Trăind cu zimbrii

2

Romeo are patru ani. Linia spatelui, parcă desenată de un artist, îi dansează domol la fiecare mişcare. E puternic, aproape matur şi ştie asta, i se citeşte în privire. Responsabilii rezervaţiei se gândesc să-l mute în altă parte, să se poată împerechea fără riscuri (aici are mama şi sora printre femele). Dar lui nea Petrică îi va părea foarte rău după el. Pe Romeo l-a crescut el, cu biberonul. Opt luni l-a hrănit cu mâinile lui. Mama lui Romeo, cea mai bătrână dintre zimbri, mai avea un pui, o femelă de un an, iar mamele zimbru nu cresc doi pui, aşa că a vrut să îl omoare.

de Camelia Jula

 

Nea Petrică nu l-a lăsat. L-a îngrijit el, ca pe un copil. Un copil mare cu ochi blânzi şi curioşi.

Am ajuns puţin după 8 dimineaţa la rezervaţia de zimbri Haţeg – Slivuţ, sub o ploaie măruntă şi apăsată. Pe nea Petrică îl cunoscusem prin telefon, acum am dat mâna cu el cum se cuvine şi mi-a prezentat-o şi pe doamna Rodica, soţia lui. Nu vreau nici cafea, nici ceai, luăm o umbrelă, ne urcăm în jeep şi pornim spre zimbri. Cuminţi, toţi zece, adulţi şi pui, stau sub un pâlc de copaci, lângă porţile care le lasă accesul liber către ţarcul de înnoptare. Îşi cunosc foarte bine programul, ştiu că e ora mesei şi o aşteaptă. Pe nea Petrică îl cunosc după maşină, haină, mers, vorbă. Eu sunt un intrus de care preferă să se ţină deoparte, mânându-şi puii în mijlocul grupului, dar la care se uită curioşi. Prezenţa oamenilor nu este ceva neobişnuit pentru ei: sunt născuţi şi crescuţi în rezervaţie, s-au învăţat cu noi, cu aparatele noastre de fotografiat. Dar la oră matinală, într-o zi din timpul săptămânii, nu prea au vizitatori. Aşa că ne cercetăm reciproc, vreo câteva minute, până când nea Petrică închide porţile de sus. Ocolim ţarcul de vizitare şi, până când ajungem la vălaiele unde zimbrii iau masa, şi ei au pornit agale înspre acelaşi loc. Nea Petrică începe să care găleţile cu hrana combinată (concentrate, uruială), câte două pe rând şi să le verse în vălăul de lemn. „Şase găleţi în total le pun acum, la prima masă. Mai apoi, alte şase. Raţia este de 10 kilograme de hrană pe zi pentru un adult şi 5 kg pentru un pui. Le mai pun fân, lucernă, din ce avem aici, uruiala de obicei o pregătesc de seara, să fie gata dimineaţa şi uneori le mai tai morcovi. Tare mult le plac morcovii, vin în galop când le pun morcovi”, zâmbeşte blând omul care, de 17 ani, trăieşte alături de zimbri.

Circumspecţi

Vin la masă

Nea Petrică cu primele găleţi cu mâncare

Petrică Crăciunesc lucrează în silvicultură dintotdeauna; a crescut la ţară, cu animale în preajmă, aşa că le iubeşte, iubeşte pădurea (şi aici, la Haţeg, are în grijă un canton de deal – câmpie). După 14 ani lucraţi la Ocolul Silvic Baru (tot în judeţul Hunedoara), a ajuns la rezervaţia de zimbri de la Haţeg, unde locuieşte şi munceşte de 17 ani. Stă cu soţia lui în cabana de la intrarea în rezervaţie şi mai are aproape copiii (fiica, ginerele şi un nepot mai recent sosit pe lume). Toată familia se ocupă de zimbri, cu rândul, atunci când nea Petrică e plecat prin pădure, cu treburi sau să facă aprovizionarea cu apă. „Apa la noi este o mare problemă. Pârâul ăsta (îmi arată un fir de apă care traversează pădurea) seacă vara, mai ales cum vin călduri din astea mari. Şi, cam din mai, deja, trebuie să merg să aduc apă de la oraş. Apa zimbrilor trebuie schimbată de trei ori pe zi; cum ei sunt zece la număr şi vara e atât de fierbinte, se consumă pe zi şi 500 de litri de apă. Noi am săpat aici un puţ, dar ne-am oprit la 15 metri adâncime, nu am dat de apă încă. Aşa că mă duc cu rezervorul ăsta mare de o tonă în oraş, îl aduc aici şi pun apa să stea în fântână, când e pe gata mă duc iar şi tot aşa, toată vara”, spune îngrijitorul zimbrilor. Hrană le pune de două ori pe zi, conform raţiilor stabilite şi respectate cu stricteţe. „Vedeţi ce frumoşi sunt?”, mă întreabă mândru. „Sunt cei mai frumoşi, pentru că primesc hrană bună, tratament medical adecvat şi îngrijire”. Şi dragoste, aş adăuga eu, când văd capul uriaş al lui Romeo lăsându-se cuminte în mâinile lui nea Petrică, la mângâiat.

