Un dar peste veacuri de la doamnele Cherepovici. Povestea bisericii de la Bârsău (în aval de iazul de decantare de la Certej)

2

Ştiaţi că până şi lângă Certej se află un monument unic în întreaga Transilvanie? Taman sub Certej, la mai puţin de patru kilometri în aval de iazul de decantare? E plină ţara de lucruri care se întrec în frumuseţe, dar stau ascunse sub cheie şi aşteaptă să se prăpădească. Unii au interes să le strice. Pe locul lor vor ridica pensiuni agroturistice. Alţii le strică din prostie, cum a fost stricată biserica de la Bârsău. O bisericuţă care stătea în picioare când a trecut pe acolo celebrul Ioan de Hunedoara. Şi din care ne mai rămâne cel puţin jumătate din pictură, până nu se va duce jos şi ea.

 

Picturile murale de la Bârsău (secol XVI). Starea dezastruoasă a celor de pe boltă.

 

de Vladimir Agrigoroaei

 

***

– …Aha! Şi zici c-aţi fost să-l vedeţi pe socru-tău. Cum mai e Cândea, i-a mai trecut din gută? Că se chinuia tare, bolea de câţiva ani.

– Nu i-a trecut. Stă şi acum cu picioarele în apă rece. Se plânge că nu mai are pe nimeni lângă el. Că i-a luat frate-su pe băiatul cel mic la curte, la domnia ta, că Laţcu e în tot timpul la Haţeg, că o fată-i măritată dincolo de vale şi că pe cealaltă i-am furat-o eu şi-am dus-o la mine între sârbii mei.

– Haha. Glumea pesemne.

– Glumea, slăvite Ianco, că dintotdeauna a fost şugubăţ.

– Nu-mi mai zice aşa, că mă superi. Ce-s io, sârb? Ce limbă vorbim?

Aprig mai era banul de Severin, se gândea Vucaşin. Mai aprig decât toţi. Nu era deloc ca frate-su, celălalt băiat al lui Voicu de la Hunedoara. Ăla se purta mai blând, poate pentru că era mai mic. Li se spunea „cei doi Ioani”, dar trebuia să-i deosebească cumva. De aia-l numise Ianco, pe sârbeşte. Nu-i prea ieşeau lui Vucaşin astea cu „Ioan cel Mare” şi „Ioan cel Mic”. I se lega limba-n gură când le spunea. Numai că banului nu-i plăcea să-şi audă altfel numele.

În ziua aceea mergea cu Ioan cel Mare să-şi vadă moşiile noi. Le primise banul de câteva săptămâni de la crai, acum le inspecta. După amiază trebuiau să ajungă la Bârsău, aproape de munte. Îi ducea Petru, din satul acela, unul dintre vitejii slăvitului Ioan. Tuturor le promitea banul că-i va ridica în rang, că-i va căpătui când o să ajungă în rând cu baronii. Îi îmbrăcase în straie lucitoare, pe cheltuiala lui. Le promitea marea cu sarea. Şi pe Vucaşin îl ispitise, şi pe Petru. Avea dreptate probabil, căci Ioan ajunsese sus, îşi luase nevastă de neam ales, iar de câteva luni era mâna dreaptă a craiului Vladislav. Luptase pentru el la Dunăre şi în partea de nord a regatului. Nu era gata lupta, mai avea puţin şi-o dovedea. Apoi nu se va mai ridica niciodată nimeni împotriva craiului. Şi nici împotriva lui, a lui Ioan. Atunci îi va căpătui pe toţi, aşa le zicea.

Vucaşin umbla de ani de zile numai cu vlahii. Aveau multe de împărţit. Când trecuse Dunărea, cu frate-su, nu ştia că vor reuşi să prindă atâtea moşii şi să se ridice chiar atât de sus. Frate-su avea de acum cetatea Caraşovei, îi mai promitea slăvitul Ioan şi Şoimoşul. Vucaşin era mai mic, abia acum se străduia să prindă ceva. Dar se căsătorise prost, o luase pe fata lui Cândea. Cerna o chema şi era fată bună, o să-l ducă undeva, mai ales că băieţii lui Cândea se ridicau şi ei. Pe umerii lor şi pe cei ai slăvitului Ioan se va ridica şi Vucaşin. Aşa îşi făcea singur planul. Poate va primi chiar vreun sat de la ban. Vreunul dintre satele prin care mergeau acum, de ce nu?

– Măria ta, acela-i Bârsăul, am ajuns!

Petru îi dusese repede, parcă nici nu simţiseră drumul. Se vedea biserica cocoţată pe o coamă de deal. Biserică de piatră, adicătelea moşie bună. Înseamnă că primise banul un dar frumos de la crai. Unde să mai pui că ăsta era numai unul dintre sate. Cine ştie câte altele mai erau la fel ca el?

