Dupa 50 de ani de ateism impus de partid, Romania traverseaza 20 de ani de exacerbare a religiozitatii. Desi traim intr-un stat laic, religia ocupa un loc vizibil si important in viata publica romaneasca. Asistam la o explozie a constructiilor religioase si contribuim cu sume importante de la buget pentru salarizarea preotilor si ctitoria de biserici.
de Dollores Benezic
Biserica reuseste, intr-o Romanie cocosata de taxe si impozite, sa fie o intreprindere prospera, independenta si neimpozitata, dar care primeste un sprijin financiar consistent de la stat. Copiii sunt invatati inca din scoala ca sunt creatia lui Dumnezeu, cu particularitatea ca Dumnezeul nostru, al ortodocsilor, e mai bun, mai drept, e de fapt singurul valabil. 
Teoria evolutiei a fost eliminata din programa de invatamant. Nimic nu reuseste sa rivalizeze, in viata publica, cu succesul de „box office” al expunerii unor moaste spre adulatie colectiva. In mijlocul unei crize economice, dar si de identitate, romanii par mai degraba inclinati sa astepte mantuirea si ajutorul divin, in loc sa gandeasca liber si sa lupte pentru depasirea impasului prin forte proprii.
In acest context, discutiile pro si contra sentimentului religios sufera de o incredibila lipsa de productivitate. „Daca nu esti cu noi esti impotriva noastra” pare sa fie motto-ul ambelor tabere. Pentru ca a fost ziua umanistilor, dar si pentru ca Romania are nevoie de o dezbatere rationala in acest sens, va propunem azi doua puncte de vedere. In favoarea celor doua concepte, umanist si teist, vor pleda astazi doi jurnalisti: Daniel Gabriel Secara si Mihnea Maruta. Asteptam comentariile voastre.
[coloana]Secular-umanismul, experienta unei vieti traite din plin
Daniel Gabriel Secara, membru ASUR
„Realitatea e fascinanta”, cam asa s-ar traduce secular-umanismul, din punctul meu de vedere. Am imbratisat acest curent de gandire si am devenit membru al Asociatiei Secular-Umaniste din Romania (ASUR) din doua motive: pentru ca recunosc adevarul ce poate fi dovedit stiintific si pentru ca mi-e teama de scenariul, din ce in ce mai probabil, al unei Romanii teocratice. Prima experienta, pe care acum o consider emblematica in definirea mea ca umanist laic, am trait-o la varsta de 6-7 ani cand imi doream cu ardoare o bicicleta Pegas – un adevarat regal pentru orice copil care traia intr-o familie cu venituri modeste, in perioada imediat urmatoare revolutiei. Asa ca l-am rugat pe Mos Craciun sa mi-o aduca, dar n-a binevoit sa raspunda cererii, in ciuda angajamentelor pe care le luasem atat fata de el, cat si fata de colegul sau de breasla, Iepurasul de Paste.
Dupa acest prim esec n-am vrut sa ma dau batut, astfel ca am apelat la vointa divina. In mintea unui copil, intreg alaiul mitologic, de la zane si spiridusi pana la fantome si zmei, intra sub conducerea lui Dumnezeu. Deci, conform birocratiei ceresti, daca as fi reusit sa obtin acordul „sefului”, bicicleta era ca si a mea. Am urmat cu rigoare instructiunile cartii de rugaciuni pentru copii timp de cateva luni, in speranta ca Dumnezeu imi va lumina mintea. Din pacate, n-aveam sa obtin iluminarea providentiala, cum n-am obtinut nici bicicleta. Pegasul, ce-i drept, l-am capatat, dar mult mai tarziu, dupa ce o sacaisem pe maica-mea cativa ani buni.
Din acea experienta am concluzionat ca Dumnezeu era prea ocupat de soarta celorlalti copii, desi nu cei din Africa, Asia sau America de sud care traiesc in chinul saraciei.
Am continuat totusi sa cred in Entitatea Suprema – cum altfel ar fi putut un copil sa inteleaga lumea in care traia? Insa lucrurile s-au schimbat dupa ce am inceput sa citesc cu atentie Biblia si sa pun intrebari la care nici parintii mei si nici profesorul de religie nu puteau sa raspunda. Intre timp am aflat ca nu toti oamenii sunt ortodocsi, un episod traumatizant din care am dedus ca o parte din prietenii mei vor arde in iad. In ciuda faptului ca preotul imi garantase ca voi ajunge in rai (daca ramaneam cuminte si ascultator), nu puteam sa inteleg cum s-ar fi impacat fericirea mea eterna cu gandul suferintei pe care altii (non-ortodocsii) ar fi trebuit s-o indure la nesfarsit.
Ruptura completa de ortodoxie s-a produs dupa ce am descoperit literatura de sorginte stiintifica. Insa primele urme ale sciziunii aparusera in adolescenta, dupa o experienta regretabila, cand profesorul de religie m-a acuzat de satanism, ostracizandu-ma de restul clasei timp de aproape doi ani, doar pentru ca purtam tricouri negre si aveam parul lung. Mi-am iertat demult profesorul si consider experienta un „rau necesar” din care am avut ce invata. Printre altele, am aflat ca nu toti oamenii religiosi sunt smeriti, ca religia nu detine monopol asupra moralitatii, ca idealul ortodox al caritatii poate fi incalcat cand judeci un „eretic” si ca adevarata bunatate izvoraste din sufletul care nu asteapta recompense.
Cu timpul, renuntand complet la superstitii si inlocuind gandirea magic-deziderativa cu o gandire rational-critica, nu doar ca am reusit sa ma bucur mai mult de viata, dar am putut sa cunosc si sa inteleg mai bine lumea inconjuratoare. Pana nu demult traiam cu falsa impresie ca stiinta si cunoasterea stiintifica reprezinta apanajul oamenilor in halate albe, inconjurati de eprubete, tabele si ecuatii in care se folosesc mai mult litere decat cifre. Dar am aflat, spre surprinderea mea, ca stiinta nu incepe si nici nu se termina in laborator, ci face parte din viata de zi cu zi, fiind cel mai bun instrument de cunoastere pe care il posedam. Stiinta nu admite ca poate explica totul dar, tocmai pentru ca isi recunoaste limitele si accepta posibilitatea erorii, se afla intr-un permanent proces de autoperfectionare. Secular-umanistul (sceptic, ateu, agnostic) nu impune credinte, ci promoveaza valori, nu predica statul utopic, ci sustine statul de drept, nu incurajeaza dogmatismul, ci gandirea critica, nu propune salvare divina, ci apara principiile etice umaniste care permit desavarsirea omului, nu ca individ creat, ci ca individ creator.
[coloana]Ratiunea credintei mele
de Mihnea Maruta
In fata mesei la care scriu avem o planta de apartament. Nu stiu cum se numeste. Ii place atat de mult in sufrageria noastra, incat creste continuu, debordand de verde si concurandu-se, parca, pe sine. Are niste frunze mari si late care plesnesc de viata. Cea mai tanara dintre ele aproape atinge tavanul. E o planta in delir, daca ma intelegeti. Nu-i facem nimic special: am asezat-o in fata geamului, i-am legat tulpina de un bat de lemn, sa nu se rupa, si ii dam apa, la cateva zile. Au venit vecine mult mai pricepute intr-ale florilor, ne-au cerut “pui” de-ai plantei fericite (caci ii rasar urmasi, in acelasi ghiveci, fara interventia noastra), dar in casele lor n-au crescut. Nu stim de ce, nu intelegem. Dar, de fiecare data cand vorbim despre asta, singura noastra explicatie e ca planta se hraneste si cu altceva. Poate cu veselia copiilor din casa. Nu stim.
*
A contrapune religia, credinta in Dumnezeu, unei doctrine concepute de un om sau asamblate, in timp, de cativa ganditori cu vederi asemanatoare e nedrept din punct de vedere istoric si incorect ca metoda. Prima e milenara si universala, iar cealalta nu poate fi decat perisabila, ca toate suratele ei disparute, dintre care unele i-au servit drept model sau izvor de inspiratie partiala.
Aceasta „opozitie” e construita pe o falsa temelie: presupune, implicit, ca religia e exclusiv de domeniul irationalului si ca, nefiind dublata de dovezi empirice, ramane un construct folosit fie ca proptea psihologica in fata mortii, fie ca manipulare politico-sociala cu scop dictatorial. În „coltul opus” ar fi, deci, o prezenta pur rationala, care nu adauga nici o caramida propriului edificiu inainte de a-i verifica trainicia si de a-i astupa eventualele fisuri.
Or, lucrurile nu stau deloc asa, oricat ar parea de paradoxal. Primul motiv e ca, la inceput, actul de credinta este foarte normal si cat se poate de rational. Cu exceptia situatiilor exceptionale, a iluminarilor sau revelatiilor de tipul „Saul pe drumul Damascului”, credinta se naste in urma unor intalniri – cu oameni, carti, fapte de viata – si reprezinta o alegere constienta. La un moment dat, ceva in fiinta mea se coace si imi spune ca ma simt acasa intr-un raport om-Dumnezeu si ca orice alt sistem de explicatii nu ma mai multumeste.
Ajungem astfel la al doilea motiv: decizia rationala de a crede in Dumnezeu e o contradictie greu de asimilat intr-o viziune non-teista, natural(ist)a, asupra lumii. Unde-si gasesc locul credinciosii intr-un sistem destinat celor care nu cred? Cum solutioneaza teoretic umanismul delicata chestiune a asumarii credintei? Cum se descurca paradigma orizontalitatii daca e silita sa faca echilibristica pe muchia de cutit a divinului? Noi, astia, suntem nebuni? Atat?
Totul incepe in minte. Aceasta e marea provocare pentru doctrinele ateiste sau umaniste, care-si intemeiaza orice succes pe capacitatile cognitive ale omului. Cred pentru ca vreau sa cred. Aleg sa cred. Trec rational in irational. (Personal, am ajuns la teologia ortodoxa pentru ca, student la filosofie fiind, descopeream cu o dezamagire crescanda ca toata istoria gandirii nerevelate evolueaza dupa o schema care, simplificata la maximum, ar arata cam asa: unul zice ca e alba, un altul, relativ contemporan, sustine ca e neagra, un al treilea, urmas de-al lor, conchide ca, de fapt, cei doi sunt complementari, iar un al patrulea, mai tarziu, afirma raspicat ca triada precedenta a plecat de la premise complet gresite, asa ca mecanismul trebuie resetat. În paralel cu dezamagirea insa, intalneam mirat o lume in care existau raspunsuri pentru mai toate cele omenesti, inclusiv pentru ratacirile filosofilor, o lume in care, mai mult, acele raspunsuri erau coerente intre ele si, cand chiar nu se mai putea continua, i se recunostea misterului ca e mister si minunii, ca e minune).
Da, stiu, e absurd. E absurd sa crezi intr-un Dumnezeu unic in natura si intreit ca persoana. E absurd sa crezi ca o Fecioara ar fi nascut, ca Fiul ei a vindecat leprosi, a inmultit painile sau a mers pe apa. Şi, mai presus de toate, cum sa crezi ca a inviat si mai si sade, de-atunci, de-a dreapta Tatalui Sau? E absurd. Dar daca Hristos ar fi facut lucruri inteligibile si accesibile rational sau daca am intelege dogma Sfintei Treimi ca pe o ecuatie de gradul doi, atunci nici macar conceptul unui Atotputernic care ne stie fiecare fir de par n-ar putea functiona, nici intr-o dizertatie filosofica inchisa la toti nasturii logicii.
De ce nu pot sa cred intr-un Dumnezeu al iubirii, care vegheaza si mantuieste, dar mi-e la indemana sa accept posibilitatea indragostirii la prima vedere si a ramanerii, pana la moarte, alaturi de o persoana care, candva, era exclusiv un strain? E „rational” si „practic” ca, intr-un colt al Universului, intr-o galaxie oarecare, sub o stea mica, sa existe viata intr-o diversitate pe care nici un om nu ar putea sa o imagineze, chiar daca ar scorni clipa de clipa? E inteligibil ca fiecare dintre noi exista, este, fiinteaza, traieste, dar miliarde de miliarde de alternative umane au disparut in secundele in care cate un singur spermatozoid viguros al tatilor nostri patrundea in pretentioasele ovule ale mamelor noastre? Putem afla, oare, de ce ne plac unele lucruri si nu altele, de ce dormim, de ce visam, de ce tindem catre fericire, de ce nu ne multumim cu hrana si reproducere, de ce, uneori, facem binele gratuit? Cum supravietuieste in capacitatea noastra de cuprindere mentala gandul ca murim?
*
Nu stim. Acesta e secretul. Nu putem sti chiar tot ce-am vrea sa stim. Nu cu mintea. Nu „aici si acum”. Mintea e doar inceputul. Sfarsitul e inima. Poate de aceea creste, netulburata, nestavilita, entuziasmata, planta noastra. Simte, nu gandeste. A aflat.
7 comentarii
Daniel, subscriu!
Fiecare doreste sa afle adevarul, fiecare in felul in care ii este la indemana. Fiecare doreste sa-si afle menirea in viata, in locul sau din familie, din societate din tara, din univers. Este o cautare ce nu are nevoie de justificari pentru ca are justificare in ea insasi, este rational sa cautam explicatii. Unul crede in Domnul altul crede in om. Cand ai puterea de orice fel – tinerete si vigoare care aduc o mare speranta, bani, pozitie sociala importanta si implicit stima celorlalti – te simti pe val, te simti Dumnezeu, si-ti vine greu sa accepti ierarhiile, mergand pana la negarea lor. Problema nu este ca n-ai fi Dumnezeu, caci esti, o spune scriptura: “sunteti Dumnezei, toti sunteti fii ai celui Prea-Inalt, dar veti muri ca un om…”Ps 82.6,7. Problema reala este ca nu cunosti si nu accepti ierarhiile, si astfel “mandria merge inaintea distrugerii”. Prin credinta chiar trebuie sa constientizam ca suntem Dumnezeu, dar suntem asa pentru ca avem un model dupa care am fost creati asa, chiar pe Dumnezeu. Nu poti sa ajungi la maretia lui Dumnezeu crezand ca vii dintr-o maimuta cu coada, care la randul ei este un rezultat al unei evolutii aleatoare, care putea, daca ar fi asa, sa nici nu ajunga aici, nefiind ghidata de nicio ratiune, ordine, plan. Este o insulta la adresa ratiunii insasi sa spui ca la baza evolutiei fiintelor, naturii, universului atat de armonioase nu sta nicio ratiune, ci totul s-a desfasurat aleator, dupa legi care se ordoneaza de la sine, ca si cum in haos se poate face macar o singura predictie in afara de cea ca in haos nu poti face predictii. Pentru ca nu poate pretinde nici cel mai mare rationalist ca omul, cea mai rationala dintre fiinte sta la baza evolutiei, atata timp cat el, rationalistul recunoaste singur ca se trage doar dintr-o banala, umila si caraghioasa maimuta. Si atunci daca nici cea mai rationala din fiintele universului -omul – nu a organizat evolutia, atunci este irational sa pretinzi ca s-a facut de la sine, adica viata este rezultanta fericita a unui sir de evolutii haotice favorabile. E prea multa ordine in universul natural si uman ca sa crezi ca asta e rezultatul unei suprapuneri favorabile a toata dezordinea. Atunci omul insusi, necrezand intr-o ratiune superioara isi pierde statutul de fiinta rationala, si ajunge din lumina in obscurantism, de data asta nu religios, ci umanist. Cu toate acestea exista si reversul acestui rationalism irational, si anume obscurantismul religios. Dar as spune ca orice forma de obscurantism, religios sau umanist, are aceeasi cauza, asezarea omului inaintea lui Dumnezeu, in primul caz pretinzand ca esti credincios in Dumnezeu, in celalalt gandind ca esti ateu. Daca doar mimezi credinta dar prin modul in care traiesti dai dovada ca nu recunosti maretia lui Dumnezeu si Adevarul sau revelat, si tagaduiesti pe Fiul lui Dumnezeu – Isus Cristos – prin necunoasterea si nerespectarea Scriptuirii ca lege a vietii de credinta aici pe pamant, esti mai rau decat un ateu, caci ii indepartezi pe oameni de credinta prin ceea ce spui si faci: “Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca Sfântă, care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Cînele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă.” 2Pet.2.21Slavit sa fie Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.
