Un desen, o poveste | Vecinii mei de deasupra sunt un mister

Aproape în fiecare zi, pe la 7 dimineața, mă trezesc vocile prezentatorilor de știri de la tv. Sunt date la maxim și vin din apartamentul de deasupra. Fără pauze, fără respirație. Mă zvârcolesc în pat și-mi dau seama că mă așteaptă încă o zi cu oboseală aiurea. Într-un cartier atât de liniștit, că auzi cum se fut greierii noaptea, poluarea asta fonică mă deranjează mai tare decât sirena unei mașini de poliție. Mă trezesc înjurând plin de venin doi bătrâni nefericiți, peste care m-am gândit de mai multe ori să chem poliția doar ca să le fac rău.

Text şi ilustraţie de Ionuţ Dulămiţă

Televizorul de deasupra tace după vreo jumătate de oră, iar unul din ei se mută în baie odată cu mine. Apartamentele noastre sunt în oglindă. În timp ce fac duș, aud cum se umple o cadă și cum se plimbă o mână prin apă. Măcar nu sunt singur, îmi zic.

Mă mut odată cu ei în living și pornesc laptopul. Încep să discute. La început liniștit, chiar jovial. Vocea ei se distinge mai bine, e groasă şi neobosită. A lui e stinsă și poticnită. Nu prea înțeleg ce spun, dar pare o discuție de cuplu, despre alți oameni, că ce-a făcut ăla, că cum era aia. Soarele mă inundă prin perdea, cafeaua e tare, încep să mi se ascută simțurile și mă apuc de treabă. Prima și singură dată când le-am bătut la ușă a fost când le-am cerut o semnătură pentru înființarea unei asociații. Mi-a deschis un bătrânel contorsionat de ceea ce intuiesc eu c-a fost cândva un accident vascular. A crăpat ușa, cât să nu văd deloc ce e înăuntru, și mi-a zis atât: „Stați s-o întreb pe soție”. Apoi a închis-o, a schimbat câteva vorbe cu o voce groasă, s-a întors, a semnat şi a închis.

Înainte, îl tot vedeam în stația de autobuz sau ieșind din bloc cu o geantă cu rotile pentru cumpărături, pe care o trăgea greoi după el, dar nu mi-aș fi imaginat vreodată că el mă polua fonic. Și acum îl văd des, șchioapătă, spasmele îi traversează fiecare mișcare, trunchiul i se rotește în toate direcțiile când pășește, caută mereu un echilibru. E totuşi ceva demn în postura lui strâmbă, fața lui nu arată chinul, dar poate e prea încleștată, gura îi e tot timpul deschisă, involuntar, iar muşchii gâtului, încordaţi la maxim. Mă salută bucuros, dar nu vrea să-l ajut să-și ridice geanta pe scări. O ridică singur, treaptă cu treaptă, ca un melc care amână cât mai mult să se retragă în casă. E aproape de amiază, afară e o lumină paşnică iar spiritele de deasupra se inflamează din senin. Îşi varsă mizerii la foc continuu câteva minute, vocea stinsă şi poticnită îşi trage o forţă nebănuită din ură. Nu apare o concluzie, un consens, doar, din senin, liniştea. O linişte apăsătoare în care mă simt singur. E ca şi cum s-ar retrage fiecare în coconul lui.

De acolo mai apar zvâcniri solitare care le anunţă prezenţa. E clar că el e foarte bolnav. În tăcerea aia, din când în când, se aud gemetele lui. Nu par să fie de durere, sunt mai degrabă tot spasmodice, involuntare. Mi-l imaginez cum stă în pat, cu o privire goală, impasibilă, şi geme. Ea, cu spatele la el, se uită în gol şi tace. În liniştea aia, se aude des un pat scârţâind şi-mi place să cred că fac sex de împăcare. Alteori mă gândesc că poate ea îl mai împunge cu lama unei unghiere, în timp ce el doarme de amiază, superficial, nu adânc, şi că de aia geme. Cred c-am prins boală pe ea. Am văzut-o o singură dată, când aştepta cu el autobuzul în staţie. Pare mai tânără, se ţine bine şi are o privire perforantă şi rea. Se uită de deasupra unui nas bombat cu o certitudine meschină, ca şi cum ar şti de când lumea că toţi oamenii sunt de căcat. Nu o impresionează slăbiciunea emoţiilor.

E după-masă. Din liniștea apartamentului de deasupra se aude ceea ce aduce cu o bilă tare care cade şi sare de câteva ori pe podea. Îmi imaginez o minge medicinală cu care el face exerciţii pe parchet. Apoi televizorul porneşte din nou în forţă, pe ştiri. Prezentatorii sunt isterici, uneori par că se ceartă. Când ea mai găseşte muzică populară pe-un post, o dă la maxim şi încep chiotele, iuiuiuuu–iuiuiuuu, mai demult țopăia pe parchet în acorduri vesele, în ultima vreme s-a domolit. Îmi imaginez că are un poster cu Maria Lătăreţu pe perete, deasupra unui pick-up care nu mai merge, nu mai poate asculta la el discurile care stau stivă sub geamul de la balcon. De sus nu se mai aud voci de dimineaţă. Se aud în schimb placaje care se lovesc unul de altul şi cineva care începe să bată ritmic cu ciocanul sau să dea găuri cu bormaşina. Mai mult ca sigur el. A terminat exerciţiile şi a lăsat mingea medicinală între picioare. Sub un fotoliu sunt un ciocan şi o bormaşină, alege una din ele, trage greoi nişte placaje de sub canapea şi bate şi dă găuri cu spatele la ea, ea se încruntă, închide televizorul şi iese pe balcon. Uneori mă gândesc că ea ascultă ştirile la maxim pentru că nu aude bine, alteori că vrea să-l scoată pe el din minţi, iar el îi răspunde cu ciocanul şi cu bormaşina. Nu se mai ceartă ei, se ceartă Ionuţ Dolănescu cu o maşină de găurit. Poate că el a fost tâmplar, iar ea cânta la nunţi sau poate că ea a vrut să fie cântăreaţă de muzică populară, iar el îi construieşte în secret un cadru din lemn pe care vrea să lipească discurile de sub geamul de la balcon, dar îl tot strică şi îl tot construieşte pentru că e prea mândru şi mâncat de ură să-l ducă la capăt.

Apoi, dintr-odată, din nou liniște. De data asta nu se mai aude nimic până seara. Poate că toată tensiunea aia i-a obosit şi s-au pus să doarmă. Se trezesc şi, poate mai uitând de ura cotidiană, încep din nou o conversaţie de cuplu din care eu nu disting, din nou, mare lucru. Afară se fut greierii, fumez o ţigară pe geamul de la bucătărie, vântul adie uşor prin perdea şi prin frunzele copacilor. Că cum e ăla, că ce-a făcut aia. Apoi, din senin, vocea stinsă şi poticnită urlă foarte desluşit: „Băga-mi-aş pula-n ea de viaţă! Să nu te mai atingi de lucrurile mele! Ce căutai în lucrurile mele?”. Eu îmi pierd răbdarea şi bat în ţeava caloriferului cu o lingură de lemn pe care am rupt-o într-o zi. „Termină, mă omule, că bate ăla în ţeavă!”. „Ce mă interesează că bate ăla în ţeavă?”

Într-o zi, înainte să apună soarele, el a răcnit atât de tare, că i s-a lovit ecoul de blocul de vizavi şi a răsunat pe toată strada. „NU MAI SUPORT! NU MAI SUPORT!” Era atâta deznădejde în vocea aia clară şi disperată, care nu se mai poticnea, că m-am speriat. Mi se părea totuşi aiurea să chem poliția peste niște bătrâni nefericiți sau să mă duc să le bat la uşă. Sunt ani de zile de când asist impotent la recitalul lor, uneori ajung şi eu să-i urăsc, dar nu pot să renunţ la viaţa noastră împreună, cu bune, cu rele, de care ei nici n-au habar. De data aia, ea nu i-a mai răspuns. Îmi place să cred că privirea rea i s-a îmblânzit sub slăbiciunea emoţiilor, că l-a mângâiat pe cap, „linişteşte-te, mă omule”, şi şi-a lipit un obraz de genunchii lui încordaţi. Îmi imaginez cum faţa lui s-a descleştat şi a lăsat să curgă o lacrimă. Îmi imaginez un cuplu fericit, futut de boală şi de viaţă, într-o tensiune vie care nu-i lasă să fie inerţi şi uitaţi de lume.

Puteți citi și Am întâlnit și vecini fericiți.

Dacă aveți povești interesante cu vecinii voștri, le așteptăm la [email protected]