi de Est? Doar Polonia, România sau Bulgaria?” E îngrijorat şi de această practică a denunţării. „PVV se foloseşte de populaţia olandeză pentru a-şi legitima politicile discriminatorii şi rasiste”.
Olandezii pe care îi cunosc sunt oameni foarte vorbăreţi, deschişi la orice fel de discuţii. E suficient să le pui o întrebare pe o temă controversată şi îţi vor spune o poveste sau îţi vor ţine o lecţie. “E prostească, stânjenitoare…Nu e nimic alarmant, e doar penibil” aşa începe lecţia mea despre iniţiativa PVV. Profesorul? Un antreprenor pasionat de ştiinţele politice. De data aceasta reacţia nu este una emoţională, ci mai degrabă raţională. “Da, PVV are o poziţie politică validă. Vrea restricţii pentru imigranţii din noile state membre. Nu sunt de acord cu aceste restricţii, dar pot respecta şi acceptă argumentele lor”.
Problema, considera antreprenorul, sta în faptul că polonezul, de exemplu, este dispus să lucreze mult pe bani mai puţini decât muncitorul olandez. Ori PVV mizează pe votul celui din urmă motiv pentru care s-a transformat în apărătorul său. Interlocutorul meu considera că e sănătos pentru forţa de muncă olandeză, care se complace şi e răsfăţată, să fie zgâlţâita de o competiţie serioasă venită din partea unor oameni cu o percepţie diferită asupra muncii. Nu e, însă, nimic alarmant sau periculos cu site-ul, mă linişteşte antreprenorul: “PVV se joacă cu focul, dar nu va depăşi niciodată limita. Nu este un partid periculos. De fapt, dacă ar fi fost la guvernare am fi văzut un Wilders mult mai pragmatic şi temperat”.
Colegul de apartament începe să râdă când aude despre site-ul PVV. Nu îl ia în serios, aşa cum face cu orice propunere care vine din partea lui Wilders. Îl amuză partea cu furatul locului de muncă: “Da, bineînţeles că sunt o mulţime de olandezi care şi-au pierdut locul de muncă în faţa celor din Europa Centrală şi de Est. Asta pentru că cei dintâi refuza să facă munca de jos pe care cei din urmă nu doar sunt dispuşi să o facă, dar o fac pe bani puţini”.
Povestea 4, petrecută la o petrecere din Utrecht, în care cititorul poate afla că nu doar furatul, ci şi sarmaua poate fi un brand de ţară
Reacţiile publice în Olanda la site-ul PVV au fost dintre cele mai diverse. Un profesor din Groningen de origine cehă s-a denunţat singur într-un articol de ziar “M-am îmbătat, am parcat în locuri interzise şi am luat locul de muncă unui olandez”. Prietenii mei au completat formularul de “denunţare” cu mesajul “Nu avem nimic de reclamat”. A apărut şi un site “Reporting Party for Freedom” care îşi propune să adune plângeri despre practicile PVV. Cei care au creat site-ul susţin că metoda PVV, colectare de date şi informaţii cu privire la comportamnetul unor oameni care nu sunt olandezi pentru a le folosi în campaniile de defăimare, seamănă cu modul în care operau fasciştii în Olanda în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Sunt şi olandezi care au răspuns propunerii PVV cu o petrecere în Utrecht. De eveniment am aflat de la Laura, o prietenă care în urmă cu un an mărşăluia pe străzile din Amsterdam alături de vecinii ei musulmani împotriva propunerilor anti-islamiste ale lui Wilders. Când a aflat că scriu despre site-ul PVV, m-a sunat: “Uite, nişte prieteni organizează petrecerea asta ca răspuns la iniţiativa lui Wilders”. Celor două jurnaliste care organizează petrecerea, Arja van den Bergh şi Franka Hummels, le-a venit ideea în timpul unui mic dejun. Atunci au aflat despre propunerea lui Wilders şi, mai în glumă mai în serios, au hotărât să răspundă acuzaţiilor de pe site cu muzică, mâncare din Europa Centrală şi de Est, multă gălăgie şi “probleme”.