Mi se pare f trist cand religiosii se plang ca romanii s-au indepartat de D-zeu,desi acestia formeaza majortitatea.E trist cand se construieste ink o biserica si profesorii mor de foame iar bani pt cercetare nu se gasesc.E trist cand vezi statutul privilegiat al BOR iar celelalte biserici sunt vazute ca fiind de rang inferior.Macar comunistii se multumeau sa- ti controleze actiunile(puteai sa gandesti ca tine dar sa faci ca ei)dar Biserica vrea sa controleze in totalitate individul iar mie mi-e sila de popi si de propaganda lor.E trist cum biserica se infiltreaza in viata oamenilor ink de mici pt ca apoi sa ii jefuiasca de bani si de ratiune.Imi aduc aminte de orele de religie din scoala,faceam cu niste popi care doar ne puneau sa repetam niste rugaciuni si sa ascultam povesti despre dusmanii nostri de moarte:sectele,adik pt ei cei de alt cult sau religie.Mi se pare cel mai trist ca multi romani cand vb despre saracia lor nu includ si ortodoxismul in ecuatia asta ,si sa puna problema ca poate are vreun rol in viata lor si in felul in care le influenteaza faptele si mentalitatea.Max Weber a avur mare dreptate.Desi sunt ateu ,ii respect pe protestanti si pe neoprotestanti iar pe ortodocsi si pe popii lor ii vad in fiecare zi..Viitorul Romaniei cred ca e sumbru , cu multe bisericii si cu oamenii care mai vor biserici pe masura ce ei devin tot mai saraci.
Pana acum 20 de ani … “lupte de clasa” se dadea intre Comunisti si cei care nu le respectau convingerile, cele cateva Biserici : ortodoxe (ca majoritare in partea Estului European), catolice (majoritara in partea Vestica a Europei, cu cele cateva “ramuri” a ei) si ebraice (adusa de fapt de … catolici, pt ca aveau enoriasi care aveau bani – care le lipseau lor) “admise” se luptau ca sa “traiasca” mai degraba decat sa se “lupte” intre ele. Libertatea convingerilor (teologice) in Romania, a permis Bisericilor “initiale” o dezvoltare mai puternica, dar si aparitia ca “Biserici recunoscute de Stat” a altora care erau considerate “sectante” (neoprotestantul este una din forme). Din aceasta cauza, Biserica Ortodoxa a “declansat” o popularizare mai puternica a “spirutului ortodox roman” , dar celelalte Biserici (“surori”) n-au stat nici ele degeaba, ci au cautat sa atraga de partea lor cat mai multi enoriasi, chiar daca asta insemna “sa arunce cu noroi” in celelalte Biserici (biserica Catolica a admis existenta “sectelor” numai daca le recunostreau … Seful – adica, pe Papa). “Lupta pt putere” in sanul Bisericii (indiferent de care Biserica vorbim) este foarte puternica, de aceea si consecintele acestei lupte sunt tot mai grave ! Cei care se “proclama” ATEISTI profita de aceste lucruri si cred ca “intaritandu-i” pe cei mai “bisericosi” vor reusi sa “castige” aceasta lupta. Cine are dreptate ?! Atat si unii si ceilaltii au dreptate, dar tot atat de adevarat este ca omenirea nu a reusit sa cunoasca toate … “necunoscutele” naturii in care traiasc si fac parte. Din aceasta cauza si unii cat si ceilalti gasesc pe ce sa-si bazeze afirmatiile in discutiile pe aceasta tema, pt ca in final sa nu aiba dreptate decat partial oricare dintre ei ! Deci … cine are dreptate pana la urma ?! Se va gasi, vreodata, cineva care va reusi … sa taie acest “nod” ?! “Speranta” este o notiune … ATEISTA sau BIBLICA ?! Intrebari … intrebari … intrebari …
Nu gasesc diferenta intre un om care l-a rugat pe Dumnezeu sa-i dea o bicicleta, iar “credinta” i s-a zguduit, si acela care se roaga in genul: Doamne, da-mi sa castig la LOTO, nu castiga si il uita pe Dumnezeu. Este un nivel atat de jos de la care “stiintificii” nu reusesc sa se ridice, pentru ca ei doresc doar cele materiale, iar raspunsurile le accepta sa fie primite din acelasi registru “practic”…
Sunt impresionat de finetea lui Mihnea Maruta, al carui nivel intelectual ii permite sa fie credincios. Pana la urma, credinta vad ca este o chestiune de inteligentza.
Concluzia lui Mihnea este apoteotica. “Mintea e doar inceputul. Sfarsitul e inima.”
Sunt dde acord cu tot ce a scris Mihnea, mai mult decat atat, consider viziunea lui Gabriel una simplista si pe cat de rationala se vrea a fi, pe atat de irationala este.
Raspuns comentariilor: Cred ca se face o mare confuzie intre credinta si religie (Biserica), 2 notiuni pe cat de asemanatoare pe atat de diferite. Din punctul meu de vedere, religia este cel mai bun exemplu pentru cat de mult pot distorsiona oamenii lucrurile. Este o mare diferenta intre ceea ce este ptopavaduit in Biblie, prin Iisus Hristos, apostoli si ceilalti si ceea ce ne invata acum. Esenta, cae este iubirea fata de Dumnezeu si aproape, regasita,de fapt, in fiecare religie, s-a pierdut. Ne pierdem in detalii!!!
1. Articolul e tendentios facut. Teoria evolutiei ca si religia se preda in scoli iar daca ne uitam la televizor, nu stiu daca 2% din cantitatea informatiilor face referire la divinitate. Asa ca teoria evolutiei sau negarea divinitatii isi are apologetii ei. Plus ca teoria evolutiei e doar o credinta (religie) nicidecum o stiinta. Adica daca un om de stiinta isi da cu parerea despre ceva, la modul filosofic, gata, enuntul sau este luat drept stiinta si nicidecum o credinta (religie) a lui.
2. Dar ca sa ne prindem in joc, cred ca problema sta asa: Are omul ceva divin in el sau nu? Existenta sa este intre nasterea si moarte, sau mai e ceva pe langa astea? Mi se pare un pic hilar sa vorbesti de suflet dar sa negi esenta divina a omului si sa-l rezumi la ratiune fie ea chiar si geniala. Sa presupunem urmatorul scenariu. Acum 2000 de ani s-au adunat cativa (sa zicem 12) si si-au spus: hai sa initiem o miscare sociala prin care sa putem controlam masele. Inventam o poveste si niste reguli (dogme) pe care sa le creada oamenii. Buuun. Ce mi se pare mie genial e ca in 2000 de ani de continua dezvoltare si progres continuu, nimeni si nimic nu a mai putut di aduagat la inventia unor oameni de acum 2000 de ani. Adica nici o stiinta nu a putut veni sa spuna: uite! bucata asta ii lipsea religiei, era incompleta si asta am desoperit noi oamenii de stiinta, sau de ce nu, sa o infirme in totatlitate. Adica in acest stadiu de dezvoltare intelectuala si tehnologica sa nu poti sa infirmi categoric o minciuna de acum 2000 de ani??? facuta de niste pescari. Inchei cu un citat: Cerul si pamantul vor trece dar o iota din Cuvantul Meu nu va trece.