Ultimul canibal

2

Românca Hanna Bota a petrecut o lună în mijlocul băştinaşilor din Arhipelagul Vanuatu; ca antropolog, ea ştie că trebuie să te asimilezi unei lumi necunoscute pentru a o cunoaşte mai bine pe a ta. A trăit alături de nepoţii canibalilor, în colibe din bambus şi frunze, s-a hrănit cu bucatele lor fruste, a aplaudat cîntecele şi dansurile lor, a locuit singură printre ei, fără a avea în preajmă oameni albi, şi a legat prietenii pe viaţă; i-au fost dezvăluite rituri şi practici ceremoniale, obiecte-tabu, pietre sfinte pentru închinare, legende sau pur şi simplu poveşti de viaţă. În final, a aflat nepreţuitul secret al proprietăţii asupra Timpului. Şi a mai avut o revelaţie: deşi a dispărut şi ultimul canibal din Pacificul de Sud, adesea îl vom regăsi în bătrîna lume ,,civilizată”…

Kava neagră

De aseară, bărbaţii au reluat băutul kavei în nakamal. Poate că plecarea noastră în satul piticilor şi lipsa mea peste noapte, au redeschis drumul spre nakamal, însă acum bubuie pământul în urechi când măciuca loveşte puternic recipientul cu rădăcini. Munca aceasta o fac băieţii, ca un noviciat, o ucenicie, până vor avea şi ei dreptul, la 16-17 ani, să bea licoarea spiritelor şi să fumeze. Aduc rădăcinile din grădină (kava se plantează, nu se foloseşte cea care mai creşte în sălbăticie, are performanţe reduse), le curăţă de noroi, le spală de câteva ori cu multe găleţi de apă (ce s-ar întâmpla dacă apa ar trebui adusă de la o oră distanţă?). Apoi le taie, le pun într-un recipient şi le tot lovesc cu o măciucă, până se mărunţesc. Toarnă apă peste pasta albicioasă, o frământă cu mâinile, trec totul printr-o cârpă mai rară ca o strecurătoare. Zeama, pentru că nu e destul de tare, o trec de câteva ori prin terciul de rădăcini. Cu cât mai multe treceri, cu atât kava devine mai cafenie.

Se vorbeşte de kava tare, adică de kava neagră, care ucide. În mit, kava neagră a ucis şarpele din care apoi s-a născut cocotierul, dăruind fructul cel mai important pentru insulari. Astfel de kava a băut căpetenia Roy Mata, înainte de a fi ars, el, cleverul său (vrăjitorul care îndeplinea magiile), ataviul (asistentul), soţia lui şi cea mai tânără dintre soţiile lui Chief Roy Mata. Legenda circulă de 400 de ani. Roy Mata a fost un conducător puternic care a reuşit pentru o lungă perioadă, începând din 1650 d. Ch., să înfiinţeze un centru politic în nordul insulei Efate, să oprească luptele intertribale şi să impună pacea între triburi. A instituit o sărbătoare ceremonială ţinută din cinci în cinci ani, numită Natamate. Ca urmare a hegemoniei sale, a fost în mod deosebit respectat în timpul vieţii; moartea acestuia, deşi un suicid, este considerată un mare act ceremonial. Se ştie că era ales de spirite, condus de ele şi, crezând în intrarea sa în rândurile lor după moarte, a ordonat arderea sa de viu. Mormântul, care fusese considerat tabu, a fost deschis de cercetători, şi s-au găsit aici osemintele dispuse în două straturi: într-un strat inferior erau scheletele celor cinci amintiţi mai sus. Poziţia lor relaxată demonstrează că arderea a avut loc după consumul kavei negre care a decompensat activitatea oricărui muşchi. Legenda spune că după o sută de zile de la arderea acestora, zile ceremoniale pentru decesul oricărui şef de trib, groapa a fost acoperită de către cei din clan cu pământ, cu ocazia unei festivităţi aparte, apoi mormântul a fost pecetluit cu un dans ceremonial. În această a o suta zi, alte aproximativ cincizeci de persoane din clan au acceptat moartea prin ardere, determinate de acelaşi scop. Scheletele lor se găsesc în stratul al doilea al sitului. Toţi au ars, relaxaţi de consumul kavei tari, doar o singură femeie, probabil cea care a pus focul, ultima care a murit, a ars de vie. Picioarele ei sunt legate, mâinile – legate de cealaltă parte, trupul contorsionat şi craniul poziţionat lângă mâini arată că ar fi vrut, în ultima clipă, înainte de a arde, să se salveze.

Ţipetele bărbaţilor din nakamal arată că au consumat deja primul rând de kava. Vorbesc toţi deodată, atât de tare cât pot, aud des numele meu, aud România, aud Mario. Se ceartă. Ba nu, râd tare, înseamnă că nu e tensiune, dar nu pot să discern starea de spirit, limbajul apăsat mă derutează. Unii ies, vin, pleacă, aud paşi pe lângă căsuţă, e întuneric, nu văd nimic. Aprind lanterna, cineva se îndepărtează. Nu mi-e frică de vreun gest nesăbuit din partea lor, aici toţi ştiu totul, nu s-ar putea întâmpla nimic pe ascuns; în plus, am constatat că au o anume demnitate faţă de musafiri, faţă de cei care îi ajută, demnitatea ospitalităţii, a renumelui unui şef. Poate ideile acestea sunt doar în mintea mea, însă mă simt în siguranţă, nu mi-e frică. Mai ales dacă beau kava, bărbaţii devin total relaxaţi: după mai multe porţii, vocile se domolesc, se mai aude bocănitul loviturilor, dar glasurile lor se răresc şi devin toate mai reţinute, acum abia se mai aud, sunt prea relaxaţi ca să mai vorbească; sunt prea decompensaţi ca să mai poată face orice altceva, se cunosc proprietăţile de relaxare musculară pe care le are kava.

Inteligenţă de copil

În timp ce-mi completam notiţele privind detaliile satului Kerempae, i-am dat o foaie lui Jonah să scrie şi el ceva, să-i treacă plictiseala. Ridică din umeri: ce să scrie? Am făcut un careu şi i-am propus să jucăm X şi 0, i-am explicat jocul, părea că a înţeles, dar nu reuşea să completeze linia de trei semne. Chiar când am încercat să-l las să mă bată, nici atunci nu punea corect semnul, ci la nimereală. Nu înţelegea miza jocului.

Mi-a venit o idee. Am făcut un careu mare în ţărână, jucând cu pietricele şi frunzuliţe, oh, atunci a reuşit să vadă mai bine mersul jocului. A început să anticipeze mişcările mele, să calculeze paşii, să-şi aranjeze semnul câştigător. Acum nu trebuia să mă las, ci, trebuia să fac eforturi ca să câştig, mă învingea deseori. Am jucat vreo 50 de partide. Ca să nu pierdem şirul victoriilor, la fiecare joc, învingătorul primea un beţişor, la sfârşit am numărat, îl depăşisem cu un singur beţişor. Eram foarte mândră de el. Când mai târziu am vrut să joc jocul şi cu Maliu, tatăl lui, nu am mai putut să-l învăţ, oricât îi explica însuşi Jonah, pierdea din neatenţie şi din incapacitate de anticipare. Creierul lui avea căile neuronale rigide, nu mai primea noutatea. Pe niciunul dintre adulţi, nu am putut să-l introduc în tainele jocului.

Descopăr că Jonah a urmat cinci clase, e mult pentru un copil de kiai, aş dori din toată inima să continue, dar şcoala se plăteşte, la fel – locuinţa în internat şi hrana la oraş, şi e greu de procurat bani, când nu produci nimic. Cu ajutorul lui Mario, sătenii făcuseră o seră acoperită cu folii de nailon în care usucă cocos şi rădăcini de kava; cu câte-o legătură de astfel de rădăcini în spate, bărbaţii coboară în oraş şi le vând la piaţă. Dar drumul în oraş e lung, camionul se plăteşte, rămân cu puţini bani, ar mai fi de cumpărat produse de-ale mâncării, unelte, să dai totul pe un copil e prea mult, apoi un elev la şcoală are nevoie de haine, de rechizite şcolare, e scump.

Facem cu Yanpakar un total pe an: taxele – 150 de dolari, tot atât ar fi şi cheltuielile adiţionale, cu 300 pe an l-aş putea şcolariza pe Jonah. Nu doar pentru că e inteligent, tandru şi că merită, ci îmi dau seama că pentru educaţia kiailor, e mult mai avantajos să înveţe unul de-al lor şi apoi să fie el învăţătorul, decât să facă cei albi drumuri atât de costisitoare, exemplul lor fiind refuzat din start, pe criteriul diferenţei de culoare. Li se pare că omul alb ştie tot, pentru că aşa i s-a dat, iar cel negru nu e capabil să înveţe. Sunt intimidaţi de capacităţile noastre, dar dacă unul de-al lor le-ar arăta calea spre deschidere, ar fi mai receptivi. Sigur, durează mai mult – până şcolarizezi nişte copii, trec zece ani, apoi cine ştie dacă se mai întorc pentru a-şi ajuta părinţii, dar merită încercat. Voi merge acasă şi voi căuta ajutor pentru a susţine pe Jonah la şcoală. Se vor isca gelozii, vor vrea şi alţii din sat să fie ajutaţi, oricum e inegalitate în ceea ce priveşte bunurile acaparate de şef, se pare că acesta e un mic despot, iar sistemul îl susţine din plin; dincolo de asta, însă, Jonah e un copil care are potenţial, normal e să investesc în cineva care are şanse de reuşită. Niciunul dintre băieţii din sat nu e la nivelul lui, iar fetele, chiar educate, nu vor avea autoritatea să schimbe ceva dintr-un patriarhat dur şi primitiv, din păcate discriminarea e foarte mare, trebuie timp ca să schimbi mentalităţi.

Deşi verificăm inteligenţa copiilor prin categoriile noastre de gândire, ştiu că abilităţile pe care trebuie să le dezvolte un copil primitiv diferă foarte mult de ceea ce trebuie să ştie ai noştri pentru a face faţă stimulilor societăţii complexe în care trăim. Acolo, supravieţuirea în mediul neprielnic, procurarea hranei, adaptarea la climă, socializarea în cadrul clanului sunt vitale. Goleman subliniază că valoarea inteligenţei sociale în mediile necivilizate este mai importantă decât rezultatele celei academice din sistemul nostru. Eram ispitită să cred că sunt mai puţin inteligenţi decât noi, adesea susţineam asta văzând incapacitatea de anticipare, de analiză, de proiectare, scenariile lor de viaţă foarte simpliste şi cu viziune scurtă, dar oare nu la fel li se părea lor că sunt eu faţă în faţă cu solicitările mediului lor de viaţă?

 


2 comentarii

  1. o carte departe de a fi antropologica. mai bine ii spunea jurnal de calatorie, dar nu jurnalul unui antropolog. nici macar nu e antropolog macar!
    consider ca se fac comentari pozitive fara sa fi fost citita cartea.
    vintila mihailescu o sa se prapadeasca de ras cand o va citi… ma mir ca vine la lansarea de la gaudeamus!…

Reply To Iulian Sirbu Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger