Prima pagină a ziarelor de azi duduie de știri referitoare la urmările atacului recent cu arme chimice care a ucis sute de oameni la Damasc și care, în ciuda numeroaselor victime, a fost declarat drept ”incontestabil” abia la o săptămână distanță. ”Uciderea nediferențiată a civililor, uciderea femeilor, a copiilor și a oamenilor nevinovați este o obscenitate morală,” a declarat Secretarul de Stat american John Kerry, anunțând intenția SUA de a interveni în Siria.
Primele arme chimice (o rachetă cu gaz sarin) distruse, în 1990. Foto: Wikimedia Commons
După primele estimări, s-ar părea că în atacul orchestrat de forțele care-l susțin pe președintele Assad au fost folosite substanțe care atacă sistemul nervos: acestea ucid extrem de repede, în circa 10 minute, primele simptome incluzând salivarea intensă, dilatarea pupilelor și senzația de presiune în piept, încleștarea mușchilor și spasmele. Până să se ajungă la aceste ”cocktailuri” letale însă, istoria armelor chimice a acumulat experiențe pornind de la combinații rudimentare, primele exemple fiind săgețile cu vârful înmuiat în venin de șarpe.
După câte s-ar părea, primele date consemnate despre folosirea armelor chimice apar în epopeele indiene Ramayana și Mahabharata, fumul de arsenic pare să fi fost cunoscut în China încă din anul 1000 î.Hr., iar în ceea ce privește Occidentul, istoria consemnează că, în timpul Războiului Peloponezian dintre Sparta și Atena, aceasta din urmă a fost asediată cu un amestec de lemn, tăciune și sulf, fumul fiind menit să le reducă atenienilor capacitatea de acțiune. În epoca medievală, se pare că și Leonardo Da Vinci ar fi propus o combinație chimică distrugătoare: un amestec de arsenic sulfurat cu verdigris, un pigment verde obținut din aplicarea acidului acetic pe plăcuțe de cupru. Până și în istoria României întâlnim episoade în care au fost folosite anumite tipuri de arme chimice, cum ar fi cazul lui Vlad Țepeș, despre care știm că l-a întâmpinat pe Mahomed al II-lea cu apa din fântâni otrăvită, metodă recomandată și de Sun Tzu, în Arta războiului. Folosirea acestor arme, care astăzi, alături de armele nucleare și de cele biologice, alcătuiesc grupa de arme de distrugere în masă, a fost o constantă a strategiilor militare și în secolele recente, iar urmările sale au dus ca la Conferința de la Haga (1899), să se interzică folosirea pulverizării gazelor nocive. Începând cu 1992, de la Convenția Armelor Chimice, producerea, stocarea și folosirea armelor chimice sunt ilegale și, în virtutea acestei Convenții, se presupune că până la începutul lui 2013, 78% dintre armele chimice existente au fost distruse. Dintre toate țările despre care se știe cu siguranță că dețin arme chimice, doar două nu au semnat Convenția din 1992: Coreea de Nord și Siria, unde atacul recent a dus la pierderea a peste 600 de vieți.
Războiul erbicidelor – Vietnam (1962-1971)
Copil născut cu malformații grave, generate de Agent Orange. Foto: AP
La începutul anilor 60, administrația Kennedy a autorizat folosirea erbicidelor ca metodă de luptă în timpul Războiului din Vietnam, dând astfel startul unui deceniu al asaltului chimic, care a însumat circa 20 de milioane de galoane de erbicid pulverizate în Vietnam, Laos și anumite zone ale Cambodgiei. Dintre cele 15 substanțe toxice folosite, așa-numitul Agent Orange a făcut cele mai mari ravagii, nu doar în ceea ce privește efectele asupra mediului natural, ci și asupra sănătății oamenilor, fie că e vorba de populația atacată sau de operatorii aparatelor de zbor din care erau administrate erbicidele. Blamatul Agent Orange a fost inițal produs pentru Departamentul de Apărare al SUA de către două corporații, una dintre ele fiind și astăzi sub reflectoarele scandalurilor: Monsanto și Dow Chemical. În timpul Războiului din Vietnam , armata americană a pulverizat milioane de galoane cu acest amestec toxic, combinat cu carburant de aeronave, având ca scop desfrunzirea pădurilor și a pământurilor din zona rurală, pentru ca luptătorii de gherilă să rămână astfel fără ascunzișuri. O altă miză a fost determinarea unei urbanizări forțate, atâta vreme cât, în lipsa hranei, țăranii nu ar mai fi putut să se întrețină în satele lor, fiind nevoiți să se retragă în orașele dominate de americani. În acest fel, luptătorii de gherilă și-au pierdut din susținere și din ajutoarele de hrană oferite de țărani. Această din urmă țintă a fost, de altfel, atinsă, atâta vreme cât populația urbană a Vietnamului aproape că s-a triplat în acel interval: de a 2,8 milioane de locuitori, în 1961, la 8 milioane, în 1971.
La decenii distanță, erbicidul face încă victime – dacă estimările Crucii Roșii arată că peste un milion de copii s-au născut cu handicap mintal sau malformații ca urmare a contaminării solului și apelor cu Agent Orange, numărătoarea nu a ajuns încă la final, înregistrându-se victime chiar și la a treia generație de locuitori din zonele afectate. Totodată, ecourile folosirii acestor arme chimice continuă să-și facă simțită prezența și de cealaltă parte a baricadei. După un proces îndelungat, cu multe amânări, la începutul acestei luni, Paul Bailey, locotenent-colonel ameican în retragere, a aflat că în sfârșit urmează să primească din partea statului american despăgubiri pentru boala de care suferă. Este de vorba de mai multe forme de cancer, pe care analizele le asociază cu expunerea la erbicidele folosite în Vietnam și pe care Bailey le pulveriza de la bordul aeronavei sale C-123K. În vârstă de 67 de ani, fostul militar suferă de cancer la prostată, precum și de cancer metastatic la pelvis și coaste, iar banii pe care urmează să-i primească o vor ajuta pe soția sa să păstreze casa unde locuiesc în prezent cei doi. Acesta este primul caz în care un fost angajat al Armatei Americane primește compensație bănească pentru daunele suferite ca urmare a expunerii la Agent Orange, stabilind astfel un precedent.
Armele chimice ale lui Saddam Hussein împotriva Iranului (1980-1988)
Foto: Antiwar.com
În timpul războiului dintre Irak și Iran, Națiunile Unite au derulat mai multe operațiuni de investigare a folosirii armelor chimice de către regimul Saddam Hussein împotriva Iranului, constatând că, într-adevăr, Irakul folosise astfel de arme, condamnate, de altfel, în rapoartele de la fața locului. ”Facem încă un apel către voi, pentru a face tot posibilul să puneți capăt folosirii acestor arme în conflictul Iran-Irak, asigurându-vă totodată că nu vor mai fi folosite pe viitor,” spuneau Națiunile Unite în anii 80. Zilele trecute însă, Foreign Policy a dat publicității o investigație care arată, prin intermediul unor dosare CIA până nu demult strict secrete, că în timpul conflictului din anii 80, Statele Unite nu a luat nicio măsură împotriva lui Hussein, deși avea dovezi clare că acesta folosea arme chimice împotriva soldaților și civililor iranieni. ”Irakienii nu ne-au spus niciodată că intenționează să folosească gaze care distrug sistemul nervos. Nu era nevoie. Noi știam deja,” a mărturisit Rick Francona, fost locotenent-colonel în armata americană, pentru Foreign Policy.
De altfel, istoria armelor chimice fabricate în Irak are o lungă istorie, susținută și de centrele de cercetare moderne, din afara țării. În anii 80, producția acestor arme și-a atins apogeul în Irak: dacă în 1981, se realizau în centrele așa-numitului Proiect 922 10 tone de gaz de muștar, producția a atins 80-100 de tone pe an, până în 1985, când cifrele s-au ridicat la 250 de tone anuale. Totodată, în 1987, Irakul a produs circa 900 de tone de gaz de muștar, iar în 1988, circa 500 de tone de gaz care atacă sistemul nervos, arată rapoartele.
Printre cele mai folosite substanțe în cadrul acestui conflict s-au numărat gazul de muștar (iperita), o susbtanță uleioasă, cu miros de usturoi, care își păstrează efectele ore îndelungate. În primă instanță, poate arde orice țesut organic, iar odată ajuns în corp afectează masiv sistemul respirator, poate provoca orbire și daune mai mari chiar și decât cianura hidrogenată. Tabunul a fost o altă substanță intens folosită de armata irakiană, acesta având efecte chiar și mai devastatoare decât iperita. Simptomele pot apărea de la simpla inhalare sau de la cel mai mic contact, unele dintre acestea fiind transpirația abundentă, urinarea și defecarea necontrolate, voma, convulsiile, paralizia și pierderea conștiinței. Alte substanțe identificate în rapoartele Națiunilor Unite au fost gazul lacrimogen și substanțe care conțineau arsenic. Mai multe despre armele chimice folosite în timpul conflictului dintre Irak și Iran puteți afla de aici.
Atacul cu gaz sarin de la metroul din Tokyo (1995)
Pe parcursul vieții, Hayashi a început să aibă dubii despre cariera sa medicală și, în timp ce căuta răspunsuri dincolo de știința clasică, s-a lăsat sedus de învățăturile carismaticului Shoko Asahara, convertindu-se dintr-o dată la secta Aum. În 1990, și-a dat demisia și și-a părăsit familia, în favoarea unei vieți religioase. (…) Odată ajuns în cult, a devenit unul dintre preferații lui Asahara și a fost numit Ministru al Vindecării.
Când i s-a cerut să ducă la îndeplinire planul atacului cu gaz sarin, Hayashi a fost adus la sediul general al cultului Aum, din satul Kamikuishiki, de lângă Muntele Fiji, unde, pe 20 martie, împreună cu alți patru pioni importanți, a făcut repetiții pentru atac. Folosind umbrele cu vârf ascuțit cu pila, au găurit pungi de plastic pline cu apă, simulând pungile cu gaz sarin. Repetițiile au fost supravegheate de Hideo Murai, din conduerea Aum. În timp ce dincomentariile celorlalți patru membri reiese că le-a făcut plăcere acest lucru, Hayashi a observat totul cu detașare. Nici măcar nu și-a găurit propria pungă. Pentru medicul de 48 de ani, totul a părut, probabil, un joc.
— Nu aveam nevoie să exersez, spune Hayashi. Mi-am dat seama ce trebuia să fac, deși nu prea mă trăgea inima.
După sesiune, toți cinci s-au întors cu mașina la Shibuya ajid, unde medicul Hayashi le-a dat celor din echipă seringi hipodermice, pline cu sulfat de atropină, spunându-le să și-l injecteze la cel mai mic semn de intoxicare cu gaz sarin. În drum spre stația de metrou, hayashi a cumpărat mănuși, un cuțit, bandă adezivă și sandale. Njimi, șoferul, a adus ziare, în care să împacheteze pungile de gaz sarin.”
Așa sună pregătirile unuia dintre cele mai dramatice atacuri cu arme chimice din istoria recentă, episodul din 1995, descris de scriitorul Haruki Murakami, în cartea sa Underground. Atentatul de la Tokio și spiritul japonez, dedicată atacului pus la cale de cultul Aum Shinrikyo. În urma acestuia, 13 persoane au murit pe loc, 50 au fost grav rănite și peste o mie de persoane și-au pierdut temporar vederea, atentatul din 20 martie fiind cel mai grav din istoria postbelică a Japoniei. Pentru atac, s-a folosit o substanță toxică ”cu tradiție,” gazul sarin fiind descoperit, asemenea tabunului, o substanță care atacă sistemul nervos, de Gerhard Schrader, un chimist german, colaborator al regimului nazist. Atentatul terorist a fost menit ca un semnal de alarmă la adresa guvernului japonez, al cărui sediu se afla pe traseul trenurilor atacate cu gaz sarin. La 17 ani de la acest incident, scultul religios se află încă în afara legii, iar liderul acestuia se află în închisoare, așteptându-și pedeapsa cu moartea prin spânzurare.
Un comentariu
Pingback: ¡¡¡ VINE IARNA ¡¡¡ [foto] – my multimedia blog