Un bilet dus spre America Latină: Câţiva oameni din Patagonia

5

Am locuit două luni în Buenos Aires, încercând să trăiesc ca un porteño, citind ziarul în fiecare dimineaţă la o terasă din cartierul Recoleta, făcând jogging prin Retiro sau luând lecţii de trompetă prin Palermo. Am bătut nordul Argentinei, de la Salta până la Mendoza şi de la Iguazu la San Juan. După o săptămână de plaje şi soare în Uruguay am schimbat peisajul şi clima şi am ajuns în Ţara de Foc, de unde am urcat prin Patagonia argentiniană şi chiliană de la masivul Torres del Paine şi Fitz Roy până în insula Chiloe pe celebra Caretera Austral.

de Dinu Drog

Acum câţiva ani, Jorge a venit din Spania unde lucrase ca tehnician timp de 17 ani şi a declarat Republica El Mosco în Villa O’Higgins, Chile, la extremitatea sudică a Careterrei Austral. Republica este o enclavă cu o suprafaţă redusă. Constă într-o clădire de două etaje  făcută din buşteni zdraveni, câteva camere cu paturi suprapuse, o verandă, o saună şi o gradină în care poţi campa liniştit la umbra a doi copaci cam uscaţi, pe care Jorge i-a declarat însă patrimoniu naţional. Republica are o bucătărie mare în care toată ziua se aude cum pocnesc lemnele din sobă.  Jorge este preşedintele pe viaţă al Republicii, încă nu are succesori, dar speră să rezolve problema prin realizarea unei alianţe cu un alt vecin puternic, Republica Sol del Sur, unde lucrează Monica, o chiliancă frumuşică din Concepcion pe care Jorge a pus ochii de cel puţin 3 ani.

Jorge m-a întâmpinat îmbrăcat doar într-un prosop, învăluit de vălătuci de abur gros, tocmai ieşise din Ministerul de Cultură, adica din saună. Când i-am spus că sunt din România m-a privit prin ochelarii aburiţi, nu cred că m-a crezut, apoi, după ce i-am prezentat paşaportul ca să pot intra legal în Republică, mi-a mărturisit ca în 7 ani sunt primul român care calcă pe teritoriul său suveran şi independent. După două sticle de vin şi nişte paste cu ton, România şi Republica El Mosco stabiliseră deja relaţii bilaterale şi aveam o ambasadă aşezată în colţul mesei de lemn. La ceremonia de inaugurare au participat: Savin, un chilian din Temuco, plecat la nervi în sudul sălbatic împreună cu o chitară şi două perechi de ciorapi, după ce s-a despărţit de prietena lui, devenit între timp Ministrul de Externe al Republicii şi Daniel, medic psihiatru din Santiago de Chile. Daniel aşteaptă de 2 zile autobuzul spre Cochrane. Nici el nu îşi mai aminteşte când a ajuns în Villa O Higgins, timpul are o altă dimensiune în părţile astea. Cu o zi înainte stătuse în ploaie aproape 7 ore ca o maşină să-l ia cu autostopul, timp în care a numărat toţi copacii din curtea Republicii El Sol del Sur şi perechile de chiloţi ale Monicăi care se uscau în ploaie. Îmi mărturiseşte destul de supărat că autostopul nu prea mai merge pe Careterra Austral de când backpackerii evrei au invadat Patagonia. Oamenii pur şi simplu nu mai opresc, le e frică, sunt scârbiţi. Daniel e supărat, mi se pare absolut normal, are toate motivele. E oacheş, provine dintr-o famile destul de umilă, are 4 fraţi, o soră bulimică, budhistă şi un frate astmatic. Aflu în câteva minute toată istoria bolii lor. Mama lui Daniel confecţionează proteze medicale pe care la vinde spitalelor, tatăl este dealer de medicamente în Valparaiso şi o duce foarte bine, are chiar o maşină Kia coreeană, cumpărată second hand. Părinţii sunt divorţaţi de 22 de ani şi nu îşi mai vorbesc de ceva timp. Tatăl nici măcar nu plăteşte pensie alimentară. Un nemernic, însă Daniel nu îl urăşte.

A doua zi plecăm împreună spre un mirador şi nu ştiu cum facem, dar ajungem în final în Argentina, pe malul unui lac unde întâlnim nişte jandarmi care pescuiau liniştiţi. Pe drum, Daniel îmi povesteşte multe despre Chile, despre sistemul de învăţământ şi de sănătate, politică, Pinochet, neo-liberalism, Pinera, oamenii din Santiago, diferenţele mari dintre clasele sociale din Chile. Vorbeşte mult.  Are un discurs foarte organizat. Eu contracarez cam dezlânat cu poveşti din comunism şi post-comunism, cam atât mă duce mintea. La un moment, prins de povestea pe care o spuneam despre Bucureştiul distrus de Ceauşescu, mi se pare că spaniola mea devine fluidă. Aşa, ca timpul din Patagonia.

