Transe marocane

2

Florian Vetsch e un poet, scriitor şi profesor de filozofie elveţian stabilit în Maroc de cîteva decenii. Anul trecut a publicat o carte ilustrată de soţia sa, Amsel, Tanger trance, un jurnal poetic al Tangerului din care vă oferim cîteva fragmente.  

Qsim.

Din cauza decalajului temporal, marocanii care fac afaceri cu Europa trebuie să se trezească vara foarte devreme: cînd se închid birourile pentru prînz, în Tanger e abia ora 10 dimineaţa şi cînd în Tanger, la ora 4, după siesta, se redeschid birourile, în Europa ziua de muncă s-a terminat. Diferenţa de 2 ore dintre Maroc şi Europa e intensificată şi de faptul că arabii împart altfel timpul. Pentru noi, cele mai scurte unităţi de timp sunt fracţiunile de secundă, secundele şi minutele, pentru ei cea mai scurtă perioadă, numită qsim, durează cam 5 minute. Acest tip de temporalitate îi creează călătorului venit din vest senzaţia că în Tanger plasa sa de timp obişnuită, cu ochiuri strîmte şi stricte, se rupe. Impulsul imediat e să te laşi pe spate şi să te relaxezi. Ca pe banchetele moi ale Mercedesurilor albe, obişnuitele taxiuri marocane, după ce te-ai urcat şi acestea pornesc uşor…

Ntina.

Persoana a doua singular e diferită în dialectul magrebian al arabei nor-africane. Unui bărbat i te adresezi cu „nti”, unei femei cu „nta” sau „ntina”. Numai în Tanger „ntina” e folosit şi pentru bărbaţi şi pentru femei. Această bizarerie reflectă probabil reputaţia Tangerului ca un paradis pentru nonconformiştii sexuali, un lupanar, un spin în coasta părinţilor bisericii. Dar turism sexual la vedere, precum în Bangkok sau Amsterdam, nu există în Tanger, tot ce se întîmplă aici se întîmplă în spatele uşilor închise.

Oum.

La 5 pm trebuia să mă întorc în Tanger şi ca să am destul timp, am comandat un taxi alb. La 3 acesta a venit în piaţa mare din faţa intrării medinei Asilah. Maşina s-a pornit, huruind pe un drum vechi, lung cît Atlanticul. La radio se auzea muzică arabă clasică, un intro cu un acordeon, o chitară cîntînd cu mult ecou, tobe şi, în cele din urmă, întreaga orchestră orgiastică. Pauză, apoi o voce gravă de femeie: We marret el ayam… “E Oum Koulthoum?“ am întrebat. “Da, Oum Khoultoum, cea mai mare cîntăreaţă arabă.” Şoferul a observat că sunt fascinat de vocea lui Oum, a tras maşina pe dreapta, a oprit motorul şi a dat muzica mai tare. Am ascultat amîndoi. Cînd s-a terminat şi s-a anunţat o altă melodie, a unui alt cîntăreţ, şoferul a pornit din nou maşina.

Calm.

E cuvîntul cheie aici.

Bineînţeles.

Ira Cohen a venit în Elveţia în septembrie 2000. Ne-a spus atunci, într-un hotel de pe malul lacului Constanţa, mie şi lui Petra Vogt – muza sa germană, de ani buni, pe care a întîlnit-o în grupul Living Theatre şi care a trăit cu el în anii ’70 în Kathmandu – următoarea poveste:

Era începutul anilor ’60. L-am întîlnit pe Burroughs în Tanger în cafeneaua Zoco Chico. Băusem deja cîteva pahare şi Bill a adus o sticlă de rom Stroho, din care turna în pahare pe ascuns, să nu-l vadă chelnerul.În scurt timp, ne-am făcut pulbere. Pe dinăuntru eram moale şi sentimental, pe dinafară eram împiedicat, răsturnam pahare cu cotul. Bill avea grijă de mine. Mi-a spus că sunt nu doar un tip de treabă, dar mai mult de atît, un băiat frumuşel; că am o faţă splendidă şi că dacă nu vreau să merg cu el la Muniria să mai bem ceva. Sigur, i-am zis. Am stat în bucătărie, am băut şi am vorbit. Deodată, el s-a ridicat, a dispărut şi a reapărut într-o cămaşă de noapte lungă pînă la genunchi. S-a aşezat pe masă şi şi-a întors spre mine fundul gol. Eram atît de beat şi nu voiam să stric petrecerea, aşa că atunci cînd a început să strige să i-o trag din răsputeri, i-am făcut pe plac. Ce era cu adevărat absurd e că purta o şosetă roz şi una verde. Şi cum mai chiuia – i-ha, i-ha, la fiecare împingere a mea. Pe urmă s-a prăbuşit pe burtă pe masa din bucătărie şi eu, nu înţeleg cum, m-am trezit acasă la mine. Crezi ce ţi-am spus? Pe bune? Nu-i aşa că sunt un bun povestitor? Mă aşteptam ca tu să mă crezi. Dar mă surprinde că tu, Petra, te îndoieşti. De fapt, bineînţeles că asta nu mi s-a întîmplat mie, ci prietenului meu Ambrose. Mi-a spus cîndva în New York povestea asta.”

Adevărata inspiraţie.

Prima oară am dat peste numele lui Mohammed Mrabet în cărţile pe care Paul Bowles le-a făcut împreună cu el, apoi în interviuri, jurnale de călătorie, articole…Ştiam că e un Jilala, pescar şi înţelept al străzii, năcut cu un mare talent de povestitor. Spre deosebire de Choukri, Mrabet nu ştia să scrie şi să citească, repovestea istorii tradiţionale, crea unele noi şi, mai ales, ştia să-şi povestească viaţa. (Bowles a înregistrat poveştile lui Mrabet şi le-a transcris în engleză; Tahar Ben Jelloun s-a îndoit la început de existenţa lui Mrabet, credea că e o invenţie a lui Paul Bowles). O altă diferenţă faţă de Choukri e că Mrabet nu bea, fuma kif. Bowles spunea într-o carte că Mrabet fuma 140 de pipe de haşiş pe zi. Am crezut că e o greşeală, că e o cifră în plus…

În toamna lui 1993, Roberto de Hollanda m-a întrebat, în Café de Paris, dacă nu mi-ar plăcea să-l cunosc pe Mohammed Mrabet. O jumătate de oră mai tîrziu, povestitorul ne invita în salonul său din Souani. Ne-am descălţat şi am intrat. Mrabet s-a aşezat pe un covor, soţia sa ne-a adus ceai şi eu am început să-i pun întrebările pe care le pregătisem în taxi. După a treia întrebare, Mrabet a luat un chibrit şi şi-a aprins a cincea pipă, din cîte văzusem numai eu. Nu fusese vorba deci de o greşeală de tipar, ci de o estimare destul de precisă…Cu spatele drept şi picioarele încrucişate, uneori aşezat pe vine, gesticulînd larg cu braţele, Mrabet, între pernele baroce ale salonului său, atrăgea atenţia ca un cîmp magnetic: “După o maree, rămîn mulţi peşti prinşi în gropile şi grotele de pe plajă, aşa că atunci e un timp bun pentru un pescar să meargă la lucru. Într-o dimineaţă, după maree, m-am dus pe plajă. Eram tînăr. Într-o groapă am găsit un peşte mare, pentru care aş fi primit mulţi bani la piaţă. Cînd voiam să-l înhaţ, peştele mi-a spus: Dacă nu mă omori şi mă laşi să înot înapoi în ocean, o să vin aici cînd mă chemi şi o să-ţi spun poveşti nemaiauzite.

Aşa că l-am lăsat să plece. De atunci, mă duc acolo periodic şi aflu poveşti. El e adevărata mea inspiraţie.”

La tristesse européenne.

E o expresie des folosită de locuitorii Tangerului.

 

traducere Dan Sociu


2 comentarii

Leave A Reply