În sat se adunase ciopor de lume sub dealul de la biserică. Părinţii lui Petru ieşiră dintre ei înainte. Se închinară banului de Severin, îi sărutară mâna. Îl ştiau şi alţii din sat. Cum să nu-l ştie? Doar îi ştia multă lume pe băieţii lui Voicu…

Numai o babă surdă o luase almintrilea. Venea către Vucaşin, clătinându-se într-un toiag, iar sârbul nu ştia ce să facă.

– Să trăieşti, jupâne voivoade! Să-ţi dea Cel de Sus fete frumoase şi băieţi voinici.

– Să-mi dea. Dar eu nu-s…

– Are şi nana o pricină…

– Dar maică, eu nu-s voievod!

– …un bai cu unul de aici din sat…

Se făcuse linişte. Îi pupase baba mâna. Slăvitul Ioan mustăcea către el şi-i făcuse semn să o lase în necazul ei.

Spunea baba că intrase unul rău pe pământul ei şi nu-l mai putea scoate de acolo. Că era bătrână, că băieţii i-au murit şi fetele-s măritate. Şi-i cerea ajutorul. Iar când văzu că nu primeşte răspuns, se întoarse baba către cel pe care-l socotea că e craiul. Se lăsă în toiag cât o lăsau puterile, apoi, când nu o mai ţineau mâinile, se prăbuşi deodată în genunchi. Ridică palmele în sus şi strigă cât putu ea de tare.

– Petrule, să vorbeşti tu pentru mine cu craiul, că eu nu cunosc limba lui. Şi să-i spui că Mihu al lui Farcaş mi-a tăiat toţi prunii din livadă. Iar pe locul lor şi-a făcut un ocol pentru oile lui.

L-a chemat „craiul” pe ticălos, l-a mustrat, că nu e frumos ce a făcut mătuşii. Apoi Petru a ridicat-o pe babă din praf, i-a spus că Ioan nu e regele şi sârbul nu e voievodul. A glumit satul pe seama babei. La fel a făcut şi slăvitul Ioan, cu Petru şi cu Vucaşin la masă, când s-a făcut seară şi au terminat de luat aminte la toate câte erau în hotarul satului.

Pentru că se îmbătase puţin Vucaşin, pentru că spusese că-i vai de el şi că va muri sărac lipit, banul îi răspunse şugubăţ, aşa cum rar avea chef.

– Lasă, sârbule, că nu peste mult timp ai să primeşti şi tu moşii din cele bune, cum e Bârsăul ăsta. Iar sârbii care vor lupta cu mine, toţi vor primi la fel.

– Tot atunci ai să ajungi şi domnia ta crai, banule.

– Poate nu eu, dar măcar copiii mei…

Râseră atunci toţi cei adunaţi la masă. De unde să ştie că peste trei ani avea să se nască cel care le va împlini pe toate?

 

Vedere exterioară a bisericii de la Bârsău

***

Multe dintre detaliile din povestea aceasta sunt curat adevărate. Ioan de Hunedoara era într-adevăr ban de Severin în 1440, an în care a primit de la rege Bârsăul laolaltă cu toate celelalte moşii ale cetăţii Şoimoş. Darul era o răsplată pentru ajutorul pe care i-l dăduse în luptele cu nobilii răsculaţi, iar copilul lui, Matia Corvin, a ajuns într-adevăr rege al Ungariei. La fel de real este şi Vucaşin, un sârb refugiat la nord de Dunăre. Vucaşin se căsătorise cu Cerna, o doamnă din neamul Cândeştilor de la Râu de Mori, şi a urcat în dregătorii o dată cu vlahii apropiaţi lui Ioan de Hunedoara.

Ce mai tura-vura, până şi bătrânica e adevărată, chiar dacă într-un fel mai diferit. Când am ajuns prima oară la Bârsău, am fost imediat recunoscut de-o doamnă dintr-o curte. Eram băiatul popii care venise înapoi în sat. Am încercat s-o contrazic, dar în zadar m-am chinuit.

La fel de adevărat e că nişte sârbi au primit moşia şi biserica de la Bârsău. E adevărat că au primit-o abia în secolul al XVI-lea… Dar au primit-o, aveţi ceva de comentat? Aşa că n-am minţit decât foarte puţin. Numai cât să se lege Adevărurile între ele.

 

Cele două ctitore, Catarina şi Mara, din neamul Cherepovici

 

Despre neamul Cherepovici, sârbi prinşi în nobilimea regatului maghiar şi mai apoi în cea a principatului Transilvaniei, ne dă dovadă chiar pictura bisericii de la Bârsău. Pe peretele de sud, două doamne ţin chivotul în tabloul votiv. Cea bătrână, îmbrăcată serios şi cuminte, e doamna Mara, văduva lui Nicolae Cherepovici, un sârb mare căpitan de oşti, mort în 1562. El fusese dăruit cu moşia Bârsăului.

