Peste 5 zile, se împlinesc 26 de ani de la Revoluția care a desprins România de regimul comunist, iar de sub valurile de beculețe, Bucureștiul pare să fi îngropat urmele acestui moment esențial. Duminică, 20 decembrie, la ora 16, suntem invitați la Kilometrul Zero din Piața Universității, într-un tur ghidat al Revoluției din ’89. Ca să nu uităm de unde am plecat și, totodată, să nu uităm unde am vrea să ajungem.
Turul de duminică este organizat, pentru a treia oară, de Alex Binescu, economist cu aplecare spre voluntariat și pasionat de implicațiile istoriei recente. Primul tur ghidat al Revoluției l-a organizat la București în 2009, în cadrul campaniei “Eroii Nu Mor Niciodată”, care demarase într-o perioadă de maximă indiferenţa pe acest subiect. Acest prim tur îşi propunea, spune Binescu, ”să prezinte ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 şi să arate că sunt învăţăminte de tras din lucrurile bune şi rele ale acelei perioade.”
A urmat un al doilea, organizat anul trecut, când, își amintește ghidul, ”a fost o surpriză foarte plăcută să văd cât de implicaţi au fost cei prezenţi, venind cu adăugiri, unele din experienţă proprie.” Binescu a studiat îndeaproape evenimentele din ’89, pe cont propriu: a consultat documente de arhivă, a văzut filme documentare, filmări brute și colecții de fotografie, iar prin intermediul unei asociații de revoluționari, a ajuns la documente inedite.
București, 1988:
Regimul comunist susținea că reprezintă poporul și utiliza stadionul pentru a organiza spectacole gigantice de auto-glorificare. Românii erau obligați să participe la “zilele de sărbătoare”, fluturând steaguri roșii cu secera și ciocanul sau coregrafii din cartoane ținute deasupra capului. Atent supravegheate, zeci de mii de persoane formau mesajele ‘Trăiască Partidul Comunist Român’, ‘Ceaușescu, România, PCR’ sau ‘Epoca de Aur’, în timp ce liderii comuniști se bucurau frenetic pe podium, de susținerea pe care stadionul părea să le-o acorde.
Același stadion de fotbal, dar în zi de meci, aduce o altă atmosferă. Este tot zi de sărbătoare, doar că e bucuria luptei cu adversarul, nu a aplauzelor regizate. În timp ce însemnele regimului se găsesc doar în zona oficială, culorile echipei favorite sunt omniprezente pe eșarfe, mesaje și steaguri, alături de simboluri rebele ale mișcării ultras din Occidentul liber: capete de mort, tigri, lei.
Spectatorii contestă deciziile arbitrului și îl bănuiesc că trage pentru ceilalți, pe care îi consideră “echipa sistemului”. Cu motiv sau fără, nemulțumirea crește, iar scandările ironice sunt înlocuite de înjurături.
În curând, nu mai este clar dacă huiduielile sunt la adresa deciziilor din teren, a rivalilor sau direct contra autorităților. Intervin milițienii pentru a ține în frâu tribuna, lovesc în stânga și-n dreapta, primesc ripostă. Nu este ușor să reduci la tăcere 10.000 de rebeli ai momentului… într-un final, echipa pierde și retrogradează, publicul se resemnează și dă vina pe corupția sistemului.
Pe 21 Decembrie 1989, galeria Rapidului se adună în grup organizat, ca de obicei, însă nu are programat un derbi. Suporterii vin în Piața Universității pentru o altă confruntare, ce se va dovedi pe viață și pe moarte: contra dictaturii comuniste. Nu au cu ei steagul din fotografie, dar glasurile și revolta sunt prezente ca de obicei.
Se poate lesne bănui că au participat și sustinători ai celorlalte echipe bucureștene. Poate așa se explica rapiditatea cu care masa protestatarilor a preluat ulterior un cântec de meci adaptat momentului: ”Ole, ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”
Ideea lui Alexandru, de a scoate la lumină urmele Revoluției în orașul grăbit, a pornit de la dorința de a merge mai departe, pe firul roșu ale poveștilor cu tineri revoluționari ieșiți în Piața Universității, pentru libertate. ”Înainte de a studia detaliat Revoluţia din Decembrie 1989, auzisem legendele tinerilor ieşiţi cu mâinile goale în fata puştilor, a celor călcaţi de camioane militare, a celor care i-au văzut călcaţi de camioane militare şi au decis să nu plece – din contră, să rămână şi să lupte pentru cei care tocmai muriseră. În prezent, ştiu că nu sunt doar legende, chiar s-a întâmplat. Asemenea oameni au trăit în România. Şi, odată ce citeşti mărturiile părinţilor despre copiii care au avut curajul pe care ei doriseră să îl aibă şi totuşi nu reuşiseră, atunci nu mai poţi rămâne indiferent. Te întrebi ce poţi face. Și cum noi nu putem face cercetarea juridică în locul procurorilor militari, măcar un tur putem să organizăm,” spune Alexandru, care va organiza weekendul acesta al treilea tur al Revoluției.
București, 1989, anteRevoluție:
A fi rocker sau punker era o misiune dificilă în timpul regimului comunist: muzica occidentală “decadentă” era interzisă, pletele sau crestele erau vânate pe stradă de către milițieni, a avea o geacă de blugi era mai mult o dorință decât o realitate, în condițiile unei penurii generale. În plus, este un pic mai greu să cânți la o chitară electrică când se taie curentul. în ciuda restricțiilor, numeroase grupuri de tineri încercau sa se exprime liber, deși trăiau într-o dictatură. Când a venit vremea revoltei, ei au fost în primele rânduri. Al patrulea de la stânga la dreapta este Mihai Gâtlan, prima victimă a represiunii de pe 21 Decembrie 1989. Prietenii îi spuneau Micky Rockerul.
Mai multe despre acest eveniment, puteți afla de pe pagina de Facebook.