The Borat Project: Primele impresii, noi prieteni, ospitalitate, alcool si un posibil sacrificiu de animale. Prima zi in Aral

Prima zi in Aral a fost de acomodare si s-a dovedit a fi plina. Am vazut pentru prima data imaginea dezolanta a gropii de gunoi ce a fost odata mare, ne-am cunoscut cu cativa turisti, printre care unul deosebit de interesant, ne-am speriat de preturile pentru turisti, ne-am intersectat cu localnicii si am facut primul tur al zonei. Am descoperit ca exista internet, chiar daca merge doar din cand in cand, am fost invitati la bere de cativa kazahi prietenosi si ne-au fost oferite un miel proaspat taiat si masa de duminica.

de Magor Csibi. Fotografii de Mircea Struteanu

Kazahstanul e tara controverselor. Aici se intalnesc bogatia exacerbata cu saracia crunta, modernitatea cu lipsa de dezvoltare, ospitalitatea cu tepele trase turistilor sau preturile foarte mici pentru localnici cu preturile exagerat de mari pentru turisti.

La micul dejun am suferit inca o data lipsa cunostintelor de limba rusa, dar nici macar asta nu ne-a indus nostalgia regimului comunist sovietic si a limbii ruse in scoli. La micul dejun/pranz ne-am dus intr-un loc decent vizavi de hotel, unde si preturile pareau ok. Insa chelnerul s-a folosit inca o data de ignoranta noastra si ne-a umflat la nota de aproape ca am platit mai mult la masa decat la hotel. Dar asta e. Esti turist, induri. Partea trista e ca majoritatea turistilor din alte tari nu au observant aceste mici tepe,  incurajand astfel stilul local de a trata turistii. La magazin am pus inapoi pe raft si in frigider mai multe produse pentru ca nu mi-a placut pretul oferit de vanzator. Usor, usor, ne acomodam si noi.

Se pare ca nici celelalte preturi nu sunt mult mai jos. O calatorie de 70 de kilometri pana la “cimitirul de vapoare” costa cam pe la 100 de dolari si o cazare la localnici costa mai mult decat hotelul. Toate aceste servicii sunt oferite de “ONG-ul” Aral Tenizi (Marea Aral in lb. locala), care timp de 12 ani a fost finantat din banii unor organizatii europene, iar azi e un business profitabil din toate punctele de vedere. N-au concurenta deloc, iar cei doi oameni care vorbesc cat de cat engleza in tot orasul au legatura cu ei. Asa ca daca vrei sa vezi cele trei vapoare ruginite – care n-au fost inca taiate si vandute – din asa-zisul cimitir de vapoare, probabil ca trebuie sa gasesti in buzunare 100 USD.

Dar si aici se gasesc solutii. Am aflat destul de repede de autobuzele locale, asa ca vom incerca sa ajungem cu 3 dolari in loc de 100 la aceste sate. Dar despre asta, mai incolo.

Oricat de sinistru e Aralsk-ul, nu este deloc evitat de tursiti. La nivelul lor. Noi, de exemplu, am prins o zi in care in oras erau peste 15 turisti, asta in conditiile in care nici hotelul nu poate sa gazduiasca cu mult mai multi oameni. A mai trecut o expeditie din Riga cu 3-4 microbuze, insa ei au fost refuzati pe motiv de lipsa de locuri.

Dupa masa, am plecat cu Mircea intr-un tur de recunoastere, adica sa ne plimbam fara sa facem poze sau sa incercam sa cautam subiecte, doar sa ne familiarizam cu imprejurimile. Ne-am plimbat pe jos pe mare, am verificat vapoarele ruginite si am admirat apusul de soare in timp ce grupului nostru i se tot alipeau turisti din cele mai diferite tari si cu cele mai diferite ocupatii. Grupul nostru de 2 oameni a ajuns in scurt timp la 5, 9 si apoi 12 membri. Seara mai toti erau langa noi pe scarile hotelului. Francezul Pierre, care a venit cu autostopul tocmai din Senegal si vrea sa ajunga in Australia, o pereche germana care a ramas fara bani pentru ca nu a reusit sa scoata bani de pe un Mastercard, olandezi, care in doua zile s-au plictisit de moarte in Aralsk, sau danezii, care faceau tocmai turulAsiei.

L-am invitat pe Pierre sa faca un dus la noi dupa ce ne-a marturisit ca n-a avut parte de aceasta mica ceremonie 5 zile la rand. Ne uitam la el cum mananca o salata de castraveti, rosii si porumb – singura lui masa pe zi, cand am fost “deranjati”.

Un personaj uscat, inaltut si imbracat in stil european si un alt individ, mai scund si mai rotund, au venit la noi, aparent foarte bine dispusi. Ne-au transmis din semne ca vor sa ne invite pe toti la o bere. Toti i-au refuzat, in afara de Pierre, care spune ca nu refuza niciodata o invitatie politicoasa. Vazand ca cineva “se baga”, am zis ca mergem si noi si nu am regretat. Am avut o seara extrem de intresanta.

Dupa cum am aflat, personajul uscat, fibros, era Altay si era directorul adjunct al scolii din oras, iar individul mai mic si mai rotund era prietenul lui Azlahan. Altay era foarte prietenos si dintr-o ruso-engleza s-a dezvoltat o conversatie ampla. Altay era foarte mandru de aspectul lui, ne-a zis de cel putin 20 de ori ca el are 44 de ani, dar nu arata, in detrimentul prietenului sau, care avea doar 40 de ani si arata mai batran decat el. Adevarul e ca nu arata de 44, insa comparatia exagerata cu prietenul sau ne-a amuzat pe toti. Altay ne-a povestit de lac, de “ecologie” (definitia lor difera cu mult de cea cunoscuta de noiJ ), de tara lui, de politica si de femei.

Acestea din urma erau cele mai de interes pentru noul nostru prieten, avand in vedere ca ori de cate ori intra o femeie in bar, indiferent ce varsta avea, Altay nu uita niciodata sa ne arate prin gesturi cei idei ii vin in cap si ce ar face cu ele. O bere o urma pe cealalalta si, din cauza unei neintelegeri, am fost de acord sa ni se puna peste pe masa. Am primit un fel de crap crud, extrasarat si atat eu, cat si Mircea ne-am luptat minute bune cu greata pana cand am reusit sa mancam din el, avand in vedere ca niciunul dintre noi nu era fan peste crud.

Pe masura ce s-a scurs timpul, Altay a devenit din ce in ce mai generos. La inceput ne-a intrebat daca avem unde sa dormim si, afland ca Pierre doarme in cort, l-a invitat instant la el acasa. Cand am spus ca noi mai avem o noapte platita la hotel, ne-a promis ca de maine si noi dormim la el. Vestea ne-a bucurat oarecum, ca oricum voiam sa stam cu localnicii, insa starea amicului nostru kazah ne-a indemnat sa fim precauti. Azlahan a plusat si ne-a aratat ca o sa taie maine gatul unui “baran” in onoarea noastra. Eu stiind ca in maghiara “barany” inseamna oaie, m-am speriat. In primul rand, nu as fi vrut nici sacrificiu financiar din partea localnicilor si nici n-as fi vrut ca un animal sa fie omorat in “onoarea” noastra. Pe langa toate acestea, eu n-am mancat carne de oaie nici cand eram carnivor convins, asa ca probabil ar fi fost o mare jignire sa las pe farfurie oaia proaspat taiata.

Cand am zisca nu mananc oaie, a venit ideea salvatoare: taierea unei camile. Eu nu mai stiam cum sa ma scot si m-am speriat. Inceram sa scap fara sacrificii, insa gazdele noastre voiau sa fie darnice.

Din fericire, alcoolul s-a dovedit a fi un aliat bun, amandoi kazahii ajungand repede intr-o stare avansata de ebrietate. Asta m-a surprins, avand in vedere legendele despre rezistenta acestor oameni la alcool,in special la votca. Pana si Mircea, care de fel nu e cu alcoolul, se tinea inca foarte bine, in timp ce prietenii nostri kazahi mai ca nu cantau.

Dupa ce au uitat de sacrificii, a venit a doua oferta. Pierre, care era clar favoritul local, pentru ca mai stia cateva expresii in rusa, s-a scapat si a zis “kazah women harashov”. Adica a incercat sa spuna ca sunt frumoase. Numai atata le-a trebuit gazdelor, care au inceput sa ne intrebe daca nu vrem femei. Au insistat cateva minute bune cu Pierre, apoi au ajuns la noi, fluturand un numar de telefon in fata nasului nostru. Si cand situatia parea fara scapare, cel putin pentru Pierre, care trebuia sa si doarma la Altay, a venit telefonul salvator de la nevasta furioas a lui Altay. Care ne-a dovedit ca zmeul din carciuma este mieluselul de acasa.

Asa s-a spart gasca, din fericire, iar Pierre a trebuit sa se duca la Azlahan acasa, Altay primind suspendare de doua etape de la femeia vietii lui. Ce s-a intamplat cu ei, nu mai stim. Noi nu am onorat invitatia pentru a doua zi, ca nu voiam nici macel si nici votca. Pierre a trebuit sa stea la baut votca la Azlahan si s-a dus la culcare la 4 dimineata, iar a doua zi era destul de obosit si mahmur.

Noi am avut o zi plina si interesanta, iar telefonul salvator ne-a scutit de o trezire tarzie si dureroasa de la prea multe beri. Pana la urma, toata lumea a avut de castigat.

Pe Pierre o sa-l prezint mai pe larg in urmatoarele postari. Merita. Iar despre noi o sa auziti in curand.