Torschlusspanik sau frica de timp

0

Odată ce primele clepsidre au început să curgă şi primele pendule au început să bată, şi-a făcut loc în vieţile noastre cel mai bun prieten şi cel mai mare duşman. Timpul măsurat a pătruns apoi, treptat, pe zidurile caselor, unde limbile de pe cadran împingeau fără oprire orele şi minutele, a ajuns încet-încet în buzunar, de unde muzica ticăitului a răunat până la ceasurile care înregistrează silenţios câtă vreme s-a scurs şi câtă mai rămâne. Afişat azi pe miliarde de ecrane, timpul continuă, în matematica lui, să ne propulseze în valuri de anxietate, atunci când pare să ne scape printre degete sau să înţepenească pe loc, sau să ne liniştească atunci când pare să curgă lin. Împăcarea cu timpul e însă o misiune mereu pe muchie de cuţit, iar seria dedicată Celor mai mari frici continuă azi chiar cu o poveste despre viaţa contra-cronometru, scrisă de Corina Ciubotaru.

Text de Corina Ciubotaru

 

De multe ori mă întreb dacă toţi oamenii sunt aşa. Dacă, la un moment dat, avem aceleaşi frici cu toţii sau fiecare trece prin viaţă cu un set propriu de temeri pe care cei din jur nici nu le bănuiesc (întotdeauna). Aşa cum în copilărie cineva te programează până la urmă să îţi fie frică de câte ceva, cred că uneori fricile se descoperă în timp, când cineva îţi spune, de exemplu, „mi-e frică să încerc asta, ca să nu mă fac de râs” şi tu începi să-ţi dai seama că există posibilitatea ca şi tu, la rândul tău, să te faci de râs şi nici măcar să nu ştii.

Acum câţiva ani, mi-am petrecut sfârşitul fiecărei luni scriind într-un caiet evenimentele semnificative din luna respectivă. Aproape de Revelion, am trecut în revistă amintirile adunate şi m-am gândit că fusese un an bun, în care am învăţat şi am trăit multe, aşa că hai cu următorul, trebuie să fie la fel! Cred că e cea mai bună terapie împotriva fricii mele celei mai mari: frica de timp. Într-un fel sau altul, toate angoasele şi blocajele mele se reduc la un soi de teamă, pe care o distilez şi mai mult, până ajung invariabil la groază că timpul trece. Ce să fac cu timpul? Ce rămâne după timp, după viaţă? Ce faci cu viaţa ta şi cât de important e să rămână ceva după ea?

Şi aşa, timpul incontrolabil dă naştere la o frică de el, care face ca unele lucruri să pară imposibile, altele de făcut, dar prea îndepărtate, altele atât de aproape, dacă totuşi ai înveşti în ele puţin timp. „Oare nu e prea târziu?”, mă întreb uneori în gol. Prea târziu ca s-o mai iau de la capăt, prea târziu ca să mai sper că se va întoarce, prea târziu ca să mai fac ce voiam şi n-am putut când trebuia. Dar e şi prea devreme totuşi. E prea devreme ca să mă simt bătrână, prea devreme pentru regrete, prea devreme ca să mă dau bătută, ca să port fuste lungi, ca să cred că e ceva dincolo de puterea mea de a obţine. Timpul nemilos e prea lung şi prea scurt, elastic în fiecare zi care se termină prea repede şi în fiecare situaţie care durează prea mult.

Timpul are o textură a lui, am senzaţia. E ca un sirop, atunci când nu faci nimic şi te gândeşti că viaţa ta nu duce nicăieri momentan, că ai ales greşit cândva şi că n-o să încerci totuşi o schimbare, pentru că încă ai timp. Alteori, timpul e ca un lac în care înoţi când eşti în vacanţă, când te uiţi la frumos şi râzi la soare şi totul durează exact cât trebuie. Când faci ceva cu folos şi care îţi mai şi place, timpul e ca un tunel în care tu eşti şi înăuntru şi în afară, îi vezi parcă pereţii şi treci prin el concentrându-te la treaba ta, iar el e prietenul tău.

Am aflat azi de existenţa conceptului de „Torschlusspanik”, teama că se închid oportunităţile pentru că îmbătrâneşti, şi mi-am dat seama că probabil asta afectează multă lume, cu vise încă neîndeplinite. Mi-am adus aminte şi că nu am scris textul ăsta la care mă gândesc de ceva timp şi uite că timpul trece şi eu nu mai scriu, de parcă n-aş şti despre ce. Cum învingem timpul? Numai prin acţiune, zice adultul înţelept din mine, amorţit de frică. Să facem aşadar ceea ce ne dorim, timpul trece mai dulce când are un rost.

 

corinaCorina Ciubotaru se apropie de 30 de ani şi încă îşi caută drumul. Ştie că scrisul are o putere a lui, pe care încearcă să o folosească pentru bine, ca un super-erou. A scris până acum o piesa de teatru numită Brânză topită si multe alte texte mici şi mari despre orice. Nu are blog şi nu publică mare lucru, pentru că toţi super-eroii lucrează din ascunziş (şi pentru că încă n-a venit momentul).

 

 

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

Trimite-ni-le la [email protected]

Think Outside the Box este o publicaţie independentă, realizată exclusiv cu ajutorul cititorilor. Ne puteţi susţine prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!


 

Din seria Cele mai mari frici, puteţi citi şi:

Sunt blocată în lift cu un bărbat care “mi-a făcut lucruri”

Cum mi-am pierdut dinţii

Mi-e frică de ideea de familie

Mă tem că nu voi fi iubit

Un an jumate de puşcărie

Mi-e teamă că-ntr-o zi o să-mi pierd minţile

Mi-e teamă că n-o să supravieţuiesc

Mi-e frică să nu fiul tâlhărit pe stradă

Când se lasă seara în Fismes

Ce fac după ce ai mei se duc?

Mi-e frică să nu-mi pierd dinţii


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger