Un cristian, un editor erou

0

Îşi spune un cristian şi aşa îşi semnează acţiunile. Nu e un pseudonim, e un tag, cum au artiştii străzii, doar că istoria lui a început înainte să apară fenomenul street-art în România. Ca la toţi artiştii underground, tag-ul său e o combinaţie de modestie şi foarte mult orgoliu: alege semi-anonimatul pentru a sublinia tocmai apartenenţa, nobilă, la underground. Numai că un cristian nu se consideră artist, deşi va publica în curînd un roman cu titlul: “Morţii Mă-tii”.

de Dan Sociu

Un cristian e bibliotecar şi editor. Dacă s-ar mai acorda, ca pe vremuri, „ordine muncitoreşti”, un cristian ar merita distincţia „Editor erou”. De ani de zile, a tipări şi a legat, pe banii lui (bani puţini, de student căminist) şi cu mîna lui, foi volante, reviste şi cărţi underground cu textele celor mai interesanţi scriitori ai generaţiei 2000, dar şi ale unor autori consacraţi, precum Angela Marinescu, care i-a şi dedicat cîteva versuri dintr-un poem: „un cristian şi-a aruncat în aer matriţa colecţiei carmen. A fost un împărat. am plîns lîngă împărat”.

Broşurile editate de un cristian nu intrau în circuitul oficial al cărţilor, dar erau distribuite, din mînă în mînă, în cluburi şi printre studenţi.

Anul trecut a pus pe picioare o editură adevărată, unde se încăpăţînează să publice, în ciuda pieţei editoriale aflate, ca toate celelalte, în criză, în special cărţi de poezie, cel mai puţin vandabil produs de acest gen. Cărţile arată foarte bine, sunt promovate inteligent, iar preţul lor e incredibil: între 5 şi 20 de lei.

Un cristian despre pariul său cu cartea:

Casa de pariuri literare e o editură cu doi angajaţi. Victor Jalbă-Şoimaru (dtp, site – cdpl.ro, alergătură) şi un cristian (editor, agent de vânzări, lansări). Nu e o editură de nişă, nici una generaţionistă. Publică autori de toate vârstele, doar pe criterii valorice. Nu speră să trăiască o mie de ani, dar nici nu va abandona la primul eşec. Orice carte presupune un efort financiar. Dar asta nu constează. Contează ca, oricând, cei doi să poată spune fără remuşcări : am făcut tot ce-am putut. De capul nostru, pe banii noştri. Fără compromisuri, fără compromişi.

Prin 2001, împreună cu un prieten, pariam la ogari şi la fotbal. Eram studenţi, nu munceam pentru a avea timp de bibliotecă şi trebuia cumva să plătim căminul în care locuiam. Ce puteam face pe lângă sampling printre maşini sau sondaje de opinie ? Am început să pariem. 2-3h/zi. Într-un mare casino, astăzi dispărut. Aşa am ajuns celebri. Un ziarist de la Academia Caţavencu a văzut în noi un subiect şi ne-a dat la gazetă. Cu poză, mă rog, un articol altfel haios, dacă n-ar fi fost să ajungă pe mâinile mamei. Studenţii care joacă la pariuri, părea să ne fi încondeiat amicul, omiţând să specifice că din cîştigurile acelea (mici, pentru că pariurile erau sigure) a trăit trei luni o bibliotecă de poezie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Şi tot din acele pariuri, încet şi sigur, câţiva ani, au răsărit nişte carneţele capsate, tot de poezie, cu autori tineri. O replică parodică la ceea ce am numit editoriada dintre 1995 şi 2004. Cărţi editate prost, fără contract, nedifuzate, fără drepturi de autor, marea majoritate de negăsit astăzi prin ceea ce asigură memoria colectivă : bibliotecile publice. O gaură neagră plină de compromisuri, dar cu atâtea promisiuni. Pe cine ar interesa ? Ei bine, carneţele au purtat şi ele nişte nume ca nişte pariuri : etc, carmen (în latină poezie), no name. O formă radicală, personalizată de existenţă. Un pariu, ca să continui povestea ogarilor din 2001. În 2007, Pana mea, o revistă de l.i.t.e.r.a.t.u.r.ă. apărea din fonduri la fel de proprii (pariurile ieşiseră din schemă) purtând pe frontispiciu : Casa de pariuri literară recomandă… şi-aşa se face legătura. Când în august 2010 a trebuit să denumim prima editură legală, titlul acesta a venit singur. După o noapte de căutări, Casa de pariuri literare a câştigat. Fără măcar să fi pariat pe el.

Nu ştiu ce mi-aş putea dori mai mult. Linişte şi ceva bani. Cu un miliard de lei şi un spaţiu adecvat se poate face, relativ repede, în şase luni, cea mai bună bibliotecă publică literară. Fără compromisuri, fără intervenţii (să intre şi x, că e băiat bun, să-l avem şi pe y, că are pile la primărie). Lipsa de viziune e clară. De şase luni aştept un telefon din partea bibliotecilor publice. Nimic. Nu-mi dau seama cum pot face achiziţii aceste instituţii care, în mod normal, ar trebui să asigure o vizibililitate scriitorilor contemporani. Sunt critic tocmai pentru că sunt bibliotecar (a nu se înţelege altceva). Cum achiziţionează cărţile dacă nu contactează editurile? şi mai e ceva. Mi se pare incredibil ca în loc să existe un circuit naţional, în care nu doar bibliotecile judeţene, dar şi alte organizaţii culturale regionale să promoveze coerent cei 3-400 de scriitori care contează în literatură, să existe tot felul de festivaluri, primăveri ale poeţilor şi alte poveşti prin care scriitorii locali, atât de nuli în context larg, mai apucă să-şi publice în edituri obscure, fără circulaţie, operele. Să fim serioşi, fiecare comunitate locală trebuie să impună un circuit valoric, nu să-şi întreţină veleitarii doar de dragul vecinătăţii de scară de bloc. E o întreagă harababură în sistem. De fapt, ce numim sistem ? Un angrenaj în care revistele, premiile, instituţiile culturale, bibliotecile, cluburile de lectură, asociaţiile, târgurile de carte trebuie să impună nişte nume. La noi nu ştie stânga ce face dreapta. În loc să fie promovate cărţile cele mai bune, sunt promovate cărţile unor impostori locali. În loc să avem o statistică a vânzărilor, avem o inflaţie de edituri şi o puzderie de premii. În loc să avem responsabili pentru haosul din ultimii zece ani, avem doar cunvinte de laudă pentru cum xyz a reuşit, din finanţări publice, să mai păcălească un autor. Fiecare comunitate locală dă bani pentru reviste colorate, inutile, în care oricine care face o rimă e publicat şi oricine scoate pe banii lui nişte poezele se crede scriitor.

Ce nu-mi doresc ? Să public foşti informatori.

Ce-aş publica ? Debutanţi, multe cărţi de interviuri, istoria instituţiilor (reviste, universităţi, teatre).

Ce m-ar face fericit? Liniştea financiară. Dacă ar exista, tot ceea ce ar conta din punct de vedere literar ar putea fi inclus cumva într-un proiect. Dacă nu e public, măcar poate fi personal.

Ce-aş putea face? Să-mi mai pierd 2-3 ani cu pariul ăsta, dacă ar fi unul pierdut. Nu mai mult. La un moment dat trebuie să laşi chestiile generale pe alte mâini. Mă interesează să cunosc personal tot ceea ce are valoare în literatura română. Se poate. În cel mai rău caz pentru un moft personal.

Ce n-aş mai face ? Gratuităţi. Tot sistemul underground, carneţelele de poezie, au fost distribuite gratuit. Ghici ce ? Unii autori au înghiţit textele între coperte cartonate şi nici n-au mai specificat povestea. Suntem o ţară de pleşcari. Scoţi o carte şi-o vinzi la 5 lei. Ştii ce se-ntâmplă ? Librăriile vin şi spun că preţul e prea mic, trebuie săltat. Unii vin şi comentează : ce ieftin, de ce nu mi-o dai gratis? Pleşcăreala şi posesiunea sunt la mare preţ. Ştiu, cărţile costă. Câte cărţi îţi poţi permite dintr-un salariu ? Dar, pe de altă parte, de ce nu te duci la bibliotecă. Ia să vedem, le găseşti acolo ?

Tags:



Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger