The Borat Project: Surprizele apar cand te astepti mai putin. Taietorii de vapoare din “Uzbekistan” si alte complicatii

6

Kazahstanul este tara care nu inceteaza niciodata sa ne surprinda. Ba clima, ba oamenii, ba obiceiurile, intodeuna exista ceva nou care sa te faca sa te enervezi sau sa razi. Dupa cateva zile petrecute in zonele mai izolate ale Marii Aralului, care ne-au lasat un gust dulce-acrisor, osciland intre dezamagiri, neplaceri mai mici sau mai mari si experiente pozitive, a venit si ziua intoarcerii la “civilizatie”. Cand nu ai nici macar apa potabila, ce sa mai vorbim de dus, zile la rand, orice oras in care gasesti apa sau magazine ti se pare un fel de bastion al modernitatii. Insa tara nu ne-a dezamagit nici de data asta, asa ca am avut cateva surprize mari chiar din primele momente…

de Magor Csibi. Fotografii de Mircea Struteanu

Te-ai astepta ca intr-un satuc in care nici strazile nu sunt denumite viata sa inceapa devreme. Cine e cat de cat familiarizat cu viata la tara stie ca in Romania trezirea se da devreme. Iarba trebuie cosita cat roua nu dispare si nici animelele nu trebuie lasate sa rabde, asa ca, cu mult inainte ca soarele sa rasara, oamenii sunt deja pusi pe treaba. In Kazahstan lucrurile stau putin altfel. La sase jumate, ceasul a inceput sa sune pe langa capetele noastre si a continuat pana cand s-a trezit primul localnic sa-l opreasca, dandu-ne dovada ca ei nu sunt obisnuiti totusi cu ore din astea matinale.

Dupa o noapte usor racoroasa, dar nu indeajuns incat sa ne creeze neplaceri, ne-am trezit odihniti si relaxati. Cerul era senin, fara urma de nori, insa soarele nu-s facuse inca aparitia. Patru nopti in aer liber m-au convins ca nu exista inca un hotel atat de prietenos, odihnitor si relaxant decat natura. In mod normal, in Kazahstan n-ai avea nevoie niciodata de cazare daca ne-am gandi doar la odihna, insa, din pacate, in aceasta tara, in timpul zilei, ai nevoie de un acoperis care sa te ocroteasca de razele ucigatoare ale soarelui. Dar oricat de calduroase ar fi zilele in desert si oricat de mult ar arde soarele, am descoperit intr-o luna ceva ce ne-a mirat pe amandoi. Soarele nu arde atat de tare ca acasa si nu caureaza arsuri. Dupa ore bune de stat la soare in miezul zilei cu Mircea, dezbracati la bustul gol si fara creme de protectie solara, nici unul din noi nu s-a ars. Poate civilizatia dauneaza sanatatii?

Un mic dejun grabit si somnoros a mai incaput in planul nostru inainte sa auzim autobuzul claxonand in fata portii. Se pare ca in aceasta regiune autobuzul trece pe langa toate casele sa vada daca vrea cineva sa mearga spre oras, in loc sa fie o statie unde se aduna toata lumea.

La intoarcere, autobuzul n-a mai fost atat de neincapator ca prima oara. In afara de un companion mai atipic, o capra legata, si multe bagaje, nu erau prea multi pasageri care sa ne incomodeze. Vazand capra, Mircea a inceput sa se gandeasca pentru prima data in viata lui la vegetarianism. Se pare ca proiectul inceape sa aiba si efecte benefice la nivel personal 🙂 Pe langa capra si bagaje, in autobuz am dat si peste o parte consistenta din productia de lapte de camila a comunitatii locale. Responsabilul s-a si apucat sa vanda laptele odata ce am ajuns in Aral, chiar in fata autobuzului, care stationa acolo pana la ora 16.00, mai precis pana se vindea tot ce se aducea.

Drumul de intoarcere a fost total neinsemnat, daca nu luam in considerare faptul ca am vazut vreo 7 acvile care ne-au facut sa intelegem de ce aceasta pasare este reprezentata pe drapelul national al tarii. Surpriza a venit exact unde ne-am fi asteptat mai putin. Exact inainte sa fi ajuns acasa la gazdele noastre, am inceput sa glumesc cu Mircea despre cum ar fi sa nu ne mai gasim bagajele si sa fie alti oameni in camerele noastre. Am ras, ne-am distrat si am considerat ca asta ar fi prea mult chiar si in Kazahstan.

Inainte sa intram in casa, am observat un mare munte de nisip ce ne-a sugerat au incepusera lucrarile de la plecarea noastra. Si asa a si fost. Gazda ne-a salutat de parca nimic nu s-ar fi intamplat, insa cand am vrut sa intru in camera mea, mi-a facut semn sa merg mai bine la Mircea, unde imi si lasasem toate bagajele. Gandindu-ma ca probabil se fac mici lucrari de intretinere, am acceptat, insa la pranz, cand am iesit cu totii in bucatarie, am aflat ca nu era asa. A trebuit sa dorm in camera lui Mircea pentru ca, intre timp, cea in care stateam eu fusese inchiriata unei belgience pe nume Erica. Tot de la ea am aflat ca in cele patru zile cat am lipsit noi si cealalta camera a avut un chirias francez. Noroc ca nu am venit cu o zi-doua mai devreme. Asa n-a trebuit sa dormim pe jos, amandoi intr-un pat.

In absenta noastra, se pare ca Erica devenise clar favorita casei. Dat fiind ca ea avea studii de limba rusa, se intelegea perfect cu gazdele, asa ca ne-am bucurat si noi ca am gasit in sfarsit un traducator 🙂 Erica sosise din Iran, unde statuse timp de doi ani la universitate si unde invatase persana. Dupa ce i s-a terminat viza, s-a gandit sa faca un mic tur al Asiei, iar noi am fost destul de norocosi sa ne intersectam cu ea.

Ne-am decis sa mergem impreuna la epave, avand in vedere ca gazdele i-au spus Ericai ca in Aral nu e nimic de vazut [ceva tipic in Kazahstan :)]. Acolo am fost iarasi norocosi. Ajunsi in jurul epavelor, vremea era perfecta, soarele inca era sus pe cer, caldura suprotabila. In lumina soarelui, am observat ca in dreptul epavelor se aflat doi indivizi, de data asta cu biciclete. Pentru ca nu vazusem pana atunci turisti pe biciclete in Aral, am zis sa-i verificam. Ne gandeam ca sunt ei, legendarii “uzbeci”, despre care kazahii spuneau ca sunt responsabili pentru taierea vapoarelor. De data asta nu taiau insa nimic, doar scoteau tot felul de motoare si alte piese din namol si din interiorul vaporului.

Avand-o pe Erica pe langa noi, ne-am gandit sa aflam cate ceva despre industria asta. Cei doi „turisti” erau destul de prietenosi si nu dadeau nici un semn ca ar face ceva nelalocul lui. Intrand in vorba cu ei, nu au zis prea multe despre ce fac, decat ca scot motoarele, le reconditioneaza si le folosesc pentru barci de pescuit. Cand i-am intrebat din ce parte a Uzbekistanului sunt, s-au mirat si au zis ca ei sunt kazahi din Aral. Se pare ca n-am reusit sa-i prindem pe uzbeci in actiune 🙂

In urmatoarele zile, nu prea am avut prea multe de facut, decat sa-i sunam pe cei dragi in tara, sa lucram la poze si la articole pentru voi, asa ca in doua zile ne-am si plictisit si ne-am decis sa plecam din Aral. Chiar daca aveam bilet de tren abia cu  peste o saptamana si toate trenurile spre Aktobe erau pline, am inceput sa cautam alternative.

Dar despre asta in ultimul episod.

Tags:



6 comentarii

  1. nu exista limba iraniana, ci limba persana, baieti.

    altfel, povestea e foarte interesanta, mult succes in continuare si sa va intoarceti cu bine.

  2. Pingback: Mircea Struteanu – Expozitie Foto – Where are you Aral Sea? | Liber in miscare

Leave A Reply