Romeo îşi primeşte mângâierea

Micul-dejun

„Eu îi strig pe nume, pe fiecare, dar prima dată mereu îl strig pe Romeo, el vine sigur la mine. Eu l-am crescut cu biberonul, el nu a ştiut că are mamă. Mama lui, Roxi, avea încă un pui şi ele, femelele, nu cresc doi pui, aşa că a vrut să îl omoare, se pusese cu coarnele pe el. Nu l-am lăsat. I-am dat de cinci ori mâncare pe zi, în fiecare zi, opt luni. Noroc că s-a obişnuit cu biberonul, că mulţi îmi spuneau că nu va supravieţui, poate câteva zile să trăiască fără să sugă de la mamă. Dar eu şi cu domnul doctor Mihăilă (Constantin Mihăilă, Andivet – n.a.) ne-am pus speranţa că trăieşte, a fost aşa, ca un pariu. Când era mic, ca să nu fie atacat, îl ţineam într-un ţarc izolat, numai pe el şi îi dădeam drumul când lucram eu pe aici la refacerea gardului de la ţarcul de vizitare. El nu stătea cu grupul, venea mereu la mine, nici nu puteam să lucrez de el”, rememorează nea Petrică. Romeo se lasă scărpinat pe bot de cel care i-a ţinut loc de mamă.

„Uite ce frumos este! Aproape că îl depăşeşte pe masculul celălalt, care e mai în vârstă decât el. Când va ajunge la maturitate deplină, pe la 6 – 7 ani, cred că va fi de vreo 900 de kilograme. Am discutat să vedem ce facem cu el, că acum celălalt mascul domină; ne-am gândit să îl transferăm în altă rezervaţie, că aici are rude (mama şi sora) şi pot apărea malformaţii la pui din cauza cosangvinizării”. În glasul îngrijitorului de zimbri şi-a făcut loc unda inerentă de tristeţe. „O să vă pară rău după el”, îi spun. „Da”, recunoaşte omul, „dar să ştiţi că, pe cât de rău mi-ar părea, pe atât mă bucur că putem creşte populaţia de zimbri, mai ales cu exemplare sănătoase”. Când a venit prima dată aici şi a început să se ocupe de aceste animale uriaşe, i-a fost puţin frică. Nu prea îndrăznea să se apropie, auzise tot felul de poveşti mai puţin liniştitoare. „Îmi era teamă mai ales dimineaţa, când trebuia să îi aduc din ţarcul de înnoptare în cel de vizitare, că nu ştiam cum reacţionează. M-am urcat o dată aici într-un copac, de teamă. Dar ştiţi cum este? Ca şi atunci când se întâlnesc doi boxeri în ring, întâi se studiază unul pe altul, apoi se impune unul dintre ei, cel care are mai puţină frică. Dacă le arăt că nu mi-e frică, mă impun şi ei mă acceptă”.

Pauza de odihnă

Casa zimbrilor

Rezervaţia de zimbri de la Haţeg (Pădurea Slivuţ) este prima de felul ei din România. Cu secole în urmă, zimbrii erau liberi prin păduri. În zona Haţegului, însă, anul 1714 este ultimul în care este consemnată prezenţa zimbrilor în libertate, conform documentelor păstrate. Iar pe teritoriul României, ultimul zimbru a fost vânat în anul 1852, în zona izvoarele Ţibăului (la hotarul dintre Maramureş şi Bucovina). După primul război mondial, a apărut în discuţie ideea repopulării teritoriului românesc cu zimbri; au fost propuse diverse variante, dar lucrurile nu s-au mişcat până în anul 1958, când a fost înfiinţată rezervaţia de zimbri de la Haţeg. Aici au fost aduşi doi zimbri din Polonia (un mascul şi o femelă), după o călătorie de patru zile cu trenul, iar de la gară în rezervaţie au fost transportaţi cu săniile. Pe 1 iunie 1959, s-a născut la Slivuţ primul pui de zimbru în captivitate din România, care a primit numele Roman. În anul 1966, Haţegul a avut cel mai mare număr de zimbri înregistrat vreodată de rezervaţie – 12 exemplare. În 1968, România avea 14 zimbri, dintre care 8 erau la Haţeg, iar restul, împărţiţi între alte rezervaţii.

Perechea adusă din Polonia la Slivuţ a trăit 19 ani (în condiţiile în care un zimbru poate atinge vârsta de 25 – 28 de ani, trăind în captivitate). „Cum – necum, dar în perioada aceea comunistă zimbrii erau bine îngrijiţi, exista hrană pentru ei şi rezervaţia, care avea 496 de hectare, era pusă în valoare, se ştia şi în afara ţării de ea. Nu erau doar zimbri aici! Aveam cerbi lopătari, cerbi carpatini, fazani, mufloni, lupi, căpriori, capră neagră, chiar şi urşi au fost, la un moment dat, dar nu era un areal potrivit pentru ei. Cerbii lopătari de aici îi vedeai de la şosea, erau liberi prin pădure. Dar apoi, cam după 1980, au început problemele”, îşi aminteşte nea Petrică. În 1983, Haţegul mai avea doi zimbri. Prin 1985, zvonurile vorbeau de alte planuri ale autorităţilor pentru regiunea pe care se află rezervaţia. Se dorea construcţia unui aeroport militar. S-au făcut măsurători şi planuri, iar ordinele erau ca perechea de zimbri care mai vieţuia la Slivuţ (în pădure) să fie mutată. A venit schimbarea de regim politic şi aeroportul nu s-a mai construit, însă rezervaţia, intrată în declin, nu dădea semne să îşi revină. În anul 2001, un singur zimbru (o femelă) mai vieţuia aici.

„Problema a fost că nu erau sănătoşi, pe lângă faptul că erau puţini. Nu aveam medici buni, ăsta e adevărul, ştiu că nu sunt eu în putere să dau calificative unui medic, dar rezultatele vorbeau singure. Zimbrii nu erau îngrijiţi cum trebuie. Abia din 2005, cam de atunci cred că avem colaborarea cu echipa condusă de doctorul Mihăilă, s-au schimbat lucrurile. În doi – trei ani, rezultatele bune s-au văzut. S-a văzut profesionalismul medicilor, sufletul pe care îl pun în meserie. Aşa a început repopularea rezervaţiei. Am adus exemplare mai tinere, de la Târgovişte (rezervaţia de la Bucşani), am prins o genă bună, treabă care este importantă şi, cu îngrijirea medicală adecvată şi hrana bună şi suficientă, iată că avem acum 10 zimbri, inclusiv pui născuţi anul trecut, sănătoşi. Numai cu unul am avut un bai, nu demult, că şi-a rupt un corn, dar au venit medicii, l-au tratat şi acum e bine. Medicii vin de câteva ori pe an, le fac deparazitări, plus că asistă toate fătările, vin imediat când îi chem, dacă sunt probleme, cum a fost cu puiul care şi-a rupt cornul”, îmi spune nea Petrică. Puiul cu cornul rupt e chiar în faţa mea, mănâncă de zor, se uită bănuitor la aparat şi nu mă lasă să pun mâna pe el. Mă lasă, în schimb, un altul, care pare mai prietenos. Este umed pe frunte (de la ploaia care între timp s-a oprit), plin de uruială pe bot şi se şterge tacticos cu limba. Împinge fruntea să îl scarpin între corniţe. Satisfăcut, revine la ce făcea mai devreme – adică la a lua masa de dimineaţă.

Puiul cu cornul rupt

Masa are ierarhia ei, şi în timp, şi în spaţiu. Fiecare zimbru are locul lui stabilit la vălău şi se împing dacă unul ia locul altuia. Masculii adulţi au întâietate. Dau nemulţumiţi cu capul în cei mai mici, care trebuie să îşi aştepte rândul. Femelele vin pe locul doi, iar puii îşi fac de cap mai la urmă. Când au terminat masa, masculii beau apă şi se duc să pască. Cei mici, rămaşi stăpâni, se joacă cu boturile prin vălău. Singura care nu este împinsă, indiferent unde s-ar pune, este Roxi, mama lui Romeo, cea mai bătrână din grup. Are 14 ani şi conduce turma, îmi spune nea Petrică. „Dacă Roxi face primul pas, merg şi ceilalţi după ea. Ea cercetează zona. Când le dau drumul seara, spre ţarcul de înnoptare, rareori intră altul pe poartă înaintea ei. Cred că o simt că e decanul de vârstă, o respectă toţi ceilalţi”. Vizitatori vin la rezervaţie, şi români, şi străini („străinii vin mai ales prin iunie – iulie, aşa”). „Se fac încasări din vânzarea de bilete, mai puţin iarna, că atunci e mai greu, s-a întâmplat şi să rămânem înzăpeziţi (au venit cu taful să cureţe drumul; bine, zimbrilor le place zăpada, se culcă în ea, ei numai cu umezeala noroioasă au probleme şi cu căldurile astea lungi şi aprige); dar primăvara – vara – toamna lumea vine. Nu este un flux constant, dar este. Oamenii vor să ştie tot felul de lucruri, întreabă, unii vin cu întrebări concrete, interesante, alţii… nu prea cunosc şi te miri ce te întreabă!”, râde nea Petrică.

Însă nu întrebările posibil ridicole îl deranjează pe omul care are grijă de zimbri, el răspunde oricui cu plăcere. Îl supără faptul că unii vizitatori aruncă cu pietre după zimbri, mai ales dacă îi văd că dorm sau că stau să rumege mâncarea. „Nu poţi sta după fiecare om în parte să îi spui fiecăruia să nu arunce cu pietre sau cu altceva în zimbri, că ar trebui să ştie ei singuri să nu facă asta! Dar pe unii numai atât îi duce mintea. Cel mai tare, însă, mă supără că unii iau fân sau iarbă şi pun în apa zimbrilor. Eu le spun, când îi văd, că nu se face aşa ceva, doar şi zimbrii sunt ca noi, mâncarea e una, apa e alta, fiecare la locul ei. Lor le-ar plăcea dacă le-aş pune o mână de iarbă în cafea? Aşa îi întreb. Dar zici că sunt unii de nu au văzut animale în viaţa lor şi nu ştiu cum să se comporte, ei ar vrea ca zimbrii să stea drepţi la vizită, tot timpul”, se necăjeşte nea Petrică. Fiecare zi a lui începe cu trezirea la 7 şi hrănirea zimbrilor. Ritualul este atât de bine întipărit şi în el, şi în zimbri, încât, dacă el ajunge mai repede la poarta de sus, de la ţarcul de înnoptare, trebuie să aştepte după ei. Cam o oră îi ia să le dea masa de dimineaţă, să le pună fânul, apa şi ce mai trebuie.

Alături de zimbrii lui dragi, nea Petrică

Apoi mai pleacă în patrulare prin cantonul pe care îl are în grijă; dacă nu se întoarce cu graba, soţia sau copiii se duc, la prânz, să schimbe apa zimbrilor. Masa de seară este pe la 5 şi pe la 8 – 9 zimbrii se duc singuri către ţarcul de înnoptare. Nea Petrică le deschide porţile şi le spune noapte bună. „Au acolo câteva hectare de pădure, mănâncă verdeaţă, lujeri, muguri, le place. Noi toţi, şi eu, şi soţia, şi copiii îi îndrăgim, ne este drag să fim aici cu ei. Este şi o responsabilitate mare, dar pentru noi a devenit un mod de viaţă. Când sunt plecat undeva, prima mea întrebare este ce fac zimbrii. Acum, de când am şi un nepot, întrebarea a devenit ce fac Andrei şi zimbrii”. Nea Petrică se mândreşte cu tradiţia Haţegului în zimbri (la fel şi şefii lui, conducerea Ocolului Silvic şi a Direcţiei Silvice Hunedoara), dar mai ales cu cele zece exemplare frumoase din rezervaţie, care sunt, de fapt, familia lui extinsă. „Câţi zimbri zicea că au fost aici cei mai mulţi, care era recordul?”, îmi cere el confirmarea. Mă uit în notiţe: „12. În 1966”. Nea Petrică face un calcul scurt în minte, apoi se uită hotărât la mine, cu acelaşi zâmbet senin pe chip: „În trei ani, întrec recordul ăsta!”.

Fotografii: Camelia Jula


2 comentarii

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger