Ultimul supravietuitor urban: Lifturile

9

adinaTitlul rubricii e inspirat din cel al seriei „Ultimate Survival” cu Bear Grylls, de pe Discovery Channel din care am vazut de-a lungul timpului doar fragmente. Veti spune ca ceea ce se intampla acolo este in mare parte o “facatura” si ca scenele nu sunt filmate in adevarata salbaticie, ci la marginea unor Parcuri Nationale, aproape de civilizatie sau in alte locuri accesibile, de ce nu chiar intr-un studio. Nu despre asta discutam acum. Ideea este de a muta spatiul “supravietuirii” intr-un mediu urban unde nu avem jungle, mlastini, rauri de traversat sau alte obstacole, nu mancam radacini sau rame, nu ne construim adaposturi in copaci, in schimb trebuie sa facem fata in fiecare zi unui alt tip de pericole si sa trecem printr-un alt gen de aventura.

de Adina Popescu

Ma voi referi in mod special la orasul numit Bucuresti, insa tehnicile de supravietuire se pot aplica partial oriunde in alta parte.

Lifturile

Presupun ca o mare parte dintre voi ati avut cel putin o data in viata cosmarul cu liftul. In cazul meu, aveam parte de el cel mai frecvent in copilarie, ca mai apoi sa mai apara sporadic de niciunde, ca o amintire vaga, netraita, la maturitate. Pentru un copil, frica de lift este inconstienta. O cusca zavorata, pusa in miscare de un mecanism huruitor pe care, copil fiind, cu greu ti-l poti imagina ca parte integranta din blocul in care locuiesti nu-ti poate inspira altceva decat nesiguranta. Apoi mai existau si avertismentul legat de interzicerea utilizarii ascesorului de catre copiii sub 14 ani neinsotiti sau inscriptia cu “Pericol de moarte” (in cazurile in care nu respecti anumite reguli). Astfel, pentru copiii de la bloc care in general urcau si coborau pe jos chiar si cate 10 etaje, liftul reprezenta o inventie tehnologica “moderna” (modernitatea avea pe atunci cu totul alte repere…), dar stranie si primejdioasa. Liftul meu de cosmar de obicei pornea singur de indata ce ma urcam in el, fara sa apas pe vreun buton si nu mai vroia sa se opreasca. Urca din ce in ce mai sus, pe masura ce panica mea sporea, trecea si de ultimul etaj, dupa care se risipea pur si simplu undeva deasupra blocului, a cartierului, a orasului. In momentul in care intalneam neantul, ma trezeam.

In anii ’80, fobia de lift era amplificata si de legendele urbane ale vremii (caci pe vremea aceea nu aveam stiri de senzatie). Se povestea despre “lifturi blestemate” care faceau periodic victime in blocurile noi, socialiste, construite pe locul unor mai vechi cimitire, despre cadavrele descoperite tarziu in putul liftului, abia cand intrasera deja in putrefactie, iar mirosul inundase casa scarii, despre o tanara care s-a sinucis aruncandu-se in acel gol tenebros (sau, in alte varianta a fost impinsa de securisti pentru cine stie ce fapta impotriva regimului), despre lifturi blocate si oameni care au ramas ore intregi prizonieri inauntru.

lift

O scurta istorie

Se pare ca lifturile functioneaza de pe vremea romanilor. In operele arhitectului Vitruvius este pomenit Arhimede care ar fi construit primul lift, prin 236 B.C. In cateva surse de mai tarziu gasim descrise lifturi ca un soi de cabine primitive sau colivii, atarnate de franghii si puse in miscare de forta umana sau animala. Prin anul 1000, in Cartea secretelor a lui Ibn Khalaf al-Muradi din Spania islamica se povesteste despre un mecanism asemanator ascensorului de azi care a slujit la distrugerea unei fortarete. In secolul al XVII-lea prototipurile unor lifturi au aparut in castele din Anglia si Franta.

In 1793, Ivan Kulibin construieste un lift pentru Palatul de Iarna din Sankt Petersburg. In 1823, primul lift apare la Londra. In 1850, Henry Waterman din New York inventeaza un sistem de scripeti care sa actioneze lifturile. Iar in 1852, Elisha Otis construieste primul lift modern si sigur care nu difera prea mult de cele din ziua de azi, luand in calcul si prevenirea accidentelor, in cazul ruperii cablurilor. Pe 23 martie 1857, primul ascensor de persoane este instalat pe Broadway, la numarul 488.

Lifturile de azi

O posibila lege a lui Murphy pentru lifturi: Atunci cand te grabesti sa ajungi acasa (mai ales din cauza anumitor nevoi…) liftul abia a plecat si mai mult ca sigur ca nu se va mai opri pana la ultimul etaj.

Nu m-am blocat niciodata in lift, desi in general lifturile din blocurile socialiste, toate la fel, pentru max. 4 persoane (in anumite cazuri intra cate si 8 vietnamezi), cu interiorul lor vopsit in cacaniu, cu un bec chior (uneori se arde si trebuie sa pipai butoanele ca sa numeri etajele) cu oglinda sparta (sau fara), cu linoleum pe jos, cu grafitti de la “Muie Steaua!” la “ R+M=Love for ever” sau “Punk for ever” se blocheaza la intevale destul de fixe. Atunci se numara banii din fondul de rulment, se cheama “baietii de la lift”, dureaza 2-3 zile pana il repara. Esti nevoit sa urci pe jos, ceea e in principiu nu e rau deloc, caci supravietuirea urbana presupune de multe ori un mod de viata sedentar. Doar in principiu… practic, n-ai niciun chef sa urci pe jos, dupa 8 ore de stat la birou si alte 2 petrecute in trafic. Urci gafaind si injurand (administratia blocului, pe “aia de la lift” si pe “aia care l-au stricat”). Faci cunostinta (uneori pentru prima oara) cu usile chicioase si cu presurile vecinilor de pe alte paliere si tot uracand poti trage anumite concluzii: generalul de la 3 s-a blindat (usa metalica, made in China), arabul de la 5 gateste ceva cu oaie, la 6 s-a infundat toboganul (pute!), aia doi de la 7, din garsoniera, iar se cearta (viata-i grea!), tipa aia singura de la 8 fumeaza pe hol, langa ficus (doar, doar o agata ceva… poate pe arabul de la 6).

Cand liftul e stricat, de fapt iti descoperi blocul, caci pana atunci nu cunoasteai decat granitele propriului tau apartament. E nasol cand ai caine pentru ca animalul tau citadin este atat de obisnuit cu ritualul sau de iesit afara (si implicit cu liftul) incat nu stie sa coboare pe scari. Totusi e o usurare atunci cand “baietii de la lift” il repara, una dintre micile bucurii cotidiene care iti insenineaza viata.

Se mai intampla ca “cineva sa tina liftul”. Atunci, politicos e sa astepti, insa de obicei bati. Intai discret, apoi din ce in ce mai tare. Astepti mai mult si bati cu indarjire, de regula la mutari. Unii nu inteleg ca intr-un lift din cele descrise mai sus pot sa incapa cutii cu carti, un televizor, chiar si o masina de spalat, insa in veci n-o sa incapa o canapea de 3 persoane, chiar si facuta bucati.

Blocul in care locuiesc acum are un lift decent. Nu se prea strica, are doar un zgomot al lui atunci cand porneste, aproape uman, ca un oftat. Mai nou e si “mobilat” cu panouri publicitare, unele total anapoda (burse pentru studenti, intr-un bloc cu locatari cu o varsta medie de 40 de ani, expozitii de arta digitala – am admirat timp de cateva saptamani o “evadare din spatiul urban”, grafica 3D, pana cand cineva a lipit peste ea un afis, coala A4, scoasa la imprimanta: “Va rog inchideti usa liftului cu mana! Sa fim civilizati! Va multumesc.” ).   

Am o nostalgie usor claustrofoba legata de de lifturile din blocurile vechi, acele cabine minuscule in care abia daca intra doua persoane, uneori cu grilaj, alteori cu ciudate sisteme de inchidere a usilor care pornesc cu cate un scartait prelung, care par ca se impiedica la fiecare palier si ca nu mai ajung niciodata, nicaieri.

Spatiul tau, spatiul altora…

Reclama aceea la “Tic-tac” (parca…) e o tampenie. Nimeni nu s-ar urca zambitor si fericit intr-un lift in care stau ingramadite ca sardinele alte 10 persoane, chiar daca e convins ca respiratia sa e proaspata si placut mirositoare. Uneori si unul in plus e prea mult…

Am discutat de multe ori cu diversi prieteni despre stanjeneala care te cuprinde atunci cand urci in lift cu un necunoscut. Unii spun ca este vorba despre invadarea spatiului intim, despre acel metru cub de aer in care respiri. Dupa schimbul de replici standard – “La ce etaj?”, “Eu merg mai sus!”, unde iti fixezi privirea? Ce faci cu mainile? Cat de departe stai de celalalt?

Atitudinea nu este una relaxata nici atunci cand e vorba de lifturile din building-ul unde lucrezi (si din start indepartezi ideea unei posibile agresiuni). Fiecare isi gaseste o ocupatie in apasarea butonului corespunzator etajului sau. Apoi, unul, mai intreprinzator isi ia sarcina de a apasa butonul pentru inchiderea rapida a usilor, dupa ce altii coboara. Te freci involuntar de ceilalti, dar nu privesti, nu respiri… si totul se sfarseste cu atat de impersonalul si importatul “O zi buna!”. Aiurea! Putin iti pasa de ce fel de zi are parte individul de la firma de masini-unelte agricole, secretara de la agentia de publicitate, livreurul de pizza. Esti bucuros doar ca ai scapat de o prezenta nedorita, prea aproape de tine.

Suntem crispati, depresivi, sociofobi, iar liftul este cel care ne demonstreaza asta in fiecare zi. Nu vrem sa impartim nimic, cu nimeni.

Inchei cu cea mai fantastica calatorie cu liftul din viata mea: pe vremea lui Ceausescu, la Intercontinental, pana la ultimul etaj, ca sa vedem Orasul de sus. Un lift “de lux”, modern, silentios (cum astazi exista pe toate drumurile). M-am simtit de parca as fi zburat cu avionul. Parca maica-mea m-a si intrebat ceva de genul: “Nu ti s-au infundat urechile?”.

Tags:



9 comentarii

  1. Un material bine scris, cu finete. In copilarie am locuit langa un bloc cu lift si asa e. Un mic spatiu urban, nu lipsit de importanta totusi in care dea lungul vietii ajungi sa traiesti tot felul de sentimente.

  2. Aș dori să fac o precizare. Traducerea cuvântului “Ultimate” nu este “Ultim” ci “Suprem”. Suna asemănător, dar în engleză ultim se spune “last”.

    Toate cele bune,
    Adrian

  3. Merita ceva scris si despre cei care fumeaza in lift. Eu personal le-as lua scalpul instant, fara sa mai respir! Ma iau de ei de fiecare data si mereu par la fel de suprinsi, nu inteleg de ce.

  4. Inca ceva, cumparasem niste parchet odata si am vorbit sa mi-l aduca sambata, ca in timpul saptamanii lucrez si nu am timp, ei…. ce vreau sa zic , in weekend-ul acela s-a stricat liftul…… facui “treaba” carevasazica… 🙁 am carat parchetul pana la 7 pe scari….greu al dracu’ a mai fost.

  5. Simpatic articolul. Insa concluzia :”Suntem crispati, depresivi, sociofobi, iar liftul este cel care ne demonstreaza asta in fiecare zi. Nu vrem sa impartim nimic, cu nimeni.” mi se pare exagerata. Faptul ca nu te simti tocmai confortabil in contact (fizic) cu o persoana necunoscuta intr-un spatiu inchis nu inseamna ca esti sociofob, nici depresiv, si nici crispat. Citeam undeva ca felul in care se comporta oamenii in lift depinde de cat de introvertit sau extravertit este poporul respectiv. In unele tari asiatice oamenii se uita in tavan pe durata “calatoriei”. In Israel e diferit, oamenii se examineaza si incep conversatii, la fel si in SUA.

  6. Adrian Ghiurca on

    Da, poate fi si asta un factor de stres, mai ales cand vorbim de zgomotul pe care il produc unele lifturi.Oricum, felicitari…foate frumos scris!

Leave A Reply