Relaxarea postmodernă, luarea tuturor lucrurilor nu foarte în serios ne poate da impresia, cum se și întîmplă, că nu sînt mulți pași pînă la creativitatea de vîrf. Psihologii spun că e nevoie de 10 000 de ore într-o artă pentru a o stăpîni. Dar 10 000 de ore înseamnă mai mult decît foarte multe ore.
Cea mai cunoscută carte contemporană despre creativitate descrie cele 10 000 de ore ca pe un sacrificiu imens în viața unui om (iar cîștigul nu e niciodată sigur).
Creatorii analizați în carte au sacrificat destule, în special posibilitatea de a trăi o viață personală rotundă. Natura acestor sacrificii e diferită. În unele cazuri (Freud, Eliot, Gandhi), a implicat decizia de a avea o existență ascetică. În alte cazuri, s-a produs prin izolare (Einstein, Graham). În cazul lui Picasso, a cerut o exploatare scandaloasă a celor din jurul său. În cazul lui Stravinski, a necesitat o relație permanent combativă cu alții, cu multe din nedreptăți din partea sa.
Ce iese la suprafață în aceste aranjamente de viață e convingerea că dacă nu sînt făcute compulsiv, cu toată dăruirea, talentul poate fi compromis sau pierdut. Și într-adevăr, de cîte ori pactul cu diavolul, cum am putea vedea acest tip de viață, era relaxat, apăreau consecințele negative asupra creativității.
E ușor să spui că e nevoie de 10 000 de ore să faci artă de performanță dar numai să începi să te bagi în așa ceva îți trebuie obsesionalitate. Și e o obsesionalitate pe care numai depresia ți-o poate da. Cel puțin în formele ei medii, cît să nu distrugă de tot individul, depresia te face să rumegi la nesfîrșit aceleași gînduri sau un anume subiect sau o emoție. Pentru scriitori, aceasta e singura cale să scrie. Scriitorii de succes, se spune în această carte, sînt ca niște boxeri de succes – sînt loviți întruna dar nu vor să cadă. Se țin de fraze pînă le ies cum trebuie. Depresia le mănîncă viața personală dar fără ea, nu e posibilă nici obsesia. Poeți ca Robert Lowell, un om care suferea de crize psihiatrice dese, au mărturisit tristețea perioadelor de vindecare – cînd erau fericiți, nu le mai veneau versurile sau nu mai aveau aceeași intensitate.
Pentru a înțelege intensitatea și obsesionalitatea tipică creatorilor, să ne gîndim la Steve Jobs, care le cerea doctorilor în spital, în ultimele sale zile, să schimbe designul măștilor de oxigen după ideile sale noi. Pentru că sînt absorbiți de sine, s-ar putea zice că creatorii sînt narcisici, numai că obsesiile lor au tangențial legătură cu persoana lor – un creator e ascuns în sine dar ceea ce îi ocupă mintea sînt lucruri cumva exterioare sau care mai tîrziu vor deveni exterioare. În acest sens, și prin sacrificarea vieții personale și a sănătății mentale, creatorii reprezintă opusul egoismului.
O astfel de carte ar trebui să taie cheful celor care cred că ai nevoie doar de cursuri de creativitate, un an sau doi și apoi poți să-ți iei zborul.