Arja îmi spune încă de la început “Nu am vrut ca acţiunea noastră să fie una politică. Am luat site-ul că pe o provocare şi vrem ca cei care sunt aici să se bucure de ritmurile balcanice, să guste din bunătăţile pe care le-am pregătit şi să vadă că est-europenii sunt nişte oameni calzi”.
La intrare invitaţii sunt întâmpinaţi cu vodka din Polonia şi rachiu de undeva din Balcani. Mi-e greu să spun dacă e ţuica noastră sau slivovica sârbilor. Ştiţi reacţia aceea pe care o ai când eşti într-un loc străin şi găseşti lucruri pe care le poţi recunoaşte? Cam aşa sunt eu la petrecerea organizată în barul din Utrecht, când un tânăr olandez îşi scoate acordeonul şi începe să cânte o melodie de-a lui Bregovic, apoi o sârbă din Ardeal pe care câţiva olandezi încearcă să danseze sub privirile amuzate ale celor din local. Urmează covrigii cu sare şi nişte bomboane care îmi aduc aminte de copilărie. Şi turtă dulce. Nu lipsesc sarmalele şi telemeaua.
“Care dintre mâncăruri e din ţara ta?”, mă întreabă cineva. Sunt puţin confuză. Mereu, în dialogul cu un localnic, prima întrebare vine în olandeză, eu mă scuz că nu înţeleg, după care vine varianta în engleză. Ruben a optat direct pentru engleză. A crezut că sunt din Polonia din cauza părului blond şi a ochilor verzi. Zâmbesc. Aceleaşi trăsături mă fac să mă pierd zi de zi în mulţimea olandeză. Ruben e aici la invitaţia unor olandezi care au cunoştinţe din Europa Centrală. În felul ăsta au ajuns la petrecere mulţi dintre cei prezenţi. Nu vrea să vorbească despre PVV, în schimb e interesat să ştie dacă muzica mi se pare bună, dacă mâncarea e făcută după reţeta potrivită. Un alt olandez e curios dacă ar trebui să danseze într-un anume fel pe ritmurile balcanice şi pentru că răspunsul meu nu îl mulţumeşte decide să stea cu ochii pe un sârb.
Nu aş putea spune câţi dintre cei de aici sunt olandezi şi câţi din Europa Centrală şi de Est. Cert e că cei dintâi fac tot posibilul să cunoască cât mai mulţi străini. Mă gândesc pentru o secundă ca, poate, Arja s-a înşelat. Petrecerea nu e organizată pentru a arăta cât de calzi şi prietenoşi sunt est-europenii, ci pentru a le demonstra acestora că olandezii pot face faţă unui pahar de rachiu sau vodka, că pot găti sarmale la fel de bine ca ei, că pot cânta melodii balcanice. E felul lor de a demostra că olandezii nu sunt cei din PVV, aşa cum noi încercăm să le spunem că nu suntem hoţi.
Scepticii vor spune că nu e timpul pentru un asemenea tratament: nu au ajuns, încă, romanii în Olanda! Le spun că au ajuns şi că în rândul poliţiştilor din Amsterdam există aşa zisa metoda românească de a fura. (Eticheta a fost pusă după câteva spargeri în care hoţii au pătruns prin efracţie găurind uşi sau ferestre şi folosind diferite dispozitive, introduse în găuri, pentru a răsuci clanţele acestora). E, mai degrabă, o petrecere târzie de bun-venit în care gazdele nu te aşteaptă cu biterballen sau herring (aperitive locale), ci cu rachiu şi sarmale. Iar privirile nostalgice ale polonezilor şi bulgarilor veniţi din Rotterdam, special pentru petrecere, sunt confirmarea definitivă că au făcut organizatorii au făcut treabă bună.
Înainte să plec spre Amsterdam, domnul responsabil cu garderoba îmi spune încântat că în vara merge în Braşov la o nuntă. E prima lui vizită în România. Întâmplarea face să fiu chiar din Braşov, aşa că mai zăbovesc câteva minute la taclale, oferind indicaţii turistice. Când să plec, însă, întrebarea cade ca un traznet: „Care e treaba cu iniţiativa europarlamentarului roman?”. E rândul meu să plec capul, ruşinată, şi să mă pregătesc să spun o poveste.
Acest articol a fost preluat de pe site-ul partener De la Zer0.
Foto: Flickr / Fabio Bruna