”Trocul” în Apuseni: muncitorii se cacă pentru ca la schimb stăpânii să le ia din dos aurul

0

Timpul petrecut la FânFest, discuțiile cu roșienii și o expoziție a Roșiei Montane interbelice organizate de ARA, cu fotografii realizate de roșianul Silviu Bocaniciu senior, dintre care vedeți câteva mai jos, mi-au amintit de articolul Robii aurului, scris de publicistul de stânga Nicolae Deleanu (1903-1970) în revista Şantier social-literar  din 1 mai 1934. Redarea articolului nu e mobilizatoare sau încă un semnal de alarmă, ci îndeamnă la a reflecta la tragedia unor locuitori dintr-un ținut de piatră bogat în aur, dar care rareori le-a aparținut.

 

mici vert 08

 

Practica întinsă pe decenii de a obliga moții să se screme și să cace aurul „furat” pare menținută și azi însă la un nivel mai abstract, în care un sistem socio-economic al acumulării iraționale de capital și al profitului imediat obligă a scoate forțat bogățiile pe care reușim cu greutate să le gestionăm noi înșine. În cazul în care proiectul RMGC va începe nu doar aurul din munți va fi externalizat, ci și „aurul verde”, un patrimoniu natural de o frumusețe rară, care macerat de procedura cianurării la suprafață va deveni un simplu excrement (Adi DOHOTARU).

 

Robii aurului

Numai cînd colinzi drumurile și hîrtoapele care străbat țara moților înțelegi de ce populația Apusenilor a fost de-a lungul veacurilor atît de predispusă la răzmeriță și de ce azi existența acestor oameni constituie încă o gravă problemă socială. Temperamentul belicos al moţilor este închegat, desigur, din multe elemente diferite ca origine, printre care ciudate împreunări de rasă au putut fi hotărîtoare la zidirea caracterului lor, dar principala sursă a spiritului frondeur trebuie căutată în ura lor faţă de o natură revoltător de ingrată şi în conştiinţa că bogăţia ascunsă în stîncă nu le mai aparţine.

Pămîntul e sterp. Chiar înainte de a ajunge în ţara moţilor, spre pildă în drum de la Alba spre Zlatna şi Abrud, pe la poalele Apusenilor, te îngrozeşte înfăţi­şarea hidoasă a petecelor aşa zise „arabile”. Anul trecut, mă lămuri un moşneag, cucuruzul de-abia a încolţit în iulie. În august era de-o şchioapă. La sfîrşitul lui sep­tembrie a fost cules crud. Atît de crud, încît boaba era năuntru moale şi zemoasă, „ca o coptură de buboi”, ca să respect aidoma expresia bătrînului. Nici porcii n-au vrut să mănînce astfel de cucuruz.

 Atunci cu ce trăiesc aceşti oameni ? — dealtfel mi­nune de bărbaţi frumoşi, îmbrăcaţi în port alb redus la ultima expresie de simplitate, autentic. E aproape ini­maginabil cum îşi pot tîrî existenţa de azi pe mîine! Au două-trei capre sau oi jigărite şi atît. Cine are o vacă şi doi juncani — ehei! — este om bogat pe aici. Cărăuşie nu pot face şi nici minerit. Pe alocuri, de-a lungul drumului spart de gropi, se zăresc guri negre-roşii de mină. Dar toate sînt părăsite. Mineritul aurului pe cont propriu, în exploatare familială, nu mai ren­tează decît în Roşia Montană, unde zăcămintele sînt mai bogate.

Sînt impresionante urmele vechilor aşezări daco-romane. Ţîşnesc de unde nu te aştepţi. Prin sate — sate rare şi mizere — zăreşti prins în zidul de la faţada casei, spre drum, cîte un basorelief ros de ploi şi vre­muri. Sau cîte un imens bloc de piatră reprezentînd un bust întreg ori un cap de roman, străjuind în mijlocul porţii, mîndre, dar ca acele caraghioase ghiulele instalate pe treptele principale de la unele mucegăite case ofiţe­reşti din Bucureşti.

 

mij 10

 

Dacă atît de săraci erau dacii, atunci mai bine că i-au înghiţit romanii… De la Zlatna la Abrud, cale lungă, aproape că nici nu mai sunt aşezări omeneşti. Doar satul Bucium, centru de răscoală şi sub Horia, şi sub Avram Iancu. Încolo, colibe izolate zvîrlite pe cîte un vîrf de deal, pe coarne, spre abis de prăpastie, pe cîte un tăpşan de munte. Cînd se: lasă zăpada, nici nu mai pot ieşi locuitorii acestor hrube cîte trei-patru luni de sub obroc. Iernează, probabil, ca urşii.

 Altfel, aproape toţi sînt proprietari pe parcele de munţi. Crapă de foame pe vatră şi aşteaptă… vremuri mai bune. Vremuri cînd vor putea vinde bine stîncile cu zăcăminte de aur sau cînd vor putea să le exploateze ei.

 Există totuşi în regiunea aceasta şi o localitate veselă. Este Roşia Montană, cale de vreo 7 kilometri în sus de Abrud, în sus mereu pînă aproape de piscurile munţilor Cetatea şi Cîrnicul, unde se găsesc cele mai importante şi mai interesante urme ale vechilor exploatări daco-romane. Munţii aceştia vor fi, după cel mai recent proiect liberal, raşi de pe faţa-pământului. Nici un fir de aur nu va mai rămîne din ei, iar piatra seacă se va scurge devale pe Criş şi Mureş, pe Tisa şi Dunăre, pînă în Marea cea mare. Acum roşienii muncesc de zor. Unii şi la mina Statului, iar în timpul liber şi la gurile de mină deschise pe proprietatea lor. Sînt aproape trei sute de şteampuri particulare. Toate în funcţiune. De sus de pe Cetatea priveliştea e măreaţă şi răzbate pînă acolo un uruit surd, dar puternic. Sînt roţile ca de moară şi pisălogii şteampurilor care sfarmă piatra și-o fac, cu apă, aluat verde, din care se extrage primitiv gramul de aur. Oamenii aceştia sînt robiţi aurului. Toţi îşi părăsiră locuinţele acum 7—8 ani, cînd din cauza monopolului explozibilelor (ei au nevoie de multă dinamită) nu mai putură continua micile lor exploatări. Dar cum industria aurului reintră într-o conjunctură favorabilă, aşa cum e azi, reveniră ca lăcustele la vechea îndeletnicire. Aurul îi ademeneşte. Tot aşteaptă bieţii să dea „o lovitură”, să găsească o vînă bogată, poate chiar cu aur nativ…

 Se munceşte mult la Roşia Montană, ea e singura localitate prosperă şi chiar veselă… Oamenii cîştigă bine și beau așijderea. Dar, barim, drept e că ştiu să bea! Pleacă sîmbăta la Abrud, vînd aurul strâns în cursul săptămînii și se-ntorc luni pe la amiazi cu tarafele de țigani unguri, tîrîşi după ei…

 Minele de la Criştior nu sunt ale statului, pentru că imediat după război s-a făcut o mică şmecherie: ele, în loc să treacă la stat conform dreptului stabilit prin Tratatul de pace de la Trianon, au intrat în patrimo­niul societăţii „Mica”, societate care pînă la război fusese o păduchioasă întreprindere de exploatare a ză­cămintelor de cvarţ şi „mică” din vechiul regat. Statul, sub guvernarea averescanilor, i-a dat pleaşcă imensele bogăţii aurifere de la Criştior, după ce însă, sărmana de ea, s-a înzorzonat cu nume răsunătoare în consiliul de administraţie […]

 De atunci „Mica” e nemulţumită dacă dă un bene­ficiu anual şi mărturisit de numai 100.000.000 lei!

 Robesc la ea în Criştior 3.000 de muncitori.

 Dar caracteristica Criştiorului este alta: Trocul, in­stituţie medievală creată parcă anume pentru ca să bată recordul umilinţele omeneşti. Trocul este locul unde muncitorii mineri bănuiţi că au furat aur în timpul lucrului sunt reţinuţi şi siliţi să-şi verse, adesea cu sînge, tot conţinutul intestinelor, murdărie în care apoi se caută boabe de aur… Este tot ce poate fi mai scîrbos şi mai umilitor în lumea asta.

 Minerii de aur, trebuie să se ştie, au o concepţie simplă, naturală şi sănătoasă, despre dreptul de pro­prietate asupra zăcămintelor preţioase. Strămoşii lor au fost odată proprietari pe toate aceste ţinuturi stăpînite înainte de năvălirea romanilor în devălmăşie şi exploa­tate tot astfel în cursul veacurilor. Astăzi, urmaşii, de­posedaţi de drepturi şi ajunşi mineri salariaţi, robi la stăpîni venetici, păstrează, poate subconştient, sentimen­tul străvechiului drept de proprietate comună asupra aurului. Societăţile care, ca „Mica”, stăpînesc şi exploa­tează aceste bogate ţinuturi sunt considerate, dealtfel perfect legitim, ca uzurpatoare a dreptului strămoşesc. Aşa că minerii aceştia, care nu fură un ac unul de la altul (un inginer de la Roşia mi-a spus că în acea lo­calitate nu se ştie ce este furtul de obiecte sau bani şi nici micile găinării), minerii aceştia fură aur perfect conştienţi, perfect convinşi că nu fac un păcat. Acea boabă de aur pe care ei o înghit sau cele mai adese ori o ascund în anus la ieşirea din galerii, reprezintă pen­tru ei un drept pe care nici o lege scrisă sau predicată din amvon nu-1 poate dărîma. Desigur, nu toţi „fură”.

 Legile scrise nu-s drepte, însă prevăd pedepse grele… Cea mai mare parte din aceşti mineri se resemnează la mizeria salariului. Dar nici unul nu condamnă furtul de aur, iar cei ce-l „fură”, cînd sunt dovediţi, o spun deschis : aurul este pămîntul, iar pămtntul e pentru toţi, nunumai pentru domni”!

mici vert 01 Sistemul de a li se căuta aur în excremente e destul de vechi, de pe vremea primelor înfiripări capitaliste sub stăpînirea maghiară. După război, cîţiva ani, prin lupte sindicale, „trocul” fusese desfiinţat. Azi însă este iar în… floare. Mai în fiecare zi sunt sechestraţi la ie­şirea din galerii cîte o duzină de mineri bănuiţi de furt; sunt apoi închişi la „troc”, hrăniţi cu bucate gătite în unsoare multă pentru ca să producă purgaţie şi siliţi apoi să se screme pe un postament. Operaţia este supra­vegheată atent de cîţiva indivizi din slujba societăţii, care cu un băţ întind murdăria pe podea şi caută atent firul de aur. Dacă l-au găsit, „criminalul” este conce­diat sau amendat cu salariu pe mai multe zile. Dar de cele mai multe ori nu se găseşte nimic. Dar nici o des­criere meşteşugită a umilinţei de la „troc” nu poate reda suferinţa minerului, atît de plastic şi de dureros, cum e exprimată în aceste rînduri scrise simplu de un miner şi reproduse într-o foaie socialistă de pe vremuri, cînd în dosul minerului supus torturii pîndea bucata de aur din anus jandarmul ungur: „Mai în toată săptămîna domnii aleg cîţiva dintre noi şi ne bagă la în­chisoare. Şi ce grozăvii se întâmplă acolo, Doamne, Doam­ne. Din închisoare, ne bagă în altă sobă (sobă=odaie) şi acolo, în faţa unei patrule ce stă înaintea noastră şi a unei alte patrule ce stă îndărătul nostru cu baionetele în mînă, ne silesc să ne facem nevoile trupeşti ca să caute apoi în murdărie dacă nu dau de un bob de aur ce l-am fi înghiţit. Şi, să ne iertaţi, ne silesc să ne scremem într-atîta, mai ca să crăpăm, numai să împlinească porunca domnilor ca să ne cerceteze în toate părţile daca n-am furat într-un chip oarecare aurul lor”.

 Nimic nu s-a schimbat. Aşa sînt şi azi batjocoriţi moții, ajunşi robi la societatea „Mica”, societate românească, cu „ilustre” figuri politice în fruntea ei. Altfel, grozavii naţionalişti români care trag beneficii mari din exploatările de la Criștior se-mpacă de minune cu directorii tehnici care au reintrodus azi trocul, spre pildă cu d-nii Orosz, Alfons Klein, Leiter şi mai cu seama Adolf Sieber.

…Nu-l cunoaşteţi pe d. Sieber? E director la „Mica”, dar e acelaşi Sieber care, în calitate de ofiţer german în timpul ocupaţiei Bucureştilor, era şeful serviciului de rechiziţii… Acum e şi decorat, sărmanul! Mari sunt, doamne, minunile „naţionalismului” fascist gen Goga…

 Ei bine, trebuie să mărturisim, „Mica” a făcut totuşi ceva pentru minerii ei: a făcut biserică la Brad, cale de o jumătate de oră de la Criştior. A făcut biserica sfîntul inginer Gigîrtu! Biserica a costat cîteva milioane. Un milion l-a avut epitropia din Brad, strîns mai mult cu pantahuza. Vreo cîteva sute de mii de lei le-a dat personal d-l ing. Gigîrtu, fost mai mulţi ani director general la „Mica”, iar restul milioanelor le-a dat însăşi „Mica”. Nu le-a dat din banii ei, evident, ci din fondul de 17.000.000 lei reprezentînd cota de 15 la sută, res­pectiv 5 la sută, prevăzută de Legea minelor să se afec­teze obligator din beneficiul net al întreprinderilor mi­niere pentru scopuri sociale şi culturale în favoarea asociaţilor lor…

Vorba e că s-au strîns bani şi s-a făcut biserică. Dar d-1 Gigîrtu, pentru că a dat şi el ceva (dacă o fi dat) şi s-a interesat de lucrare, a pus de i s-a pictat în bi­serică lîngă altar, pe un perete întreg, istoricul şi sfîntul lui chip. Şi mîndru mai e! în redingotă, cu pantofi de lac, cu monoclu la ochi şi cu mîna întinsă ţinînd minia­tura bisericii ctitorite de el (?), ca străbunii domni care au zidit vechile mînăstiri.

 Iar în spatele sfîntului domn Gigîrtu stă într-o poză de fecioară cu fusta scurtă doamna, soţia sfîntului inginer! Şi robii de la „troc” trebuie să vină la biserică, să se-nchine, să se roage la picioarele icoanei Maicii Domnului, pentru ca din cînd în cînd, în popasul evla­viei să-şi arunce privirea şi pe zidul cu icoana sfîntului cu monoclu şi a sfintei cu rochiţă.

Orice comentar ar însemna aci din partea noastră un sacrilegiu. Cred că-1 fac mai bine minerii cînd stau pe vine la troc…


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger