Trei femei luptă împotriva dictaturilor de pe trei Internet-uri diferite

1

Regizoarea elvețiană Barbara Miller a petrecut cinci ani punând cap la cap documentarul Voci interzise, în care spune poveștile lui Yoani Sanchez, Zeng Jinyan, Farnaz Seifi, trei femei pentru care Internetul este singura armă împotriva regimurilor totalitare sub care trăiesc. Sanchez este, fără îndoială, cea mai cunoscută cyber-activistă cubaneză, bloggerița care nu-și vede niciodată blogul. Zeng Jinyan a petrecut mulți ani în arest la domiciliu pentru textele în care demască abuzuri ale drepturilor omului în China, în vreme ce soțul ei a petrecut pentru același motiv aproape patru ani după gratii. Iraniana Farnaz Seifi e nevoită de câțiva ani să trăiască în exil, după ce și-a asumat identitatea pe blogul unde critica regimul dictatorial.

 

forbidden voices2

de Andra Matzal

 

Când, pentru mulți dintre noi, unul dintre primele ritualuri zilnice este baia de informație digitală, e greu să-ți imaginezi cum arată Internetul în țările unde libertatea de expresie și informare e un tabu de neatacat. Când un occidental poate avea oricâte bloguri are chef, ideea că în nenumărate colțuri ale lumii, a avea un blog este în sine un act de disidență poate părea o exagerare greu de înțeles. Documentarul Voci interzise  însă vine cu trei povești despre universurile paralele în care guvernele-ministere-ale-adevărului transformă Internetul și, totodată, istoria: de la ”Marele Firewall Chinezesc”, la online-ul lent, epurat și foarte costisitor al Cubei, până la ”vălul” islamic care acoperă mare parte din rețeaua iraniană. Barbara Miller, care a lucrat cinci ani la acest documentar, a prins chiar un ton reținut, aproape șoptit al discuției, poate un semn al convenției în care, sub aceste regimuri, se poate discuta despre adevăruri incomode.

Cât de greu ți-a fost să faci filmul ăsta, dat fiind că protagonistele tale trăiesc mereu sub ochii Big Brother-ilor?

A fost o întreagă aventură – de pildă pe Zeng Jinyan n-am reușit s-o întâlnesc personal și nici s-o filmez, atâta vreme cât s-a aflat tot timpul în arest la domiciliu. Am fost de trei ori în China, încercând să obțin permisiunea sau ocazia de a ne întâlni, am încercat să apelez la ambasade, însă fără niciun rezultat. Până la urmă, a reușit ea să filmeze foarte puține materiale, care mai apoi ne-au parvenit. Nu pot spune cum, ci doar că mulți oameni au riscat enorm ca ele să ajungă la noi.

În Cuba, de pildă, am mers în calitate de turiști și am făcut tot posibilul să nu ieșim în evidență. Nu am știut niciodată cât de supravegheați suntem, însă, pentru orice eventualitate, în fiecare zi făceam câte cinci copii ale materialului filmat și le încredințam către cinci persoane diferite, în caz că ni se confisca aparatura. Farnaz Seifi nu mai locuiește în Iran, ci la Bonn, unde lucrează cu Deutsche Welle, așa să mi-a fost mai ușor.

 

156003_10151337265103994_1171294789_n

Barbara Miller, la sesiunea de discuții de la București. Foto: One World Romania

 

Atât în China, cât și în Cuba și Iran, autoritățile vorbesc despre Internet în termenii unui continuu război virtual, în care armatele digitale sunt mereu în ofensiva bloggerilor-”spioni”. Ce metode de cenzură au guvernele acestor regimuri, dincolo de filtrarea propriu-zisă a conținutului?

Una dintre metodele folosite de cenzori în aceste țări este încetinirea vitezei de Internet, astfel încât, atunci când ți se permite să accesezi o pagină, ea ți se deschide în câteva minute. Alta ar fi, cum este cazul Cubei, faptul că locuitorii nu au voie să aibă Internet acasă. Cum oamenii obișnuiți sunt total deconectați de la informația liberă, Yoani Sanchez, de exemplu, își copiază postările de blog pe hârtie, pe CD-uri sau pe stickuri de memorie, pentru a le distribui oamenilor. De asemenea, trebuie să înțelegem că nici măcar Yoani Sanchez, autoarea blogului, nu are acces din Cuba la propriul ei blog, care este interzis de guvern. Tot ce face este să scrie ”orbește”, trimițându-și textele pe email, pentru ca alții să i le publice. Implicit, există o cenzură și prin costurile ridicate. Dacă un salariu mediu în Cuba este de 20 de dolari, o oră la un Internet Cafe costă 5 dolari.

O altă metodă de cenzură mai puțin vizibilă, practicată atât în Cuba, cât și în China, este plătirea comentatorilor. Blogul lui Yoani Sanchez are mii de comentarii, dintre care multe virulente la adresa ei, la fel ca blogurile multor activiști chinezi. Ei bine, statul plătește câte 50 de cenți pentru fiecare comentariu negativ postat la adresa persoanelor incomode. Desigur, monopolul statului asupra informației este cea mai puternică formă de cenzură, atâta vreme cât cetățenii nu au acces la Internet, cât la Intranet, la rețele controlate de putere. De exemplu, în Iran, dacă vei căuta pe Internet cuvântul ”femeie”, fiecare rezultat disponibil a fost în prealabil filtrat. Iar dacă vei căuta numele Nedei Āghā-Soltān, tânăra împușcată în stradă, în timpul protestelor de la alegerile din 2009, vei găsi pagini întregi de rezultate asigurate de guvern, care susțin că studenta era, de fapt, spion care lucra pentru CNN.

Ce trebuie să înțelegem este că oamenii din multe țări nu au deloc acces la world wide web sau dacă au, e vorba de un acces limitat. Tindem să luăm drept bună libertatea de exprimare, însă extrem de mulți cetățeni ai lumii nu au parte de așa ceva și cu atât mai puțin de privilegiile www-ului, așa cum îl cunoaștem noi.

 

Yoani Sanchez. Foto: Reuters

 

De ce crezi, totuși, că aceste guverne autoritare le permit acestor oameni să-și facă vocile auzite și nu-i reduc pur și simplu la tăcere?

Pe de o parte, este vorba de faptul că, în cazul celor trei bloggerițe, cu cât cei care le citesc și le susțin sunt mai numeroși, cu atât șansele lor de supraviețuire cresc. Susținerea cititorilor și a jurnaliștilor străini înseamnă protecție. Pe de altă parte, în multe cazuri, guvernele nici nu au avut de gând, în primă instanță, să le permită acestor oameni să-și facă vocile auzite. În Cuba, de pildă, oamenilor obișnuiți le-a fost interzis să aibă Internet acasă, apoi cubanezii n-au mai avut voie să folosească internetul de la hotel, însă la presiunile internaționale, guvernul a decis să le permită totuși cetățenilor să aibă acces restricționat. În cazul lui Zeng Jinyan, autoritățile i-au redat conexiunea la Internet pentru a-i arăta că, teoretic, ea este încă liberă, chiar dacă se află sub arest la domiciliu. Totodată, această aparentă libertate este, în fond, o metodă de control, atâta vreme cât oficialii citesc fiecare cuvânt din ce scrie și aud fiecare conversație pe care o poartă.

Yoani Sanchez a primit, la începutul anului, aprobarea de pleca pentru prima oară din Cuba într-o călătorie de șase luni prin America Latină și Europa. Cum primește schimbarea asta radicală?

Yoani a participat săptămâna trecută pentru prima oară la proiecția documentarului, care a avut loc la One World Praga și a fost teribil de emoționant pentru amândouă. Călătoria ei este una intensă, are un program foarte aglomerat, iar uneori spune că nici nu mai știe unde se află. Deși habar nu are ce o așteaptă la revenirea în Cuba, Yoani e foarte optimistă și încearcă să înțeleagă cât mai bine cum funcționează presa independentă. Prima dată când a ieșit în Cuba însă, a făcut o oprire în Panama, în drum spre Brazilia, iar acolo a folosit pentru prima oară internet gratuit de mare viteză. ”Nici nu mi-aș fi imaginat vreodată că așa ceva este posibil,” mi-a spus ea.

După ce ai prezentat public documentarul, ai avut parte de reacții din partea celor trei țări vizate?

De multe ori, când am fost la proiecție însoțită de Farnaz Seifi, oficialii iranieni prezenți au fost foarte brutali cu ea, reamintindu-i că este mereu urmărită și ținând discursuri în care o acuzau de minciună. Și din partea cubaneză am avut reacții de intimidare, iar unele persoane interesate să scoată filmul meu pe DVD au primit scrisori cum că Yoani Sanchez ar fi spion, iar întregul film ar fi o uriașă falsificare. La multe proiecții pe care le-am avut, de pildă, în Elveția, sălile au fost umplute cu flyere, în care se spunea că tot filmul este o minciună.

În ceea ce privește China, n-au existat reacții directe, însă situația lui Zeng Jinyan s-a schimbat, iar eu sper ca filmul meu să fi jucat măcar un rol minuscul în asta. Anul trecut, după ce soțul ei a fost eliberat din închisoare, au primit permisiunea de a-și duce fiica la grădiniță. Într-una din zile, tatăl a fost bătut brutal în fața copilului, din cauza unui articol scris de cei doi despre un avocat chinez orb, care a mers la Ambasada SUA, de unde a contactat-o pe Zeng Jinyan, iar ea i-a scris mai departe povestea. A urmat o uriașă campanie online, care, susținută și de presiunile politice, a ajutat-o pe Zeng Jinyan să plece cu fiica ei din China, la Hong Kong. Prețul acestei libertăți însă este unul uriaș, tinerei fiindu-i interzis să-și revadă soțul, rămas în arest la domiciliu în China.

 

75460792

Zeng Jinyan. Foto: Theepochtimes.com

 

Cum se face că filmul tău a fost întâmpinat cu valuri de suspiciune în Elveția?

În Elveția, există o puternică mișcare de stânga, pro guvernul cubanez. Pentru acești oameni, Cuba este dovada că visul unei societăți utopice este posibil. La rândul meu, de altfel, când aveam 20 de ani, am mers în Cuba având convingerea că acolo este posibilă o cu totul altă societate – am mers la plantat mere, la cules de banane, tot tacâmul. Însă chiar și atunci, încă din primele luni mi-am dat seama că, pentru cubanezii de rând, realitatea este cu totul alta decât pentru străinii veniți în vacanță. Nu degeaba oamenii nu spun acolo ”Merg să cumpăr mâncare,” ci ”Merg să caut mâncare”, nu degeaba transportul public e teribil de ineficient și de lent și câte altele. Pentru mulți din cei care cred că visul utopic se împlinește în Cuba, Yoani Sanchez, o persoană fragilă și onestă, este o reală amenințare la adresa speranței că o astfel de societate poate exista. Mulți dintre organizatorii festivalurilor care proiectează filmul meu au primit scrisori care condamnă Voci interzise ca fiind minciună, însă la sesiunile de discuții, nimeni nu s-a ridicat să argumenteze o astfel de poziție.

Ce am observat până acum, la proiecțiile filmului, este că în Europa de Est, oamenii știu mult mai bine despre ce vorbesc și nu pun la îndoială adevărul crunt al unor astfel de regimuri. În Europa de Vest, sunt mult mai mulți cei care spun că, până la urmă, poate că dracul nu e chiar atât negru. Unii zic că au vizitat Cuba, că au fost la plajă și că oamenii de acolo sunt foarte fericiți, însă nu analizează critic realitatea de acolo.

Cum ți se pare că a evoluat bloggingul în cei cinci ani, cât ai lucrat la film?

În cele mai multe țări europene, bloggingul nu mai este așa important, pentru că oamenii au la dispoziție mult mai multe căi de a se exprima. Însă în aceste țări totalitare, este încă o unealtă foarte puternică. De la blogging, s-a trecut mai degrabă la comunicarea de tip Twitter, pentru că e mai concisă și mai directă, iar Yoani Sanchez postează, de pildă, pe Twitter, de pe telefonul ei mobil de generație veche, acest lucru fiind posibil și fără acces la Internet.

 

cms-image-000064440 (1)

Farnaz SeifiFoto: tageswoche.ch

 

S-a tot vorbit de ”revoluțiile Twitter” și de faptul că multe mișcări masive de protest s-ar datora, în primul rând, rețelelor sociale și Internetului. Cum privești discursul ăsta: ți se pare îndreptățit sau mai degrabă motivațional?

Cred că e mai degrabă un discurs de împuternicire a oamenilor. În fond, mereu e vorba despre hotărârea oamenilor și despre determinarea lor de a schimba ceva. Unelte ca Twitter sau Facebook au fost extrem de utile în organizarea rapidă a oamenilor, însă sunt doar o mică parte a schimbării. Toate aceste trei femei provin din țări care au traversat revoluții și niciuna dintre ele nu-și mai dorește încă o revoluție. Ce vor ele este schimbare democratică și tocmai de aceea nu și-au folosit puterea pentru a scoate oamenii în stradă, ci pentru a-i invita la dialog.

Ca european, cel puțin, primești zilnic nenumărate petiții – ba pentru salvarea balenelor, ba pentru salvarea femeilor din Africa de violatori. Ce efecte ți se pare că are clictivismul asupra societății civile?

Foarte greu de zis dacă acesta e un fenomen util sau nu. Ne e din ce în ce mai greu, mai ales celor tineri, să ne concentrăm în fața unor cantități așa de mari de informație. Cu toate astea, de multe ori Internetul chiar îi poate ajuta pe oameni să schimbe ceva și uneori chiar și petițiile online reușesc să schimbe lucruri. S-a întâmplat asta și în Cuba, unde petiția internațională pentru eliberarea prizonierilor politici a contribuit masiv la decizia guvernului, pe lângă presiunile politice, media ș.a.m.d. Trebuie, de asemenea, să ținem cont de autoritatea celui care lansează o astfel de petiție – dacă e vorba de organizații Amnesty International sau de Reporters without Borders, de exemplu, șansele ca rezultatele acestei petiții să fie înaintate decidenților sunt mai mari decât în cazul petițiilor anonime. Cel mai important însă e să trecem și la acțiune concretă, să nu rămânem la clicuri.

Care crezi că e cel mai important lucru pe care l-ai învățat cât timp ai lucrat la Voci interzise?

Faptul că am cunoscut atâția oameni curajoși care, în ciuda pașilor mici pe care îi fac, rezistă pe poziții și nu cedează presiunilor, amenințărilor, violențelor, m-a impresionat extrem de mult. Adesea mi-am zis în timpul filmărilor că responsabilitatea sau pericolul sunt prea mari, însă gândindu-mă la aceste femei, care nu renunță în ciuda prețurilor uriașe, am devenit și eu mai puternică. Am învățat că e foarte important să te concentrezi pe ceea ce faci în acel moment și să speri că, indiferent cum evoluează lucrurile, poți contribui, oricât de puțin, la schimbare.


Un comentariu

  1. Orice regim politic de orice tip este susţinut de oameni. Dezbinarea umană face ca aceste regimuri totalitare să existe. Apoi focalizarea individului pe hoitul propriu, pentru a-şi satisface nevoile fizice, şi mai puţin sau de loc pe spirit şi spiritualitate, trezeşte în individ instinctul animalic de supravieţuire, de aici laşitatea majorităţii în faţa răului. Atât timp cât se duce o politică a individului, prin educaţie şi cultură, pe planetă nu va exista o rasă, ci doar turme de vite vorbitoare. Sfârşitul tuturor lucrurilor, va veni în momentul când finanţa mondială va reuşi să interzică armele la cetăţenii americani. Pentru că poţi vorbi de o democraţie adevărată doar atunci când tu ca cetăţean, vorbeşti de la egal la egal cu alesul tău, fiecare de partea trăgaciului. Dar când tu ca cetăţean te afli de partea ţevii, iar alesul se află de partea trăgaciului, se cheamă orice dar numai democraţie nu. Restul e abureală pentru prostirea vitelor.

Leave A Reply