Jose are o barbă neagră deasă, păr lung negru, ochi mari negri, degete mari cu unghii negre şi un mers ciudat, de parcă ar avea o proteză în loc de picior. Se prezintă ca fiind ornitolog, de fapt studiase turism. A deschis acum un an un eco-camping lângă Puerto Tranquillo, organizează bird watching.  L-am întâlnit împreună cu Daniel atunci când am făcut autostopul spre Cochrane şi după 3 ore de aşteptare ne-a luat pe toţi un camion roşu care înăuntru căra un alt camion negru. Jose a ajuns în zona din Conception acum 2 ani după o mare decepţie legată de o fată foarte frumoasă. Îmi amintesc de povestea lui Savin şi mă gândesc că poate e un fenomen local. După ce ajung cu Daniel în Puerto Tranquillo, ne întâlnim din nou cu Jose şi facem nişte ture prin pădurea din zonă. Omul este o enciclopedie, ştie tot despre păsăretul şi plantele din Patagonia. Nici eu nu mă las, pun foarte multe întrebări, care este perioada de ouat a speciei X, de ce are penajul maro specia Y. Îmi răspunde calm şi sigur. În plus, este revoltat că guvernul chilian intenţionează să construiască nişte baraje care – în opinia lui – vor distruge ecosistemul zonei. În timpul discursului, observ cum i se zbate o venă la tâmple.

Osvaldo Saavedra din Futaleufu are 82 de ani, acum câţiva ani a suferit un atac cerebral şi are o semi-pareză pe partea dreaptă, dar când aude că vreau să îi fac o poză se ridică pe cadru, îşi priveşte soţia şi îşi îndreaptă mândru brâul din piele de vacă cu încrustaţii de argint cumpărat dintr-un târg din Esquel cu mult timp în urmă. Este de 60 de ani căsătorit cu Ermignia şi împreună au 9 copii, toţi în viaţă, toţi realizaţi, o fată este telefonistă, alta lucrează la o panaderie locală, un fiu este camionagiu. Mândria familiei este însă Maria, profesoară de spaniolă în Temuco, căsătorită cu un medic şi mamă a trei copii. Tatăl lui Osvaldo Saavedra a fost printre primii coloni care au ajuns în Futaleufu din Temuco prin anii ’20 împreună cu nişte aventurieri din Polonia şi Lituania, a călătorit timp de 2 săptămâni împreună cu mai multe familii, trecând prin Argentina, pentru că pe vremea aia nu prea existau drumuri în Chile. Futaleufu era pe atunci o comunitate de doar 3 case şi multă, foarte multă pădure, nimic mai mult. Indigenii dispăruseră misterios de ceva timp, nimeni un ştie cum, manualele de istorie nu zic mai nimic despre acest fenomen. Saavedra tatăl a primit nişte pământ de la guvernul chilian, a tăiat pădurea, şi-a făcut o casă cu propriile mâini şi 19 copii cu mama lor. Unii dintre ei încă mai trăiesc, câţiva prin Trevelin, Argentina şi domnul Saavedra din Futaleufu. Ceilalţi au murit, Dios să-i odihnească în pace.

Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să  fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.

 

Think Outside the Box va publica săptămânal jurnalul de călătorie al lui Dinu Drog.

Foto: Google Maps

 

 

Tags:



5 comentarii

  1. Daca dl. Drpg a dorit sa scrie pastisandu-l pe Garcia Marquez – nu prea i-a iesit. In schimb a aparut ceva ce probabil a uitat de-acasa: o ciorba literara, confuza si fara borsul care ii da savoare. Nu reusesc sa inteleg care este specificul local, sau ce vrea sa transmita altora. Mai multa coerenta cred ca nu-i strica. Ii urez o calatorie placuta, pe unde o fi acuma (chiar si in Romania). Cu stima

    • In urma cu 10 ani eu impreuna cu omul asta lipeama afise pt un proiect politic care noi visam ca va scoate Romania din bezna. Un proiect politic care chema elitele tarii sa scoata ceva bun din tara asta.
      Era un vis frumos…nebunesc si irealizabil..

      Dupa 10 ani iata…eu din Italia citesc despre experienta unui nou inceput a unui coleg de generatie aflat pe partea cealalta a pamantului…iar din Romania ajung ecouri stinse cu Pepe, Zavoranu, Irinel Ritzi…si alte minunate elite asemeni lor, ramase sa stinga lumina…

      Noapte buna!

    • Nu cred ca incearca sa pastiseze pe nimeni, dl. Costel P. Tipic, va repeziti sa aruncati cu pietre! Nici nu incercati macar sa simtiti acea culoare locala de care vorbiti!

  2. Pingback: TOTB.ro - Cum să laşi totul în urmă: Tăietorul de lemne din ţinutul unde plouă la ordinea zilei » Think Outside the Box

Leave A Reply