Trădarea: Din casa stângiștilor în cuibul neo-naziștilor

În 1982, tinerii anarhiști, comuniști și socialiști din Norvegia au squattat o casă din centrul capitalei Oslo, de unde au lansat mișcarea activistă cunoscută sub numele de Blitz (așa se numește și casa). Un deceniu mai târziu, li se alătura Karen Winther, o tânără de 14 ani cu probleme în familie, într-o perioadă în care Norvegia fusese infestată cu microbul neo-nazist. Blitzerii erau inamicii numărul unu ai grupărilor rasiste, iar violența era arma principală folosită de ambele tabere.

de Ionuț Dulămiță

O adolescentă singuratică aflată în căutarea unui sens în viață și a unui sentiment de apartenență, Karen i-a trădat pe blitzeri pentru neo-naziști, poveste pe care a transformat-o la maturitate în subiect de documentar. The Betrayal (2012) a rulat săptămâna trecută în cadrul festivalului de filme documentare despre drepturile omului One World Romania, ocazie cu care am stat de vorbă cu scriitoarea Guro Sibeko, una dintre prietenele trădate de Karen.

„Nu erau adulți care să mă controleze acolo, voiam să mă revolt”, își motivează Karen Winther, în documentarul care a reprezentat lucrarea ei de dizertație la Școala Națională de Film și Televiziune din Londra, decizia de a intra în cuibul Blitz în anii ’90. „Eram independenți și nu lăsam pe nimeni să se apropie de noi”. Având un tată vitreg care o trimitea să-i cumpere alcool și o mamă pe care adolescenta din Oslo a ajuns s-o bată, Karen s-a simțit binevenită printre squatterii de la Blitz, undea putea dormi, mânca și protesta fără ca nimeni să-i ceară socoteală. Dar până la un punct în care a început să se simtă abandonată, ignorată și respinsă de tinerii de stânga. Soluția pe care a văzut-o atunci a fost să trimită o scrisoare unei grupări neo-naziste, prin care se angaja să le furnizeze informații despre blitzeri în schimbul sentimentului de apartenență. După aproape doi ani de neo-nazism, Karen a început să se căiască. The Betrayal o surprinde ca persoană adultă și integrată în societate în căutare de explicații și iertare, după ani de zile petrecuți în vină și regret.

Scriitoarea Guro Sibeko (foto), care are la activ ani buni de activism, a venit să prezinte documentarul lui Karen la festivalul One World Romania pentru că autoarea nu a reușit să ajungă. Guro a fost una dintre prietenele cele mai apropiate ale lui Winther pe durata șederii ei la Blitz și cea care a reușit să o scoată pe adolescenta confuză din cuibul neo-naziștilor, atrăgându-și astfel oprobriul din partea blitzerilor. “Când a făcut documentarul, nu eram prietena ei, nu mă purtam frumos cu ea. Până la urmă s-a adunat, a început să facă și alte lucruri în afară de politică”, spune Guro. „Nu avea pe nimeni lângă ea, așa că am ținut legătura cu ea și am încercat să o ajut, dar nu eram prietena ei pentru că nu credeam cu adevărat că se poate schimba. Ținând legătura cu ea, am observat că s-a maturizat, că-i pasă de oameni, că muncește din greu. Acum este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei și este unul din oamenii în care am cu adevărat încredere”. Guro Sibeko (37 de ani)  ne-a povestit despre Blitz și neo-naziști și despre trădarea lui Karen în interviul de mai jos.

Înainte de toate, spune-mi ce este Blitz.

Blitz e o casă ocupată de activiști de stânga (n.r. – încă mai există ca mișcare). În afară de asta, oamenii de acolo nu au neapărat ceva în comun. Îmi dau seama că asta poate fi greu de înțeles, dar așa e în Norvegia. Dacă vrei să protestezi împotriva apartheid-ului, protestezi alături de ceilalți, dar mulți dintre oamenii de acolo aveau propriile grupuri și întâlniri în alte locuri. Blitz era o “casă de tineri autoadministrată” unde, o dată pe lună, se organiza o întâlnire la care putea participa și vorbi oricine, se vota, dar nu e ca și cum aveai nevoie de aprobarea adunării ca să faci ceva. Dacă cineva voia să facă o demonstrație undeva, se ducea, dacă alții nu erau de acord, nu mergeau. Nu era o organizație, nu avea un consiliu sau un director. Era doar o casă. La acea vreme, era ocupată în regim de squatting, dar acum cei de acolo au un contract de închiriere. La întâlniri se luau în mare parte decizii legate de administrarea casei. Îmi amintesc că erau discuții de genul pe cine punem să servească bere la bar, la petreceri, pentru că [Blitz] era și o scenă muzicală și se organizau o grămadă de concerte bune; mult punk, desigur. Nu aveam o limită de vârstă, dar veneau și copii de 12 ani să se îmbete, ceea ce nu era OK. Așa că am stabilit o regulă: cum barul era destul de înalt, dacă nu ajungeai cu bărbia la el, nu primeai alcool. Chestii de genul ăsta (râde). Mai discutam ce facem dacă avem probleme cu poliția, cum ne pregătim pentru raiduri și, din când în când, casa lansa un statement politic. Nu era o casă comunistă sau anarhistă, putea, de exemplu, să ia o poziție comună împotriva apartheid-ului. Casa a protestat, de exemplu, împotriva înființării unei ambasade a Africii de Sud în Norvegia. Nu exista o ideologie comună, nu asta era ideea. Aveam și un grup de nebuni, dar, așa cum spuneam [după proiectarea documentarului], dacă neo-naziștii ar participa la o întâlnire în care oamenii cer să fie plătiți egal, ce pot să fac împotriva lor? Bineînțeles, ei nu ar fi venit la o astfel de întâlnire, nu ar fi lucrat niciodată cu mine, iar dacă ar fi acceptat să lucreze cu mine, însemna că nu mai erau neo-naziști.

Ce fel de grupuri se întâlneau la Blitz?

Anarhiști, LGBT, comuniști, erau și câțiva staliniști și marxist-leniniști – aceștia din urmă au fost destul de puternici o vreme, făceau mult zgomot; își făceau treburile lor în alte locuri, dar dacă erau împotriva apartheid-ului, foarte bine, conlucram la asta. Aveam și sharpskins (skinheazi anti-rasiști), care aveau propriile lor locuri de întâlnire, dar veneau cu noi la concerte, câteodată mergeam noi cu ei la concerte. Eu am fost dintotdeauna anarhistă, mai mult prin natura mea decât prin politică. A venit foarte natural. Îmi dau seama că [anarhia] nu e așa ușor de impus acum, dar toți trebuie să avem o viziune, nu? (râde).

Cum ai ajuns la Blitz?

Eram foarte tânără, aveam 13 ani și, ca mulți dintre ceilalți activiști, aveam probleme acasă. Nu mă înțelegeam deloc cu tata, eram mult prea diferiți. Ne luptam, fizic, și nu-mi plăcea să stau acasă. Voiam să mă duc undeva unde oamenii să mă lase în pace. Blitz era un loc unde puteai merge, aveau saci de dormit, puteai dormi acolo, serveau mâncare fără să ceară bani; dacă lucrai la cafeneaua de acolo, mâncarea era gratuită. Pe atunci nu eram anarhistă, dar, cum am origini sud-africane, eram foarte împotriva apartheid-ului. Am copilărit în ultimele faze ale Războiului Rece, într-o țară puternic conectată cu SUA, iar la școală ni se spunea că comuniștii sunt oameni răi și că se vor năpusti peste noi cu bombe nucleare dacă nu suntem atenți. Când m-am alăturat mișcării Blitz în 1990, dacă auzeam pe cineva spunând că guvernul ne minte, aveam o reacție de genul: mai există cineva care știe asta, minunat! Cred că am ajuns acolo prin primul meu iubit sau cu un cunoscut. Ne-am cumpărat un ceai în cafenea și am stat de vorbă cu oamenii. Aveau un ziar pe care îl puteai vinde pe stradă și puteai câștiga niște bani pentru tine, așa că am făcut asta o vreme.

Cum arăta casa?

S-a schimbat în ultimii ani, a fost renovată, dar atunci, când intrai, prima încăpere era cafeneaua, care era foarte întunecată. E o casă veche tipică pentru Oslo, cu trei etaje, iar ferestrele de la primul etaj, unde era și cafeneaua, erau mari. Dar cum casa a fost squatată iar poliția a început să facă raiduri și să intre prin ferestre, geamurile au fost acoperite. În cafenea erau niște mese și o scenă pentru concerte, apoi era bucătăria. Serveam mâncare sănătoasă, vegetariană, pentru că unii dintre oamenii de acolo erau activiști pentru drepturile animalelor. Chiar dacă eu nu eram așa ceva și nici vegetariană, respectam asta, plus că e mai ieftin să ai o bucătărie vegetariană (râde). Nu trebuia să fii total de acord cu oamenii de acolo, ci doar să găsești o modalitate de a lucra împreună cu ei. La al doilea etaj era un soi de librărie care se deschidea când cineva avea chef să se ocupe de ea. Erau cărți și fanzine, dar nu se vindeau prea multe, așa că era mai degrabă o bibliotecă. Când nu era deschisă, oamenii care făceau ziarul își organizau întâlnirile acolo. Mai era și un coafor. Era un tip, Esthelle, care era transexual și care voia un loc în care să-și facă un coafor și l-a făcut. Când pleca, altcineva se ocupa de el, alteori nu. Apoi, la etajul trei, se afla un post de radio, primul post de radio din Norvegia înființat de femei, care încă mai transmite cu licență. Era condus de un grup de punkiste care aveau și un centru cultural acolo, unde le învățau pe fete să cânte punk și aveau și cursuri despre cum să faci radio. Așa că veneau în casă și oameni care nu erau activiști ca să ia lecții sau să se ocupe de postul de radio [ca voluntari]. Ăsta era Blitz. Pe lângă asta, erau oameni acolo, iar când sunt oameni există și conflicte, mai ales că nu era nimeni care să ia decizii, să spună că asta e greșit, asta nu…

“The Betrayal” trailer (One World Romania 2013) from One World Romania on Vimeo.

Câți oameni erau acolo?

E imposibil de răspuns. La un concert, deși nu ar fi trebuit să fie mai mult de 100 de inși în încăpere, cred că se ajungea și la 400-500. În orice moment, ziua, erau în jur de 30 de oameni în casă, însă nu erau tot timpul aceiași din ziua precedentă. Uneori, stăteai acolo o săptămână, apoi nu te mai duceai trei săptămâni pentru că aveai alte chestii de făcut. Oamenii care mergeau acolo erau numiți blitzeri de către media, iar asta era ciudat pentru noi, pentru că majoritatea aveam grupul principal altundeva. Te puteai identifica ca anarhist sau ca membru al mișcării anti-UE sau ca anti-rasist, în funcție de preocuparea principală. Oamenii din aceste grupuri se întâlneau în alte locuri, dar dacă nu aveau unde, o puteau face la Blitz. Majoritatea preferau în altă parte pentru că [Blitz] nu era curat și liniștit.

Cum strângeați bani?

Unii aveau locuri de muncă, dar marte parte din noi nu (râde). Unii erau asistenții medicali, alții prostituate, alții cerșetori, mulți trăiau din ajutor social, în timp ce alții nu aveau dreptul la asta pentru că nu aveau încă 18 ani, așa că trebuiau să se descurce cumva.

Majoritatea oamenilor de acolo aveau sub 18 ani?

Nu, poate o treime din ei. Dar eram mulți tineri. Unii dintre ei erau mai în vârstă, gen 40 de ani, și asta cred că e o problemă. Din moment ce nu există o structură formală de leadership, e foarte greu să ai 14 ani și să te opui cuiva care are 40 de ani. Și, fiind ceva informal, nu poți să te plângi că nu ai putere, pentru că, în teorie, ai.

Cum era cu neo-naziștii?

Când a izbucnit războiul cu neo-naziștii, aveam stormtroopers (n.r. – un soi de brigadă de asalt). Dacă eram pe stradă și eram atacată de neo-naziști, fugeam, găseam o cabină telefonică și îi sunam pe acești stormtroopers și le spuneam unde sunt neo-naziștii respectivi ca să-i bată. Grupurile de neo-naziști s-au înmulțit foarte rapid în anii ’80 și băteau oameni, nu doar pe noi [blitzerii], iar poliția nu făcea nimic în legătură cu asta. Teoria era că dacă îi batem de fiecare dată când își fac apariția pe străzile noastre (n.r. – străzile din Oslo), nu vor mai îndrăzni să facă asta și nu vor mai bate oameni, vor rămâne în casele lor să-și asculte muzica lor. Orașele mici, unde oamenii nu-și apărau dreptul de a merge pe propriile străzi, erau infestate cu neo-naziști. Ei nu sunt compatibili cu viața umană. Apoi lucrurile au escaladat, au ajuns să se înarmeze și să împuște oameni.

Trăgeau în toată lumea?

Nu voluntar. Dar dacă iei o armă și începi să tragi pe geam, nu mai contează spre cine o îndrepți, plus că nu știau să țintească. Când atingeau ceva, nu era ceva ce țintiseră.

Trăgeau la întâmplare pe geam?

În câteva rânduri au făcut asta. Dădeau o petrecere, se făcea demonstrație în fața clădirii și, dintr-odată, începeau să tragă de pe geam.

Deci se strângeau oameni să demonstreze la petrecerile lor?

Da. Aveau și ei un post de radio, care a fost închis până la urmă, erau oameni care făceau tot posibilul ca ei să nu transmită, să nu răspândească ura. Nu poți să-i combați cum o făceam noi, dar era singura metodă de care dispunea Blitz, care nu era poliția, nu era guvernul, iar poliția și guvernul nu făceau nimic. Eu nu m-am luptat niciodată voluntar cu un neo-nazist, nu eram bătăușă, dar participam la proteste. Știam că nu vom câștiga, cel puțin eu credeam asta, că nu vom înăbuși neo-nazismul pentru totdeauna pe această cale, bătându-i. E ca și cum ai avea apartamentul infestat cu furnici și începi să ucizi câteva.

Scopul principal al Blitz era să se lupte cu neo-nazismul?

Nu, în niciun caz. Blitz a început ca mișcare de squatting și de protest a tinerilor. Dar tot mai mulți au început să se implice în anti-rasism, iar neo-naziștii considerau Blitz dușmanul lor principal. Voiau să extermine blitzerii înainte să-i extermine pe oamenii de culoare.

Ați folosit și voi arme?

Nu, n-am fost niciodată înarmați. Pentru mine ăsta a fost un semn că suntem de acord că violența nu e soluția împotriva lor. Dacă violența era soluția, atunci trebuia să-i omorâm, și nimeni nu a spus să facem sau să încercăm să facem asta, nici atunci când oamenii erau împușcați sau înjunghiați. Nu s-a pus niciodată problema.

Protest Blitz 2011

Cum era Karen Winther și cum v-a trădat?