Cea tânără e Catarina, fata Marei şi-a lui Nicolae. Pictura ne-o înfăţişază într-un costum după ultimul răcnet al modei, cu fante la mâneci. Parcă ar fi desprinsă dintr-un tablou elisabetan. Avea şi o soră, Elena, care nu apare în pictură. Elena a fost căsătorită cu Petru cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti. Iar biserica a fost înconjurată de lespezi de mormânt cu inscripţii în toate limbile. Erau oamenii ai Renaşterii care au trăit şi s-au îngropat la Bârsău.

Veniseră aici prinşi de valul emigraţiei sârbeşti. De vreun secol şi ceva se tot refugiau sârbi la nord Dunăre, să scape de turci. Mulţi intrau în oaste şi se căpătuiau. Numai că biserica n-a ridicat-o neamul Cherepovici. Doamnele au fost responsabile numai pentru pictură. Umblă zvonul că biserica ar fi ridicat-o chiar Ioan de Hunedoara, dar se pare că ar fi mult mai veche decât el.

Ceea ce face ca biserica de la Bârsău să fie unică în întreaga Transilvanie e faptul că rar se cunosc picturi în mediul ortodox pentru secolul al XVI-lea. Era vremea în care apăreau primele texte tipărite sau copiate în limba română. Poate din cauza aceea nu prea avem picturi, spun unii cercetători. Comunităţile româneşti vor fi dat mai ales banii pe cărţi, nu la zugravi, cum făcuseră în secolele trecute. Iată de ce o biserică pictată integral între 1500 şi 1600, cum e cea de la Bârsău, e un noroc chior pentru specialişti. Au măcar o idee despre ce ar fi putut fi prin alte părţi.

 

„Restaurarea” preotului, detaliu al picturilor din altar. Grup de sfinţi apostoli

 

Numai că norocul, la fel de chior, a făcut ca biserica să aibă un duşman pe măsură. Este vorba despre penultimul părinte care a slujit în acel lăcaş şi care într-o iarnă s-a hotărât să termine el de restaurat pictura. Cu de la sine putere şi de la sine pricepere. Umblă vorba că ar fi tras din clondir, să-i mai treacă din frig, apoi ar fi tras cu şpaclul sau cuţitul pe pereţi. Aşa a „restaurat” tot altarul. Şi l-a lăsat atât de frumos încât nu mai vezi decât urmele lui. Sfinţii nu mai au nas, nu mai au chipuri. Distingi când şi când siluete şi contururi, pete de culoare, atâta tot. „Restauratorul” n-a făcut treabă de mântuială. A ras şi „restaurat” absolut tot.

De câte ori să te întrebi, în van, ce pedeapsă trebuie pentru fapte ca acestea? Puşcărie, aş spune, şi sper că-mi veţi da dreptate. Poate ne veţi da o mână de ajutor să-i prindem pe cei care mai sunt de prins. Din păcate, în cazul de faţă, preotul de la Bârsău a scăpat. S-a mutat la cele veşnice în anii de pe urmă.

 

Citiţi şi:

Când eşti mic, te papă popii (Partea a II-a). Unde au dispărut bisericile de la Cinciş şi Răchitova

Când eşti mic, te papă popii (Partea I). Ce-a mai rămas din bisericuţa de la Ostrov

Capul de balaur sau Evul Mediu faţă cu Renaşterea la Sânpetru

Trecento cu parfum ardelenesc. Picturile de la Vlaha

Uriaşii de la Densuş sau pofta de istorie inventată

Zlătarul în bejenie. O poveste de pe lângă bisericuţa din Hălmagiu

Două monumente istorice la Leșnic: biserica și pădurea

Biserica de la Ribița sau terapia națională prin monumente

Pierdut în Biserica din Zlatna. Lamentări pe margina unuia dintre cele mai misterioase monumente ale Apusenilor

Patrimoniul și patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crișcior


2 comentarii

  1. Salut!
    Îţi admir cunoştinţele şi dorinţa de a le transmite mai departe. Chiar de multă vreme nu am citit articole pe această temă care să îmi placă la fel de mult.
    La capitolul “restauratori” stăm din păcate foarte “bine”. De la arhitecţii care voiau să pună termopane unei catedrale greco-catolice (noroc că avea episcopul un cunoscut de prin Austria parcă şi când a văzut acela grozăvia l-a pus în legătură cu nişte meşteşugari români care au refăcut tâmplăria originală) până la bezmeticii aceia care au pus să fie pictată Biserica Albă din Baia. Mi-ar plăcea să scrii şi despre această “întâmplare”.
    Mulţumesc pentru articole, aştept mereu cu nerăbdare următorul capitol.

  2. Mulțumesc foarte mult pentru vorbele cele frumoase. Vor mai fi câteva povești. Printre ele se vor număra și unele cu alte monumente stricate, dar spre Moldova nu o vor lua, deși sunt moldovean, pentru că acolo sunt vremuri mai târzii decât cele pe care le cunosc eu bine.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger