Un alt fel de Iran

0

Radu Ciupercă, redactor la revista Magazin Istoric, şi Liviu Olaru, traducător freelancer lipsit de grija trezitului matinal, au pornit într-o expediţie umană către tărâmurile Asiei, încercând o călătorie terestră către îndepărtatul Nepal. Problemele diplomatice internaţionale le-au schimbat traseul, dar experienţele sociale şi aventurile interetnice au compensat fiecare kilometru rătăcit în hârţogăraia birocraţiei. Astăzi, primul dintre ei descrie o altă perspectivă asupra Iranului.

de Radu Ciupercă

Canalele de ştiri prezintă un Iran situat pe axa răului, posturile de nişă amintesc momente sângeroase ale trecutului dinastiei Pahlavi, iar emisiunile de traveling difuzează, rareori, filmuleţe tip vedere, cu monumente din bătrâna Persie. Din păcate, şi mulţi dintre cei ajunşi pe aceste meleaguri s-au îndepărtat prea puţin de cărările turistice şi şi-au luat porţia de aventură şi inedit, făcând poze cu femei acoperite şi schimbând cateva propoziţii cu recepţionerul de la hotel.

Ceea ce multă lume omite prea uşor este dimensiunea umană a acestui spaţiu şi fabuloasa societate iraniană. O societate în care poezia este întâia religie a ţării, literatura rusească şi-a făcut loc în biblioteca celor mai simpli oameni, iar drumeţiile la munte înlocuiesc plimbările prin mall. O lume în care turistul este un dar de la Dumnezeu, indiferent de culoare, paşaport, religie sau apartenenţă politică. Nişte oameni care seamănă cu noi mai mult decât oricine şi o ţară ce se revarsă asupra turistului cu tot ce are mai bun, precum România anilor 80’.

Din „bucătăria” acestei naţiuni voi împărtăşi câteva întâmplări, valsând uşor pe lângă Turnul Azadi, Piaţa Imam sau celebrul şi bătătoritul Persepolis şi încercând să scot la suprafaţă amănunte mai puţin cunoscute.

Şi dacă vă întrebaţi ce caută dansurile Vienei în istorisirea mea, vă invit să intrăm în casa primei noastre gazde din Teheran, o familie de fizicieni, participanţi la congrese în vreo 20 de ţări şi cu şapte piscuri a peste 3000 de metri în portofoliu. Singurele condiţii sunt să lăsăm prejudecăţile la uşa împreună cu bascheţii noştri americani şi să ştim să fim oaspeţi din momentul în care ne aruncăm rucsacele obosite într-un colţ al încăperii. De restul se vor ocupa ei!

Într-un living mare cât o zi de Ramadan tronează un pian, burduşit cu partituri de Johann Strauss şi Wolfgang Mozart, a cărui utilitate practică o întrece pe cea a sticlelor goale de whisky expuse pe dulapul gospodinelor noastre. Oamenii învaţă, exersează şi, în cele din urmă, acompaniază nenumăratele feluri de merinde tradiţionale cu tonuri mai apropiate de urechea noastră decât chemarea imamului la rugăciune. Casa lor este şi casa noastră. Noi cerem şi ei ne oferă. Hărţi, bilete de autobuz, drumuri cu maşina, sfaturi, explicaţii, amănunte intime şi, mai presus de toate, o prietenie sinceră şi necondiţionată. Singurul moment delicat este atunci când folosim computerul, care, ultima dată când a trimis un mail în Israel, a adus serviciile secrete la uşă. Un eveniment oarecum minor, având în vedere că uşoara cavalerie a lui Ahmadinejad nu foloseşte de obicei soneria.

Ieşim la plimbare într-o zi de weekend, activitate importantă şi nelipsită din viaţă familiilor iraniene, vizităm Emamzadeh Ali Akbar Chizar şi trecem pe la mormântul lui Massoud Ali Mohammadi fostul cel mai bun prieten al prietenilor noştri. Acestuia, de asemenea fizician de profesie, tangent cu cercetarea nucleară, i-a fost lăsată în faţa casei o bombă fie israelo – americană, fie de producţie internă, cum spun unii.

