În iulie 2006, Euliser Echemendia, şi-a văzut pentru ultima oară mama, fratele, prietenii. La aproape 30 de ani, împreună cu soţia, a plecat din Ciego de Avilla, oraşul din centrul Cubei unde locuise toată viaţa, spre un viitor ambiguu. Chiar şi acum, nouă ani mai târziu şi la aproape 10.000 de kilometri distanţă, de dragul familei care e încă acolo, simte că e mai bine să nu spună exact de ce a plecat. Elegant, cu blugi şi cămaşă albastră mulate, cu părul brunet aranjat la milimetru, n-ai zice despre Ulise, aşa cum îi spune toată lumea, că are 41 de ani şi că a trecut prin atâtea.
de Maria Alexandra Voivozeanu
Biletul de ieşire din Cuba a costat 3.000 de euro şi a venit sub forma unei invitaţii de la nişte cunoscuţi care locuiau în Rusia. Odată ajunşi la destinaţie, el şi soţia împărţeau acelaşi apartament cu călăuzele, care trăiau la limita legalităţii. Nu voia să aibă necazuri şi oricum nu se simţea confortabil în Rusia, aşa că după nici două luni a decis să plece mai departe.
În 2007, alte cinci luni în Ucraina şi o călătorie „de nebun” cu trenul l-au condus la Timişoara, despre care nu ştia mare lucru, unde a întâlnit o fostă traducătoare, care i-a oferit o slujbă şi un acoperiş deasupra capului. A cerut azil politic în România şi, pentru că nu a fost acceptat, a trecut mai departe, prin Bulgaria şi Serbia, împreună cu soţia care, între timp, rămăsese însărcinată.
Şase luni mai târziu a trebuit să se întoarcă în România, de data asta la Bucureşti, pentru că Regulamentul Dublin, un mecanism european intracomunitar, prevede ca solicitanţii de azil să rămână în ţara unde a fost iniţiată procedura, în ţara în care au intrat pentru prima dată în UE. Drumul, mereu nesigur, a fost o luptă continuă. „Este foarte greu când ajungi într-o ţară şi n-ai acte în regulă, e ca şi cum ai fi un animal pe stradă. N-ai voie să faci nimic, pur şi simplu, n-ai voie”, spune Ulise.
***
Potrivit Gabrielei Leu, de la Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite (UNHCR), începând cu anul 1991, au fost înaintate puţin peste 25.000 de cereri de azil politic, iar în jur de 5.300 dintre solicitanţi au primit o formă de protecţie legală din partea statutului român. În România, explică reprezentatul UNHCR, în funcţie de evenimentele pe plan internaţional, există valuri de solicitanţi de azil politic. Până de curând, cei mai mulţi veneau din Afganistan, iar în ultimii doi ani, aceştia vin în proporţie de 80% din Siria. Au existat însă cereri şi din nordul Africii, Iraq, Iran, Pakistan, şi, foarte puţine, din Ucraina.
Mulţi dintre solicitanţii de azil ajung în România cu viză, alţii se predau autorităţilor de la graniţă sau îşi riscă viaţa apelând la persoane care îi pot aduce clandestin în România. Odată demarată procedura legală, aceştia pot primi cazare într-unul dintre cele şase centre de la Bucureşti, Galaţi, Baia Mare, Rădăuţi, Timişoara şi Giurgiu şi o alocaţie zilnică derizorie, urmând să primească drept legal de muncă un an mai târziu.
Atunci când li se recunoaşte statutul de refugiat, pot intra, pe bază de cerere, într-un program de integrare de şase luni, care urmăreşte să îi ajute pe refugiaţi să devină independenţi financiar: cursuri, pregătire profesională şi suport material. „Realitatea este că în şase luni, trebuie să fii super-om să-ţi găseşti un loc de muncă şi o locuinţă, şansele de a deveni autosuficient sunt foarte palide”, explică Gabriela Leu.
***
Odată întors în România, Ulise a fost sfătuit de un amic cubanez să apeleze la Fundaţia Consiliul Naţional Român pentru Refugiaţi (CNRR), care l-a pus în contact cu Jesuit Refugee Service România (JRS), organizaţie care oferă asistenţă integrată refugiaţilor, solicitanţilor de azil şi celor care migrează forţat.
Când şi-a dat seama că o să rămână în România, a început să înveţe mai serios limba: “Bineînţeles, când am ajuns aici, nu ştiam o boabă de limba română şi mi-am luat dicţionar, am luat carte, caiet şi am început să învăţ limba română singur, fără niciun ajutor.” Deşi consoanele îi ridicau probleme, n-ar zice că i-a fost greu să înveţe limba, mai ales că i-a rugat pe toţi cei din jurul lui să îl corecteze de fiecare dată când făcea vreo greşală.
După, i-a fost mai uşor să cunoască oameni. Pentru că trebuia să îşi întreţină soţia şi copilul, născut în 2008, în România, a întrebat „printre prieteni, aşa, din vorbă în vorbă”, cum ar putea să îşi găsească un serviciu şi a muncit din greu, în construcţii sau prin magazine şi, mai târziu, într-o frizerie.
Cu ajutorul JRS, care i-a asigurat un avocat, Ulise a cerut recunoaşterea statutului de refugiat. El şi soţia au fost din nou respinşi. La fel s-a întâmplat şi în cazul băieţelului, care după atacul deciziei în justiţie, a primit, însă, protecţie subsidiară, o formă de protecţie acordată celor care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a li se recunoaşte statutul de refugiat, dar care la întoarcerea în ţara de origine ar fi puşi în pericol.
Între timp, JRS România le-a pus la dispoziţie lui şi familiei o locuinţă, timp de doi ani, şi i-a asigurat cursuri de calificare în domeniul la care se pricepe cel mai bine şi în care lucrează de peste 27 de ani: frizeria.
După o acţiune în justiţie, pe 21 decembrie 2012, la şase ani de când plecase din Cuba, Euliser Echemendia a obţinut statut de refugiat în România, o formă de protecţie care se acordă celor ce pot fi persecutaţi pe teritoriul ţării în care locuiau iniţial, pe considerente de rasă, religie, naţionalitate sau apartenţa la un anume grup social sau politic. Beneficia, astfel, de aceleaşi drepturi ca orice alt străin care e rezident legal în România. „Şi bineînţeles, după ce am obţinut statut de refugiat, aveam mai multe şanse”, spune el.
Şanse de care a decis să profite, deschizându-şi propria lui afacere, un salon de frizerie. A găsit un spaţiu de închiriat, undeva în centrul Bucureştiului, pe care l-a amenajat de la zero şi s-a apucat de treabă. Pentru că mai lucrase ca frizer în Bucureşti, a preluat o parte dintre vechii clienţi şi, pe parcurs, s-a făcut cunoscut. Acum lucrează de la zece la opt seara, de luni până sâmbătă, iar atunci când ajunge acasă, îşi face timp şi pentru educaţia fiului lui de şase ani, care e în grupa pregătitoare. Băieţelul, care vorbeşte fluent şi română şi spaniolă, şi-a văzut bunica doar pe Skype, iar Ulise povesteşte râzând că le spune lui şi soţiei: „voi sunteţi cubanezi, eu sunt român”.
Ulise vede România, ca pe orice altă ţară, cu calităţi şi defecte, dar simte că e „într-un fel ca acasă” şi urmează să depună cerere pentru cetăţenie. Acum vorbeşte foarte bine română, îl mai trădează doar accentul, iar clienţilor de la salon le ia ceva timp să îşi dea seama că nu e, de fapt, din România. Pe paşaportul lui scrie că nu mai are voie să revină în Cuba, iar familia, prietenii şi fostul lui loc de muncă, la care se mai gândeşte din când în când, au rămas prinşi într-un oraş a cărui dinamică o mai surprinde doar în pozele de pe internet.
Bucureştiul i se pare agitat şi îi e un pic greu să lucreze singur, dar şi-a făcut câţiva prieteni, ar vrea să aibă timp să călătorească şi se simte împlinit, pentru că e alături de soţie şi de fiu, şi pentru că reuşeşte să îşi întreţină familia făcând ce ştie cel mai bine.
Puteţi citi şi:
Un jurnalist sirian scrie despre libertate în România
Profesoara din Yemen care şi-a deschis o grădiniţă la Bucureşti
Voluntarul american cu accent ardelenesc
Regizoarea sârbă care provoacă prin documentare
Jurnalista care a schimbat viața rigidă a Vienei cu agitația de București
Jurnalistul spaniol, atras de haosul bucureșetan