Era foarte tânără. În primul an pe care l-am petrecut împreună avea 14 ani. Era foarte vocală. Îmi amintesc că a venit și era un nimeni, ca noi toți, dar a deprins limbajul politic și activist în câteva săptămâni. Mie mi-a luat ani buni să-l stăpânesc. Asta înseamnă că nu se afla nimic în spatele lui, că nu înțelegea conceptele pe care le folosea. Dar părea foarte deșteaptă și foarte dură. E o fată zdravănă, a început să facă kickboxing și a intrat în brigada noastră militară. A trecut foarte repede de la o nou-venită la cineva care știa pe toată lumea, dar cred că nimeni nu o cunoștea cu adevărat pe ea. Am devenit prietene, ea avea o situație foarte dificilă acasă. Stăteam cu prietenii mei și mă uitam la această fată foarte tânără și ne simțeam foarte prost că nu puteam s-o ajutăm. Dacă era cu jumătate de an mai devreme sau mai târziu, mă puteam oferi s-o primesc în apartamentul meu. Nu mai locuiam cu părinții mei, locuiam cu mai mulți oameni. La momentul respectiv, făcusem o înțelegere cu Protecția Copilului, aveam deja un copil de 14 ani care putea locui cu mine cu condiția să meargă la școală. Eu aveam 17 ani, așa că era o înțelegere informală [cu Protecția Copilului], pentru că nu aveam 18 ani. Și lui Karen i s-a oferit, printr-o înțelegere similară, să stea cu cineva într-un apartament, dar treaba a căzut.

Se întâmpla chiar înainte de Crăciun, iar de Anul Nou, apartamentul în care stăteam eu a ars și nu mai aveam nici eu unde să stau (n.r. – așa că nu a putut s-o ia pe Karen la ea). [Karen] avea nevoie de protecție, părinții ei nu i-au oferit asta, avea nevoie de cineva care s-o hrănească, să-i asigure un acoperiș deasupra capului și să se poarte frumos cu ea. Iar când noi n-am reușit să-i asigurăm asta, au făcut-o neo-naziștii. Când [Karen] a venit cu noi la o demonstrație din Lund, [Suedia, împotriva neo-naziștilor], și-a dat seama că ei sunt mai puternici decât noi. Nu ar fi trebuit să vină cu noi la acea demonstrație.

[Karen] le-a scris o scrisoare neo-naziștilor și a început să-i informeze în legătură cu tot ce făceam noi. Neo-naziștii ne întindeau capcane. Ajungeam la demonstrații, iar ei erau deja acolo, pregătindu-se de jumătate de oră, lucruri de genul ăsta. Apoi luau în vizor anumiți oameni și le spuneau că e vorba de o răzbunare pentru că au făcut cutare lui cutare în timpul unei ciocniri, ceea ce știau de la ea. De exemplu, un băiat care fusese luat în vizor, a fost bătut și împușcat în coapsă și în braț, parcă, de trei neo-naziști care îl așteptau în fața locuinței. A fost rănit. Nu a murit nimeni. [Karen] le-a furnizat toate numele, toate adresele, poveștile personale ale oamenilor. Erau situații în care neo-naziștii te sunau noaptea să-ți spună că știu că mama ta locuiește acolo, lucruri despre viața ta personală.

Cum s-au schimbat lucrurile la Blitz după trădarea lui Karen?

Problema e că nu s-a schimbat nimic. Singurul motiv pentru care a fost prinsă a fost că aveam niște marxiști-leniniști printre noi care știau ce e paranoia, iar unul din ei știa să investigheze lucruri de genul ăsta. El a fost și cel care a lăsat-o să scape. A informat-o că le va spune tuturor ce a făcut și i-a dat șansa să fugă, iar ea a profitat de ea. Listele cu numele și adresele [celor de la Blitz]erau agățate lângă cabina telefonică din casă, care se afla imediat lângă intrare, așa că oricine putea să intre, să ia listele și să plece. Și m-am gândit că n-ar mai trebui să facem asta. Adresa mea nu era secretă, eram deschisă, nimic nu putea fi folosit împotriva mea, dacă vrei să vii, mă găsești aici. Dar alți oameni încercau să țină anumite lucruri secrete, iar dacă vrei să faci asta, trebuie s-o faci bine. Ei au făcut-o foarte prost și nu spun că a fost vina lor, doar că ar fi trebuit să învețe din greșeli. Dar nu s-a învățat nimic, iar oamenii au refuzat să-și asume vreo responsabilitate pentru ce s-a întâmplat, atât pentru că s-au lăsat descoperiți în fața ei, cât și pentru că n-au observat că această persoană era foarte tulburată și că n-au făcut nimic să schimbe asta. Eu observasem și încă mă simt foarte prost că n-am făcut nimic, mă face să cred că am avut o parte de responsabilitate pentru tot ce s-a întâmplat. Nu spun că e vina mea, ci că aveam șansa să schimb ceva, dar nu am făcut-o. A trebuit să învăț din asta, să nu repet greșeala. Am fost dezamăgită să văd că mulți dintre oamenii despre care credeam că pot face multe lucruri foarte ușor, oameni mult mai în vârstă decât ea, care aveau multă putere, care puteau s-o ajute foarte ușor, nu au văzut c-au făcut o prostie și n-ar mai trebui s-o repete.

Ce a făcut Karen ca neo-nazistă?

S-a mutat într-o casă unde locuiau cei mai violenți neo-naziști, dar era singurul loc în care se afla în siguranță. La Blitz nu doar că aflase informații, dar învățase să și organizeze. Așa că, dintr-odată, au apărut grupuri de femei neo-naziste organizate de ea. Brusc, existau fete neo-naziste pe care le învăța să lupte. Era foarte activă. Din felul în care o auzeam vorbind atunci și în care vorbește acum, îmi dau seama că a fost ca un fel de joc pentru ea, ca un joc pe computer. Începi să-l joci și încerci să fii cel mai bun. Apoi, dintr-o dată, și-a dat seama că nu e un joc, că e realitate. Când m-a sunat prima oară, după aproape doi ani de când a plecat de la Blitz, era în mijlocul unui colaps, era atât de confuză.

Data Morgana – Burgerbarn & Systemene strammer from Ola Waagen on Vimeo. Concert Blitz 2012

Despre ce ați vorbit?

Despre ea. Când am ridicat receptorul, m-am raportat la ea doar ca la un dușman, ca la cineva care mi-a trădat încrederea, convingerile politice. Am început s-o interoghez: unde locuiește, ce face, de ce m-a sunat. Apoi a izbucnit în plâns și mi-a spus că oamenii cu care stătea spun că, atunci când va izbucni războiul raselor, îi vor ucide pe mulatri mai întâi, iar ea nu voia ca eu să mor. În momentul acela mi-am dat seama că nu era vorba de o persoană malefică și m-am întrebat: cum pot să urăsc pe cineva care e atât de prost? Nu am putut s-o urăsc, deși n-o plăceam. Nu credeam că va ajuta cu ceva să ia bătaie, m-am gândit că ar fi de folos s-o scot de acolo. Așa măcar ar dispărea grupările alea stupide de femei neo-naziste, care au și dispărut de altfel după ce a plecat ea de-acolo. Nu puteam să spun public că mă sună, pentru că neo-naziștii ar fi aflat și ar fi omorât-o. Se întâmpla în 1994. Am discutat problema cu câțiva prieteni și am stabilit că era periculos pentru ea să rămână acolo, că la un moment va ceda și nu se va mai putea preface în fața neo-naziștilor că se simte OK cu ei. Dacă va muri, ne vom simți responsabili? Da. Puteam s-o scoateam de-acolo și am făcut-o. Aveam un prieten, fost soldat NATO, care s-a dus pur și simplu acolo și a luat-o. Neo-naziștii erau plecați la un concert în Suedia, iar Karen a spus că mama ei era bolnavă și nu putea merge. Am luat-o în apartamentul meu, unde locuiam cu iubita mea.

Iubita mea s-a dus la Blitz să explice că [Karen] a cerut să fie scoasă din sânul neo-naziștilor și că nu știam ce se va întâmpla, dar o vom ține la noi. Înțelegeam că nimeni nu voia să vorbească cu ea, nici noi nu voiam asta, dar i-am rugat [pe cei de la Blitz]să n-o bată dacă o văd pe stradă, pentru că încercăm să găsim o metodă de a o neutraliza. Au fost furioși, iar eu nu mă gândisem deloc la asta. Au stabilit că suntem colaboratori ai neo-naziștilor. Unii nu erau de acord cu asta, dar nu o puteau spune cu voce tare, de teamă să nu-și piardă prietenii. Brusc, aveam neo-naziști de o parte a apartamentului și activiști de stânga de cealaltă parte și de fiecare dată când aveam nevoie să mergem la magazin, trebuia să sunăm la poliție. Prietenul nostru care a scos-o [pe Karen]de acolo și care era fost soldat NATO avea arme și era un soi de bodyguard pentru noi și, din fericire, ne-au mai ajutat oameni care erau de stânga, dar care nu aveau legături cu Blitz și o mai găzduiau [pe Karen] la ei.

Te-ai mai întors la Blitz după asta?

Nu, doar acum câțiva ani m-am gândit că nu e periculos să merg la un concert acolo.

Mai e Karen respinsă și acum de unii din oamenii de la Blitz?

Da, unii sunt încă foarte furioși. Iar atunci când a apărut filmul, a fost acuzată că și-a făcut carieră din suferința altora, iar ea nu a vrut asta, a vrut doar să-și ia examenele. Motivul pentru care este difuzat e că oamenii cred că mesajul documentarului este important. Cum poate refuza ea difuzarea lui dacă asta poate face bine?

Există astăzi aceeași situație de conflict între stângiști și neo-naziști în Norvegia?

Nu. Lucrurile s-au schimbat după ce neo-naziștii au ucis un băiat de culoare a cărui mamă era norvegiancă, la începutul anilor 2000. Erau cu mașina, au văzut doi băieți de culoare, de 15 ani, și au început să-i fugărească. La un moment dat, băieții s-au despărțit, iar naziștii l-au urmărit pe unul din ei și l-au înjughiat mortal. Pentru prima oară a existat o reacție publică. Mama și comunitatea din care făcea parte băiatulu s-au răsculat, iar poliția a decis să-i destrame pe neo-naziști și au reușit să facă asta în vreo șase luni. A existat totodată și „Exit Project”, un proiect care se ocupa de scoaterea copiilor din sânul neo-naziștilor când aceștia își doreau asta. Proiectul a avut un succes mare și a fost un instrument util poliției pentru a destrăma grupurile de neo-naziști. (n.r. – În ceea ce privește cazul Breivik, cel al băiatului de culoare ucis de neo-naziști, Guro spune că a fost izolat pentru că în Norvegia nu mai există un mediu fizic propice violenței rasiale, care se propagă mai mult online, motiv pentru care ucigașul a acționat singur).

După ce a părăsit cu forța Blitz, Guro Sibeko a fost implicată într-o organizație LGBT și a organizat pride-uri la sfârșitul anilor ’90 – începutul anilor 2000, apoi s-a căsătorit cu iubita ei și a rămas însărcinată. În anii ce au urmat, a înființat o asociație prin care a luptat pentru drepturile legale ale copiilor născuți în cupluri gay – când a rămas însărcinată, doar ea putea avea drepturi parentale asupra copilului, care are acum 9 ani, nu și partenera ei de viață. După o primă încercare de a trece un proiect de lege prin Parlament, care a fost refuzat la o diferență de doar două voturi, Guro spune că se bucură acum de sprijinul Partidului Laburist din Norvegia în această privintă, „iar când Partidul Laburist e chitit să facă ceva, de obicei se întâmplă”. Scriitoarea norvegiană, care este și comentator social, a publicat trei romane până acum – unul despre o fată de 15 ani care face sex cu adulți și îi escrochează de bani, unul despre sfârșitul lumii și altul despre divorț – și a mai scris două cărți pentru copii în care îmbină realitatea socială cu basmele.