Motive întemeiate pentru care, deşi familia este cea mai importantă instituţie a Orientului, iar copiii trăiesc până la momentul căsătoriei în casa părintească, odrasla familiei, şcolită şi cu cei 18 ani de acasă, avea să emigreze pentru totdeauna într-o ţară precum Australia sau măcar Malaezia, căutând oportunităţi şi oportunişti.

Astfel, tineretul emancipat al Teheranului cunoaşte trendurile colecţiilor mondiale şi jonglează cu severele reguli vestimentare impuse de liderul religios, ayatollahul Ali Khamenei. Deşi zidurile capitalei sunt inscripţionate cu versete ale Coranului ce îndeamnă la credinţă şi toate locurile publice sunt împânzite cu poze ale mai marilor conducători, pe străzile Marelui Bazar cuplurile îşi văd de treabă nestingherite şi femeile flirtează în voie cu bărbaţii.

Studenţii te opresc la metrou, te invită la restaurant şi insistă să platească consumaţia. În două saptamâni de Iran, cred că am reușit să plătim o singură dată nota. Între o narghilea şi un ceai verde, sunt curioşi cum se împrietenesc adolescenţii în Europa şi îţi mărturisesc că: „Relaţiile mele sunt mai mult spirituale. Am multe prietene, dar toate sunt pe Internet. Dacă suntem văzuţi în public atingând o femeie fară a fi căsătoriţi cu ea, putem merge la puşcărie. Totuşi, lumea nu prea mai ţine cont de reguli în ultima vreme. Dacă ai o maşină scumpă, poţi să opreşti o fată pe strada şi să o inviţi la tine acasă. Pentru voi ca străini, însă, este mai simplu. Nu aveţi nevoie de maşină şi nici de bani. Accentul şi jacheta voastră europeană sunt suficiente.”

Şi, într-adevăr, cultura lor este mai cuprinzatoare decât a multor occidentali, dar, în materie de cinematografie românească, imaginile generale se contopesc între 4, 3, 2, Comisarul Moldovan, care „împuşcat din toate părţile fiind, nu îşi mai dădea duhul” şi, scuzaţi-mi asocierea, Muntele Venus al Laurei Andreşan. Nu am avut curajul să mai păşesc în lumea Hollywood-ului, pentru că nu doream ca Jenna Jameson să apară în peisaj şi nu am aprofundat nici 10-le Nadiei, de frică să nu discutăm despre gimnastele noastre din anii 90’, medaliate pe torenţii japonezi.

Facebook-ul este blocat, download-ul este slab, turnurile semeţe comparabile cu Burj Khalifa bruiază orice semnal – de la o convorbire internaţională, la antenele parabolice „ilegale” – dar cetăţenii reuşesc să păcălească sistemul, iar invenţiile secolului al XX-lea nu sunt străine de ei. Una dintre acestea este şi site-ul Couch Surfing, căruia trebuie să îi plătim tribut pentru ajutorul pe care ni l-a oferit, punându-ne în contact cu mulţi dintre protagoniştii care au construit firul acestei povestiri.

Inevitabil, semantica ideii originale a fost schimbată şi sistemul a devenit o modalitate prin intermediul căreia iranienii pun la cale întâlniri cu temă liberă, dar dezinvoltura acestora şi infrastructura pe care noi nu o vom avea în următoarele cinci decenii ne-a adus în Esfahan. Aici, am pătruns în universul unei doctoriţe de 29 de ani, mergând pe vârfuri, deoarce în săptamâna premergatoare CS-ul devenise ilegal, iar membrii săi din acest oraş fuseseră arestaţi preţ de câteva ore şi eliberaţi sub jurământul că îşi vor trimite profilul de utilizatori în anonimat. Femeia îşi făcuse un scop în viaţă din a-şi ajuta aproapele şi lucra în cel mai potrivit loc din oraş numit Spitalul de Urgenţă. Nu a putut intra în pâine decât după ce şi-a plătit restanţele către stat şi a facut 6 luni de voluntariat (sau training în eventualitatea unui război) la centrala nucleară de la Bushehr.

Dacă în capitală oamenii împing limitele mai mult, în acest oraş relaţiile par mai intime, iar oamenii mai apropiaţi. Uşor, uşor ne-am pierdut pe străzile urbei şi pe cărările comunicării şi ne-am pus pe descoperit taine locale. În cartierul armenesc al Esfahanului, Jolfa, localnicii creştini au primit consimţământul tacit de a produce alcool şi, una peste alta, de a-şi deschide cârciumi, unde comercializează o sticlă de bere pentru 8 dolari, cu TVA inclus. Aici cuplurile se plimbă ţinându-se de mână, unele dintre doamne au renunţat la baticul omniprezent, iar oamenii încep să hoinărească pe trei cărări la ora la care restul ţării merge la somn. Printre aleile cu magazine moderne, vacarmul din jur te face să uiţi de locul în care te afli.

Da, acesta este un alt fel de Iran, la fel ca şi nenumăratele zone ale ţării, unde opiumul afghan reeditează fostul Drum al Mătăsii şi se risipeste în buzunarul diverşilor cărăusi. Apoi, cu acordul liderilor religioşi, ajunge la consumatorii avizi de alte plăceri ale vieţii. Una din cele mai mari probleme ale acestei ţări este dependenţa de droguri.

Ne adunăm în miez de noapte, în număr de şase, în biroul unui tânăr antreprenor pasionat de istorie şi de munte (la fel ca toţi persanii), dăm carţile pe faţă şi dezbrăcăm conversaţia de orice inhibiţie. Alături de multe ceşti de ceai şi cu farfurii pline de naan dulce, petrecem o noapte specială, auzind multe păreri personale, pline de înflăcărare: „Nouă nu ne pasă de religie! Nu credem în niciun Dumnezeu! Nu suntem deloc de acord cu regimul, dar ce putem face? Anul trecut au murit zeci de oameni la protestele din Teheran şi nu am rezolvat nimic. Pe de altă parte, nu ne dorim o invazie americană, care să ne aducă în prime time la CNN. Nouă nu ne place războiul defel!”

Una peste alta, în perioada următoare am mai colecţionat câţiva kilometri iranieni de autostradă, am cunoscut o sumedenie de oameni şi am trăit o droaie de întâmplări care mi-au întărit convingerile. Dacă în anul 539 î.Hr., Cyrus cel Mare făcea cunoscută prima declaraţie a drepturilor omului, în zilele noastre fibra genetică a acestui popor este neschimbată şi oamenii sunt mai toleranţi şi mai primitori decât oriunde altundeva. Somnul naţiunii naşte monştri şi deşteptarea revoluționară a Iranului din 1979 a germinat un dictator religios, dar toate sunt trecătoare, iar intelighenţia şi talentul acestui popor, exemplificatoare de la Hafez la Abbas Kiarostami şi de la Rumi la Maz Jobrani, vor da pagina istoriei la o nouă etapă.

Într-un final, am luat din Shiraz un avion cu destinaţia India, amintindu-mi amuzat miturile despre iranienii care scapă la vinul companiilor aeriene precum ortodoxul la împărtăşanie şi pentru care zborurile internaţionale au mereu turbulenţe. Între timp, ajunşi la bord, am văzut femei care îşi scoteau hijabul de pe cap precum fac muncitorii noştri cu basca în reclamele la coniac şi mi-am amintit cum luminatele popoare ale lumii nu izbutesc să îşi scoată din cap ideile preconcepute, în era în care tricourile lui Messi se vând şi în Madagascar. Mie, unul, mi-a ramas în cap concluzia lor: „Totuşi, suntem exact la fel!”

Foto: Radu Ciupercă

Citiți și:

Africa de vest, cu și fără prejudecăți

Jurnal etiopian – incursiune în necunoscut

Unde poți să stai gratis cu cortul în Europa și nu numai

Tags:



Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger