N-avem cum să verificăm dacă e adevărat sau nu, dar Vasilis Dimitrious susține că e ultimul om din Europa care trăiește din pictatul manual al posterelor de cinema. Are 75 de ani acum, și în fiecare miercuri din ultimii 61 de ani el merge în centrul Atenei la 11 noaptea ca să schimbe posterul lipit în fața cinematografului Athinaion.
de Elektra Kotsoni
Cum spuneam, n-avem cum să știm dacă Vasilis chiar e ultimul mohican, dar oricum se pare că va lua calea Ceefax-ului și a MySpace-ului în curând. L-am sunat când stătea în studioul său cu tavan jos, înconjurat de postere din trecut, și-am stat de vorbă.
VICE: Bună, domnule Vasilis.
Vasilis Dimitriou: Hei, am așteptat să mă sunați toată dimineața. Dați-mi un minut, să-mi iau la revedere de la nepoți.
Nepoții: Pa-pa bunicule!
Poți vorbi? Nu vreau să-ți răpesc din timpul petrecut cu cei dragi. Să revin mâine?
Nici vorbă! Mâine mă apuc iar de muncă.
Deci n-ai abandonat-o încă?
O să mă opresc când o să mor.
Deci, vrei să începem cu începutul? Cum te-ai apucat inițial să faci postere de film?
E o poveste pe care-am spus-o de prea multe ori. Aveam paisprezece ani când cineva a descoperit că am talent la desen. Acum am 75 de ani. Acel om lucra în industria filmului. Mi-a spus: “O să te duc în atelierul unui tip care face postere de film, iar tu o să înveți meserie acolo, cu el.”
Cum, tipul ăsta era pur și simplu pe stradă? Și părinții tăi nu s-au speriat deloc?
Când i-am spus mamei mele că vreau să merg și să fac postere n-a vrut să audă de asta.
Deja te lăsasei de școală, nu?
Da, mă lăsasem de dinainte pentru că trebuia. Și am început școala târziu, din cauza războiului. Așa că tipul ăla se poate să mă fi “descoperit”, dar decizia de a lucra ca pictor de postere n-a fost ușor de luat atunci. Erau multe greutăți cu care aveam de luptat. Și nemții.
Ah, nemții.
Nu mi-a plăcut niciodată de ei. Mi-am luat-o de la unii de-ai lor de câteva ori.
Te-a învățat cineva să desenezi?
Nu, nimeni!
Ai învățat de unul singur?
Nimeni nu face lucruri singur. Când vrei să înveți ceva și nu ai bani să mergi la vreo școală de calitate superioară, trebuie să cauți orice are de-a face cu pictura – deschizi cărți, te uiți la ce fac alții… Și asta e o formă de a învăța. Profesorii mei au fost maeștrii atelierelor în care am lucrat. M-am uitat la ei și am învățat.
Ți-ai fi dorit vreodată să fi studiat într-un mod mai formal?
Nu știu dacă o școală de artă ar fi trezit altceva în mine. Însă faptul că din amestecul de albastru și galben obții verde e un lucru pe care orice pictor ar trebui să-l descopere singur.
Pentru că am crescut în Atena, îmi amintesc că vedeam postere pictate peste tot. N-am văzut la fel de multe în străinătate. E un obicei grecesc?
Se practica și în Spania, în Franța… Acum, sunt pe cont propriu. Nu mai există nimeni care să mai facă ce fac eu în toată Europa.
Cu ce lucrezi?
Pulberi hagiografice, uleiuri, cerneală indiană și acuarele.
Erai la curent cu tot ce se întâmpla în lumea filmului?
Eram, dar nu mai sunt. Am îmbătrânit și am obosit. Filmele se mișcă repede acum. Nu pot să țin pasul cu ele.
Deci nu e necesar să te uiți la film înainte să faci posterul? Nu trebuie să simți “atmosfera” filmului înainte să încerci să pictezi?
Nu. Face munca să fie mai ușoară, dar de multe ori compania de producție nu mă invită la o vizionare privată înainte.
Are faptul că-ți place sau nu filmul un efect asupra rezultatului final al posterului?
Sigur că da. Îmi plac musicalurile. Îmi plac secvențele de dans. Dansez excelent!
Pe ce-ți place să dansezi?
Pe orice. Însă jazz-ul e genul meu preferat de muzică.
Cine e actorul tău preferat?
Clint Eastwood. E un actor bun și un tip remarcabil.
Îl cunoști?
Odată, acum vreo zece ani, m-a intervievat un ziar american. Trebuie să-l fi văzut, căci în 2004, în timpul Jocurilor Olimpice, a venit cu un translator după el să mă cunoască. M-a emoţionat. A venit la atelierul meu, am vorbit despre filme, i-am arătat câteva postere care-mi plac.
Care dintre posterele tale îți plac cel mai mult?
Îmi plac toate la fel de mult.
Există actori care nu-ți plac?
Hai să nu vorbim despre asta.
OK. Se râde mult în industria posterelor?
Lucram la un poster pentru o cinema de pe strada Stadiou – nu mai există. Se numea Astor, ai fost vreodată acolo?
Nu. Nu mi-l amintesc.
Câți ani ai?
24.
Ah, ești mică. Chiar și nepoții mei sunt mai în vârstă decât tine. Oricum, era prin 1965 și posterul acestui film care rula avea pe el o fată care purta un bikini. A doua zi după ce l-am terminat și l-am lipit, primesc un telefon de la patronul cinematografului care-mi spune: “Vasilis, m-ai distrus!” “Ce s-a întâmplat?” am întrebat eu. “Ai desenat o fată în bikini și acum s-au adunat o mulțime de babe evlavioase afară, care urlă că cinematograful meu e o rușine. Cer ca imaginea să fie dată jos. Trebuie să te duci acolo și să îndrepți lucrurile!”
La naiba, și ce-ai făcut?
Mi-am luat cutia cu unelte, și când am ajuns acolo am început să desenez o pereche de pantaloni scurți peste picioarele fetei și o cămașă peste sutien. Patronul cinematografului și babele au fost mulțumiți, însă tinerii care treceau pe stradă în timp ce eu făceam asta spuneau: “Omule, cu ce ți-au greșit bikinii? Lasă-i în pace!”
Cum era să mergi la cinema atunci față de cum e acum?
Pe vremea aceea, se lua pauză și oamenii ieșeau, beau câte ceva și fumau o țigară, discutau filmul. Aveai ocazia să schimbi păreri. Acum nu mai ai oportunitatea asta, nu vor decât să te cumpere cu mâncare scumpă, să te bage înăuntru și să te dea afară cât mai repede posibil. De asemenea, când eram tânăr, aveam 20 sau 25 de ani, ne pregăteam special ca să mergem la film. Ne bărbieream și ne puneam cravată. Scoteam fetele la filme. “Te-aștept în fața cinematografului,” le spuneam fetelor.
Mai vrei să-mi spui ceva înainte să închidem?
Tu ești cea care scrie materialul. Ah, așteaptă! Știi, primul iaurt care a fost aruncat în stradă de către un Teddy Boy… ăla eram eu!
Poftim?
L-am aruncat spre un trecător. Ca să mă distrez! Eram patru sau cinci tipi, și am cumpărat un pahar de iaurt și ne certam cine să-l arunce. Într-un final eu am făcut-o. Victima a venit după mine și m-a dus la tata.
Și ți-a dat o mamă de bătaie.
Bineînțeles că da! Tații erau altfel atunci. Asta e tot! Cu bine, Elektra!
Mulțumesc, domnule Vasilis. Într-o zi voi arunca un pahar de iaurt într-un neamț, în onoarea ta.
Traducere: Iris Opriş
Foto: Theo Prodromidis
Acest articol a fost preluat de pe site-ul partener Vice România.
