Trebuie să se întîmple ceva drăguţ, cu multe bufnituri

0

Nu poți povesti anii tranziției, cum li se spunea, fără atmosfera lor psihotică; nu-i poți descrie corect, sociologic, naiv realist pentru că le ratezi adevărul – paranoia, grotescul, isteria, volatilitatea identităților și fragmentarea, dezorientarea. În anii 90, societatea era pe droguri și scriitori ruși, mă gîndesc la Sorokin în primul rînd, au avut antenă pentru noua stare (ne-stare) a lucrurilor. La noi au simțit-o cel mai bine poeții și unul dintre cei mai receptivi la energiile ascunse și tulburi, O. Nimigean, a prins-o cu umor negru în Mortido, un roman reeditat anul acesta la Polirom.

Maşina demarează.

Cuvintele sale, cuvintele lui Fra, povestite mie, şi cuvintele mele se amestecă în mintea lui Abăza. Un joc de lumini – reconstitui acum, ostenit –, un joc de oglinzi, în depărtările cărora dispar şi din depărtările cărora se adună feţele noastre întreite, lucind unele sub altele, întunecîndu-se şi străvăzîndu-se, spectrale ori izbucnind în volume clare – dar tot nimic, tot zădarnice, halou înspăimîntător al morţii, în care ne strîngem, laolaltă, tustrei, robi unei fascinaţii malefice. Nedezvăluitul din boschet, cu pantofii umezi, se luase după noi, resemnat, învins, uitînd că ţine în mînă un pistol. Şi se amestecă, la rîndu-i, în plasma informă, în mirajul în care încercăm, inutil, să ne opunem absenţei. Zicem, deodată, ne suprapunem, dospim o monstruoasă pastă, din care aleg la întîmplare trecem pe o punte de sticlă iar unora le vine chef să ţopăie şi ţopăie aşa ca mie acum asta e mă joc aici cu o plastilină din carne ce fiertură ce covăseală cu cît îmi afund mai adînc degetele în sîngele şi maţele lor cu atît mai nălucitor devine ceea ce mă înconjoară al dracu’ ciortan să-i crească barba ca-n patruşpatru înnebunesc doamne înnebunesc am nevoie de puţin sînge ca să verific ordinea lucrurilor nu văd nimic Abăza ăsta e o aiureală a lui Fra nu văd decît noaptea da nu văd nimic ce Dumnezeu se petrece Ella şi Laurenţiu dorm pînă la cinci jumate pînă cînd se trezesc ei apuc să dau cu toţi de pămînt cocliţii ăştia din poliţie n-or să se descurce niciodată singuri important e să-i toci meseriaş românaşii fac pe ei cum aud vreo mişcare poveşti c-o fi c-o păţi important e să ai sînge-n daravelă să fii mai al dracu’ decît ciumegii ăştia în vremurile de azi cînd se refac jocurile îţi poţi permite să-ţi baţi joc de regula jocului iată amuzamentul te-am pierdut oare frate numai în prietenia noastră mai credeam şi tocmai tu mi-ai tras şuturi în dos totul e să-i ajuţi să-şi frîngă gîtul din cînd în cînd în nopţile cu lună să li-l frîngi chiar tu cu mîinile tale mi-am făcut bagajele dar am rămas pentru că dincolo m-aş plictisi şi mai şi eu sînt un om vesel unde vorbim cine sîntem cam înţeleg ce se întîmplă însă nu pot ieşi de aici nu mă pot desprinde să-i văd din afară îmi place spectacolul iubesc misterul o fi Oswald o fi Fischer ador carnavalul sînt înnebunit după măşti mă pricep să fac şi să-nghit farse pe mulţi i-am văzut totuşi făcîndu-şi cruce eu bine nu cred în Dumnezeu ar fi o dulcică naivitate după ce ştiu cîte ştiu nu mă trece nimeni în cer pe o listă neagră dacă le sucesc puchinoşilor gîtiţa ai fost prietenul meu şi în numele prieteniei noastre am să te ucid dar nu pot nu pot nu pot n-aş spune că-mi place să-i ucid uneori mi-e milă alteori de-a dreptul silă mai dă-i în mă-sa că îmi şi place să o recunosc le-aş înfige dinţii în beregată le-aş despica pîntecele cu unghiile o mereu deasupra lor mereu singur mereu cu un sînge iluzoriu mînjindu-mi mîinile mereu străvezii nu înţeleg nimic nu e nimic de înţeles – îi văd din nou, îi văd! (Cît de copilăroasă îmi pare, azi, la atîta vreme, surescitarea mea de atunci!) Nenumitul se ţine în umbră, urmărindu-l, posomorît, pe Abăza. Fra pare tulburat. Se îndepărtează. Rămîn singur. Cînd ceva – mă lasă singur! Ca să vă spun de-a dreptul că era noapte, era lună, era răcoare, bătea uşor vîntul. Abăza mergea alert, fără să-şi dea seama sau fără să-i pese că e urmărit. Cuvintele cresc în noapte ca o ciupercă de fum, poate unele vor fi fiind chiar mesajul, poate sub lamelele de cenuşi ne evaporăm nebăgînd de seamă, ne dezintegrăm fără urmă sau, dimpotrivă, ne concentrăm într-un punct de-o orbitoare incandescenţă – aşa îndrăznesc eu să vă spun, meditînd la vorbele sibilinice ale lui Fra şi, acum, că am îndrăznit, îmi iau pe dată vorba înapoi şi mă amuz să-l amuz pe Abăza, care-l urmăreşte pe domnul cu barbă grizonantă – civilul? – urmărit el însuşi, cu îndoială, de nedezvăluitul boschetelor. Abăza îşi închipuie cum îl ajunge din urmă pe domn. Încă de la cîţiva metri simte în aer mirosul prăfos de haine de funcţionar. Observă, pe ceafa roasă a domnului, un păianjen negru cu cruce. Strănută şi i se adresează domnului sau păianjenului, jucînd pe degete umbrela primită de la Stoicev:

— Alo, domnu’! Domnu’!

Care se întoarce, recunoscîndu-l, şi îl aşteaptă. Iar Abăza, cu multă consideraţie:

— Mi-ar fi părut mai mult decît rău să vă ratez. Aş fi fost dezolat. Vă adaug, acum, pe loc, pe listă, de la bun început în chenar. Mi-aţi făcut o impresie deosebită. Sînteţi genial? Reproduc: „Oamenii trebuie convertiţi, vii sau morţi“. Mişto! Profund! Mă provocaţi la meditaţie! O, dar am omis să mă recomand: Corneliu Nicodim Trujillo, poet, securist şi martir.

— Ce-nseamnă „mişto“, domnule Corneliu Ni…?

— Spuneţi-mi, ca-ntre prieteni, Trujy, cu igrec. E un cuvînt sanscrit, foarte metafizic.

— Dacă ar fi fost ebraic, ca creştin vi l-aş fi acceptat.

— O, cît regret! Cît regret! Ebraic nu cunosc. Latin ar fi bun?

— Latin, da, sanscrit în nici un caz!

— Atunci daţi-mi voie să avansez un sinonim, „futere“, deşi, din păcate, nu există sinonimie perfectă…

— Nu, nu, e bun, e bun! Dacă-i latin, e bun! Aveţi cumva şi dacic?

— Doar „barză“. Eventual „mazăre“.

— Totuşi, nu. Să rămînem la latinescul „futere“. E un infinitiv lung, nu-i aşa?

— Cît de lung poate fiecare, după caz.

— Sînt Neculai Aurel-Suceavă. Gîndirea mea creştină s-a materializat în paginile volumului Desfolierea creştină, în care, în lumina învăţăturii creştine şi a practicii creştine personale, expun cu clarviziune revelată înţelesul istoric şi dumnezeiesc al Apocalipsei. Mărturisesc cu umilinţă, dar mărturisesc, fiindcă, aşa cum Domnul l-a mustrat pe Petru, singură mărturisirea întăreşte credinţa, ceea ce viaţa însăşi a demonstrat şi istoria milenară.

Nasul lui Neculai Aurel-Suceavă ar fi trebuind să vibreze înfundat, slobozind la răstimpuri, ca o victorie a argumentaţiei, tremurătoare, dar bine punctate sonuri de goarnă.

— Ia ascultaţi ’mneavoastră aci la mine, se repede Abăza asupra lui: „Passa la vita, vigilia di festa…/ muore la morte… il Paradiso resta“. Aveţi cinci secunde pentru a indica autorul şi opera.

— Giovanni Bigazzi, „Una piccola chiave d’oro…“.

— Atenţiune! „Cine mănîncă din corpul meu şi bea din sîngele meu va avea viaţă eternă“ – sau „veşnică“, dacă doriţi – „şi îl voi învia în ultima zi“ – sau „ziua din urmă“ – dacă vă place mai mult.

— Ioan, şase-cinşpatru!

— Bravo, dar, cum ar zice Suveranul Pontif: „Resta con noi, Signore, perchè si fa sera…“.

— Luca, douăşpatru-douăşnouă!

— Cinci ori cinci?

— Douăşcinci!

— Radical din şaişpe?

— Patru!

— Felicitări, felicitări domnule Suceavă! M-aţi ebluisat! Îndrăznesc, oare, prea mult, dacă vă rog a-mi scrie cîteva rînduri manu propria pe liberul pe care cu atîta creştinească lepădare de sine mi l-aţi încredinţat?

— Cu Dumnezeu deasupra, vă scriu! Scoateţi cartea!

— N-o am. I-am lăsat-o mortului pe care tocmai îl convertiserăţi.

— Bine făcurăţi! Vede-vi-se chemarea!

Abăza îl ajunge din urmă pe domnul cu barbă grizonantă – civilul? – undeva în apropierea pieţei Poet Săvescu, în zona tomberoanelor. Pe o arie de vreo zece metri pătraţi fumegă, la lumina becului fluorescent, o murdărie pitorească, pestriţă şi ţipătoare ca rochia unei ţigănci. „Miroase a patrie…“, suspină Fra, preiau eu şi murmură Abăza, nepăsător asemenea cotarlelor care amuşinează prin gunoaie. Şi, abia stăpînindu-se să nu zîmbească, îl abordează pe domnul cu barbă grizonantă:

— Vă salut, domnule Suceavă!

— Mă confundaţi, tresare domnul, pufnind pe nas ca o locomotivă care se pregăteşte să ia viteză. Neculai Aurel-Suceavă este fratele şi îndrumătorul nostru. Aţi lucrat înainte la miliţie? Îmi păreţi cunoscut.

— Dumneavoastră cum vă faceţi cruce, cu două degete sau cu patru? îl întreabă Abăza politicos, atingîndu-l cu vîrful umbrelei. Sau poate cu cinci?

Domnul cu barbă grizonantă – civilul? – se uită scurt în stînga şi în dreapta – Fra întorsese deja privirea – Abăza declanşează resortul. Domnul cu barbă grizonantă răcneşte „Ajutor!“, cade în genunchi şi se prăbuşeşte cu fruntea de asfalt, nemaiamintindu-şi cînd şi în ce împrejurare l-a cunoscut, odinioară, pe insul cu pardesiu. Urmăritorul lui Abăza s-a gîrbovit şi mai tare. Abăza îi arde domnului o palmă după ceafă, storcind păianjenul cu cruce şi scuipînd în lături. „Paiaţă ordinară!“, spune Fra, îţi spun eu ţie, cititorule, şopteşte Abăza deasupra mortului, trăgîndu-i, şmechereşte, pălăria pe ochi. „Paiaţă ordinară!“, repetă Fra, după el eu ţie, cititorule, apoi Abăza, tîrînd cadavrul de picioare în apropierea unui tomberon. Prinde Abăza cutia lăţită a unui cartuş de „Assos“ şi o aranjează pe pieptul domnului cu barbă. Îi pune în mîna dreaptă o cutie de bere „Venus“. Cu capătul aprins înăuntru, îi vîră între dinţi un trabuc. Fra încearcă să mă convingă, vorbindu-mi cu vorbele lui înflorite, că nu se vede nimic, dar eu văd. Acuma ţîşneşte, stuchind, un cotoi de sub o pungă de gunoaie. Cotarlele mîrîie, în şezut, aşteptînd să plece Abăza. Bate miezul nopţii. Abăza găseşte cişmeaua, pompează accelerat, încalecă maneta şi se spală, îndelung, pe mîini. La tomberoane au început chelălăiturile, urletele, lătratul. Fra îmi arată, întinzînd un deget transparent, cercul din jurul lunii. Şopteşte ceva despre aura icoanelor, însă eu văd cîinii trăgînd de hainele civilului, căruia îi iese pe gură o şuviţă cîlţoasă de fum. La început fuseseră trei javre, acum au mai apărut două şi, în curînd, vor mai veni, la un moment dat n-am să mai pot să le număr. Deasupra civilului va clocoti un nor lătrător de floace, iar Fra şi urmăritorul lui Abăza vor înţepeni, Fra cu degetul întins, privind aura lunii. Cred că totuşi am văzut cîinii trăgîndu-l încoace şi încolo prin gunoaie, rozîndu-i încheieturile, alergînd cu boturile roşii înapoi în caierul dezlănţuit. Aşa cred… Dar dacă Fra a refuzat să vadă, poate că nu a fost nimic. Însă dacă nu a fost nimic, de ce n-a dispărut Fra de lîngă mine, cum îi era obiceiul? Îl focalizez pe Abăza. E impasibil. Nici el nu pare a auzi ceva dinspre tomberoane. Cu mîinile curate, încă umede, scoate nişte hîrtii de mărimea unor coli ministeriale. Se îndreaptă spre hală, citind la lumina lunii încercănate:

ROMÂNI, RIDICAŢI-VĂ DIN MORMÂNTUL NEAMULUI VOSTRU!

Aţi fost minţiţi! Aţi fost batjocoriţi! V-aţi crezut călăii! Ruşinea este a voastră şi a urmaşilor urmaşilor voştri! Nu o puteţi spăla decât cu sângele uzurpatorilor!

Rezistenţa română a început! Adevăraţii români s-au trezit! Cu arma în mână vom vindeca sufletul neamului!

Mulţi sunt cu noi! Călăii comunişti şi neocomunişti au fost judecaţi de tribunalele noastre! Pedeapsa lor este moartea! Viaţa lor înseamnă moartea noastră! Trăiască sfintele execuţii!

Ridicaţi-vă şi spălaţi ruşinea! Alăturaţi-vă nouă!

Isus a spus: „Dacă un mădular te supără, taie-l şi aruncă-l de la tine!“.

Români, numai tăind capetele hidrei ne vom vindeca!

Stârpiţi minciuna!

De va trebui să piară trei pătrimi din norodul acestei ţări, nu vom da înapoi!

Victorie! Unitate! Adevăr!

Dumnezeu să ne ajute!

Ziua mâniei a sosit!

TRĂIASCĂ PATRIA ROMÂNĂ!

Prin hărmălaia pe care eu o aud şi el nu o aude, Abăza, însoţit ca o umbră de celălalt, se apropie liniştit de vitrina enormă în care sînt expuse, în romburi perfecte, în zvelte coloane, în sprintene scări, verze înfoiate, conopidă, cartofi, morcovi, ardei iuţi, ardei graşi, ţelină, păstîrnac, pătrunjel, mărar, hrean, fasole boabe, fasole păstăi, mazăre, bob, linte, ceapă, usturoi, reabine, bame, praz, leuştean, capere, dovleci, dovlecei, lubeniţe, ukulele, ananas, lămîi, portocale, banane, guave, ştiuleţi de porumb, corcoduşe, struguri, grapefruturi, mango, nuci de cocos, roşcove, rodii, mandarine, artişouri, mere, pere, kiwi, alune, nuci, curmale, coţobrele, smochine, prune vinete, prune bistriţene, prune galbene, stafide, foi de dafin, măsline, salată verde, salată roşie, andive, hasmaţuchi, căcădîri, spanac.

Se apropie deci, liniştit, de vitrina enormă în care fuseseră trîntite cîteva căpăţîni de varză, două legături de morcovi şi trei cepe şi lipeşte un manifest. La vitrina următoare, în dreptul unui mărţişor de lut, înfăţişînd un bondar pe care scrie „I love you“, mai lipeşte unul, acoperind perspectiva borcanelor de vinete în bulion, compot de gutui, salată de sfeclă – oricum, mărfuri din regimul politic răsturnat de popor prin revoluţie şi vot.

Profit de absenţa lui Fra, îl las pe omul boschetului să împrăştie cîinii şi rămîn, ca un copil în faţa desenelor animate, cu ochii ţintuiţi pe vitrina pe care se decupează conturul lui Abăza. Trebuie să se întîmple ceva drăguţ, cu multe bufnituri, chestii care ne plac nouă – mie şi ţie –, care ne binedispun. Şi-ntr-adevăr: trei, probabil paznicii, cu măciuci. Au pe cap căşti negre, de protecţie, cu beculeţe. Încep – toţi – să-l înjure pe Abăza de mamă – ceea ce, dacă ar fi fost numai atît, le-ar fi trecut, cred, cu vederea – şi să-i promită ba că-i vor ţopăi pe ţeastă, ba că or să-i rupă şira spinării cu barele lor de fier, ba că îi vor arunca maşina de scris de la etaj, ba că îi vor poci mutra de va lepăda nevastă-sa cînd îl va vedea – şi alte chestii lipsite de inventivitate.

— Lipeşti manifeste împotriva lui dom’ preşedinte, ăă?!

— Noi muncim şi ăsta destabilizează, sparge-l-aş în nară!

— Băi, boule, te-a plătit ţărăniştii, mînca-mi-le-ai pe amîndouă să mi le mănînci!

— Lasă-l, bă, că-i diliman! Îi bag eu cu asta minţile-n cap!

Ridicat-au măciucile. Stau cu măciucile-n sus. Se îndreaptă spre Abăza, care nu se osteneşte să le mai dea replica, deşi are pe limbă aproximativ două sute cincizeci şi trei de vorbuliţe. Ei vin rînjind. Abăza rînjeşte de trei ori mai fioros decît toţi trei împreună. Cît de fioros rînjeşte Abăza? Pare să-i impresioneze. Ridică doza „Kiwi“ şi, cînd cei trei îşi iau avînt, le pulverizează în faţă soluţia cu efect paralizant instantaneu. Rînjetele îngheaţă pe buze. Rămîn inerţi. Abăza le dă, pe rînd, cîte un bobîrnac. Se prăbuşesc, ţepeni, la pămînt, mai mare caraghioslîcul! Cel ce făcea pe şeful stă cu piciorul stîng ridicat la patruzeci şi cinci de grade. I se vede talpa bocancului, plină de ţinte. „Drăguţi copii!“, exclamă Abăza tare, să-l audă şi ei şi să se bucure. „Drăguţi şi ieftini!“ Le trece baltagul vidia prin faţa ochilor. Îşi propteşte piciorul pe pieptul celui mai apropiat şi, din una-două-trei-patru-cinci-şase-şapte-opt-nouă-zece-unsprezece lovituri, îl şi descăpăţînează. Fra e iar lîngă mine şi iarăşi se uită la lună. „Priveşte, spune, Raşela şi Maria îşi plîng copiii! Priveşte-le cum se zbuciumă şi cum răcnesc de durere!… Cît de frumoase sînt, Doamne!“ – şopteşte Fra, cu ochii umezi şi perverşi. Aşa îi văd: umezi şi perverşi. Nedezvăluitul se munceşte cu cîinii, încercînd să mute o lespede de ciment peste mort. Abăza îi hăcuie pe următorii doi. Îmi pare sau e adevărat că a făcut, brusc, spre noi, un gest obscen, îndoindu-şi braţul din cot? Cu mişcări sigure, coregrafice în eleganţa lor, trasează cu diamantul un cerc pe sticla vitrinei. Un sunet sec, şi sticla cedează. Strigă ca la piaţă – adică e chiar la piaţă: „PRIMA SCĂDERE SPECTACULOASĂ DE PREŢURI DIN ROMÂNIA! PRIMA SCĂDERE SPECTACULOASĂ DE PREŢURI DIN ROMÂNIA!“. Aranjează cele trei capete, grijuliu să nu se murdărească de pămînt de la morcovi. Artistic le aranjează în vitrină. În vitrină le aranjează artistic. Le în vitrină artistic aranjează. Scrie pe versoul unui manifest, mare, cu majuscule, să priceapă tot românul: „SENZAŢIONAL! ÎNTÎIUL EFECT POZITIV AL LIBERALIZĂRII: TREI CIUMEŢI LA LEU!“. Pune capacul de sticlă înapoi, lipindu-l dibace, cu două fîşii de bandă adezivă, îndepărtează trunchiurile găgăuţilor, tîrşindu-le, cît ai zice „peşte“ – sau, mai simplu, „rac“ –, la gunoi, întîmpinat cu mare alai de haitele sticlinde. Închid ochii, apăsat de mustrarea tăcută a lui Fra. Am vrut şi eu să rîd, şi uite ce-a ieşit!… Cînd îi deschid, Abăza se spală, pentru a doua oară, meticulos, la cişmea. Şi totuşi, na! Nu-mi pare rău! Rînjesc, iată, spre spatele lui Fra, străbătut de o fericire pură, copilărească, pe care scepticismul meu dintotdeauna acum n-o mai poate umbri. Păstrez, doar, în subconştient – eu sau Abăza? Ori chiar Fra? – avertismentul că va fi de scurtă durată. Îi înapoiez lui Abăza gestul din cot. Şi mă las în întregime în voia mea privind cerul înstelat de deasupra noastră, sub care – îmi dau pe urmă seama – nedezvăluitul boschetelor nu se mai vede. Se văd şi se aud numai cîinii.


Leave A Reply